ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Despre 1848 în Principatele Române

„Marile țări agricole situate între Marea Baltică și Marea Neagră nu pot fi izbăvite de barbaria patriarhală-feudală decât cu ajutorul unei revoluții agrare care să transforme țăranii în proprietari de pământ liberi, o revoluție cu totul asemănătoare celei care a avut loc în 1789 în satele franceze.” -  Engels

„În sfârșit, pe primăvară, sosiră din Paris tineri studenți aparținând clasei boierești mijlocii, care nu voiau să creadă într-o îngrădire în spațiu a revoluției franceze. Unul dintre ei, C.A. Rosetti, credea realizabilă în cel mai apropiat viitor o înfrățire idilică a tuturor oamenilor.” - Iorga

Statul aniversează anual revoluția pașoptistă. De ce? Singura explicație vine din partea demagogiei oficiale. Adevărata istorie a ‘48-lui nu ne dă nici un motiv pentru a fi veseli, așa cum se va arăta.

În deceniul al cincilea al secolului trecut, revoluția mondială începută în 1789 intră într-o nouă etapă. Ciuma franțuzească nu mai este răspândită acum de către armatele de ocupație iacobine și napoleoniene, care impuneau libertatea, egalitatea, fraternitatea cu sabia, prin cele mai sălbatice războaie pe care le cunoscuse Europa. ‘48-ul folosește o metodă mult mai economică și mai eficientă: subversiunea, autoocuparea ideologică și militară de către o trupă de „comisari ai poporului” recrutați la fața locului și instruiți la Paris (mai târziu, la Moscova) unde își însușesc tehnicile teroriste și propagandistice ale loviturii de stat și înființează viitoarele Guverne provizorii ce se vor permanentiza, într-o formă sau alta, până astăzi.

Obiectivul principal este acum, ca și în vremea lui Napoleon, înfrângerea celor două imperii teocratice, Rusia și Austria, la care se adaugă Germania, care, cu toate reformele, se opuneau realizării „republicii europene umaniste”, dovedind că nu puteau fi învinse prin mijloace exclusiv militare și nici prin revoluții „de sus”, cum încercase iluminismul în vremea Ecaterinei, a lui Rudolf și a lui Wilhelm.

Sfânta Rusie, mai ales, era hotărâtă să oprească invazia antihristică, așa cum o făcuse și în 1812, și manifestul țarului Nicolae I din martie 1848 este fără echivoc: Après de longues années de paix et de prosperité, l’Occident de L’Europe a été subitement bouleversé par des troubles qui menacent de détruire toute autorité légitime et l’ordre social tout entier. Prenant leur origine en France, la révolte et l’anarchie se sont étendues promptement à l’Allemagne et le flot révolutionnaire, croissant dans la mesure des concessions des gouvernements a enfin atteient les Etats de nos alliés, l’Autriche et la Prussie. Ne connaissant plus de frein, cette force aveugle menace aujourd’hui la Russie, que Dieu a confiée a notre garde. Ici elle trouvera ses bornes. Fidèle au glorieux exemple de Nos ancetres, invoquant le secours du Très-Haut, Nous sommes prets à faire face a Nos ennemis partout où ils se montreront, et fermement unis à Notre sainte patrie, Nous conduirons Nos peuples à la défense de l’honneur russe et de l’integrité de Notre territoire. Dieu est avec nous. Ecoutez peuples de la terre et suivez la voix de Dieu qui est avec nous. (ACT I / 159).

‘48-ul nu reprezintă o singură revoluție, un eveniment punctual. Cu toată aparența megaloman-propagandistică, rândurile următoare exprimă o realitate asumată:

Ziua de 11 iunie 1848 va rămâne o stea strălucitoare pe firmamentul românesc, căci strigătul „Vrem să trăim prin noi înșine” a ieșit atunci limpede și puternic din însuși peptul poporului român, nu ca strigăt de desperare, ci ca strigăt de reînviere; înăbușită a fost atunci mișcarea și, deși cei ce au stat în capul ei, mult timp au umblat pribegi și persecutați, dar sămânța aruncată a purtat roade mănoase, strigătul de la 1848 fu reînviat prin Parlamentele legale din 1857; el capătă ființă prin națiune în 1866 și fu întrecut în consecințe prin războiul indepenenței din 1877. (ACT I/VII). (La 1890, când apare textul, autorii nu știau că așteptările lor vor fi satisfăcute după viitorul prim război mondial.)

‘48-ul este o mișcare amplă ce se întinde pe multe decenii, suferind transformări și tactica aceasta a dizolvării din interior își va dovedi deplin eficiența abia o dată cu primul război mondial, când Sfânta Alianță va fi în sfârșit sfărâmată și antihristul va face pasul decisiv către imperiul mondial. I se mai opune doar o scurtă renaștere spirituală, ce va fi lichidată în uriașa confruntare a celui de-al doilea război mondial și anul 1945 va marca un prim „sfârșit al istoriei”.

Pentru a-și atinge colosalele obiective, de la 1848 până după primul război, internaționalismul ateu speculează infailibil naționalismul legitim al popoarelor aflate în puterea sau sub influența monarhiilor imperiale, stimulând, organizând și finanțând „revoluții de eliberare de sub jugul despotismului, în numele dreptului sfânt la autodeterminare”. În acest interval naționalismul este o atitudine „umanistă”, „pozitivă”, pentru că pulverizează ce mai rămăsese din „internaționalismul” creștin. După 1920, termenul naționalism începe să capete sens tot mai sumbru, pentru că amenință „ecumenismul” ateu. (De la iacobini, Napoleon, Lenin, Stalin și până la campaniile N.A.T.O., armatele revoluționare vor tot „elibera” popoarele „mici și persecutate”, anexându-le ideologic, militar și economic în interes propriu). Despre acest naționalism, termen inventat de revoluția franceză și adaptat apoi de iluminismul german, „naționalism” promovat în numele unei idei universalist-atee, voi tot vorbi pe parcurs, pentru că este un alt „fetiș lingvistic” ce încurcă toate comentariile și face istoria noastră de neînțeles.

Printre țările folosite ca masă de manevră împotriva „tiraniei” imperiale, Principatele au un loc cu totul aparte, din mai multe motive.

În primul rând, ca întotdeauna, din cauza importanței lor strategice, Țările Române au rol esențial în jocul dintre cele trei imperii care își dispută cucerirea sau măcar dominarea „Bizanțului”.

Trebuie înțeles că înainte de a fi centru de putere geopolitică și economică, Constantinopolul, și nu Roma, este centrul spiritual european al creștinismului și cucerirea lui înseamnă dominarea religioasă a lumii. Astfel rușii vor să-și încoroneze țarul ca basileu de drept, ei considerîndu-se moștenitorii Imperiului Ortodox. Austriecii, la rândul lor, urmăresc refacerea Sfântului Imperiu în formă catolică. În fine, „Franța” (adică internaționala atee) vrea și ea să reconstituie imperiul roman păgân, știind de la Bonaparte că aici trebuie fundată capitala statului său mondial. În această confruntare Principatele aveau misiunea de a stopa avântul rusesc și de a întreține nesiguranța în Austria prin „bomba cu efect întârziat” din Ardeal. De asemenea, ele erau baza pentru operații militare și pentru organizarea de comploturi în toată Europa sud-estică.

Rușii, la rândul lor, ca întotdeauna, înțelegeau prea bine că erau singuri și nu se puteau apăra decât păstrând Principatele sub controlul lor, pentru a-și proteja flancul vestic, cel vulnerabil.

Pericolele crizei ce amenință ordinele soțial în Europa preocupă cu tot adinsul mintea Augustului nostru Domnitor pe când radicalismul triumfă-n Elveția, pe când în Italia principiul monarhic e foarte cutreerat, pe când în Franța o iute catastrofă înalță republica peste ruinele tronului de Iulie, pe când înfierbântarea revoluționară străbate în Germania cu repejune ducătoare la rătăcire, Împăratul trebuie să-și arunce privirea mai mult decât oricând altă dată asupra intereselor de liniște și sigurătate, pe care Rusia, prin a sa pusăciune, este mai cu deosebire chemată a o apăra. (ACT I/168) Principatele de la Dunăre se țin anumit de această categorie; ele sunt puse sub nemijlocita protecție a Rusiei, și această protecție noi suntem hotărâți a o aplica cu o manieră străbătătoare. Deci oricare va putea fi aiurea rezultatul orcanului revoluționar Împăratul este determinat a nu suferi ca anarhia să pătrundă în partea aceasta a celor doi Principi cu cea mai apriată manieră. (Nota Comitetului de Nesselrode, Cancelarul Rusiei, către Consulul general din Principate, de Kotzebue în ACT I/169)

Pe de altă parte, țările românești sunt însele un centru religios de o extraordinară importanță, pentru că de la cucerirea Constantinopolului ele reprezintă Bizanțul.

Cu toată recunoașterea politică a vasalității sale, domnul țărilor românești se bucură însă până foarte târziu de toate drepturile care, după noțiunea veche și nouă romană, adică bizantino-slavă, formează imperiul. În biserică, domnul român, care a rămas în orientul supus de păgâni singurul stăpânitor creștin împodobit cu coroană și sceptru, este primit cu onorurile ce se dădeau odinioară împăraților dreptcredincioși din Răsărit. (IOR 1/380).

Această misiune hristoforică a României se accentuase în secolul 18 și la începutul secolului 19, o dată cu protestantizarea bisericilor rusă și grecească, încât cele două mici provincii, „primitive”, „turcite”, devin extrem de puternice și de bogate spiritual, având cele mai multe mînăstiri din lume, dacă luăm în seamă „proprietatea” asupra Sfântului Munte Athos, și fiind refugiul tuturor monahilor persecutați de ofensiva protestantă și catolică. În consecință, presiunea revoluționară va fi aici mai puternică decât oriunde.

En 1792 c’était sur les bordes du Rhin que se rencontraient les armées de la Republique francaise et des Souverains coalisés ; le champ de la bataille est aujourd’hui dans la partie orientale de l’Europe; c’est sur le rives du Danube que le deux principes se trouvent en presence. Ainsi la liberté a recele de trois cents lieues des frontières.( Scrisoarea unui român despre situațiunea Românilor din Orientul Europei. În ACT I/245).

Ceea ce desemna Principatele ca victime sigure ale revoluției era starea lor de descompunere internă și completa dependență externă la care ajunseseră în cele două secole precedente, ca urmare a continuelor invazii, devastări, pustiiri, jafuri ale campaniilor militare susținute de „protectorii” aflați în război pe acest „pământ al nimănui”, la toate acestea adăugându-se acțiunea dizolvantă a ideologiei iluministe, venită o dată cu ocupanții străini.

Erodarea tradiției începuse, ca în toată Europa, încă din secolul 17, și chiar mai înainte.

Cauza directă a fost falimentul Imperiului Otoman care a antrenat, firesc, pe acela al hinterland-ului.

Transformarea spre lumea modernă, în secolul 16, s-a produs sub presiunea unui factor extern, dominația otomană, care, prin exigențele ei economice, a supus țărănimea la o povară mult peste puterile ei. Obișnuiți cu un schimb elementar de produse, lipsită de lichidități monetare, țărănimea s-a găsit dezarmată față de asaltul fiscal al statului pentru plata tributului. (IOR 2/424).

Apăsarea pe care uriașul în agonie o exercita asupra popoarelor pe care le exploata era imensă, principatele ajungând la un moment dat să întrețină singure întreaga împărăție.

Situația aceasta a dus la alterarea structurii sociale, care era una funcțională, după formula încetățenită de Dumezil: oratores, bellatores, laboratores categorii la care se adaugă, acea supraordonată a monarhului autocrat, în cazul nostru domnul.

Începând cu domnul, care recunoaște pe vecinul de la sud stăpân și e înzestrat de acesta cu o putere aproape deplină asupra supușilor săi, și până jos la țăran, care la început plătește noile dări cu rodul muncii, apoi cu trupul și cu demnitatea și libertatea sa omenească, nimic nu mai seamănă cu trecutul. (IOR 1/355).

Este greu de înțeles din perspectiva noastră anarho-democratică ce înseamnă un asemenea sistem interrelaționar, în care fiecare funcție are un rol esențial, la fel ca în orice organism viu. Astfel, păstrând analogia, laboratorii rustici, „talpa țării”, asigurau subzistența materială, belatorii, brațele înarmate ale ierarhiei războinice, luptau cu prădatorii externi, iar preoțimea , inima rugătoare prin legătura permanentă cu planul absolutului, conferea existenței lumești, acțiunilor istorice practice, sens și valoare. Toate aceste mădulare conlucrătoare, erau coordonate de către domn, cap al Statului și al Bisericii, persoană unică ce acționa prin mandat divino-uman.

Orice perturbare a uneia dintre funcții avea să ducă la dezechilibrul întregului organism. Asta s-a întâmplat când funcția conducătoare a început să se atrofieze. În Moldova, vechea boierime pământeană dispăru de la curte și din slujbe și dregătorii încă din zilele lui Petru Rareș. Boierii se retraseră pe la moșiile lor și căzură aproape pe treapta țărănimii. (IOR/432).

Retragerea belatorilor ce fac loc administratorilor-exploatatori (ciocoilor) duce la schimbarea întregii structuri a statului organic.

Consecința imediată este că funcția lucrătoare este afectată și țărănimea, lipsită de aici înainte de apărare, intră în lunga, nesfârșita încă, fază de extincție.

În locul statului alcătuit din țărani liberi, care luptă împotriva oricăror încălcători peste moșia mare sau mică moștenită de la strămoși, apare ca urmaș nevrednic statul fiscal al cărui singur scop este să adune bani, sume incalculabile pentru viața luxoasă a stăpânilor străini din Constantinopol (IOR 1/355). Nu e de mirare că acela care încă de mai înainte abia putea să poarte pe umerii săi osteniți sarcinile țării, se prăbușește acum sub apăsarea unei mari împărății, a unei împărății putrede, luxoase.(IOR 1/420). Statul cerea prea mult; statul străin, ale cărui interese le reprezenta domnul, care apărea tot mai mult ca un străin.(IOR 1/505) De toate acestea erau vinovați boierii (deveniți administratori ai unui stat străin). Ei răpiseră țăranului averea, libertatea și toate drepturile. Încă din a doua jumătate a veacului al 17-lea uitaseră aproape cu totul să mai lupte.(IOR 1/507).

Până în a doua jumătate a secolului XVIII țările românești au avut asigurat, cel puțin teoretic, dreptul la existență, fiind ocrotite într-o oarecare măsură de suzeranul otoman care le exploata în folos propriu. Chiar dacă nu mai erau independente, ele își păstrau suveranitatea internă și aveau un statut internațional definit.

Odată cu slăbirea puterii turcești, vasalii își pierd condiția de țări și devin unități teritoriale vacante, simple elemente de calcul politic pentru puterile rămase în conflict: Rusia, Austria și Franța revoluționară.

Împăratul Iosif, de pildă, croise împreună cu împărăteasa Ecaterina (un alt monarh „luminat”), planuri cu vederi enorm de îndepărtate. Printr-un război comun trebuia să se înființeze un regat al Daciei neogrecești pentru arhiduci austrieci și pentru foști favoriți ai Curții rusești. Potemkin urma să fie noul rege al Daciei. (IOR/521).

În aceste condiții singura soluție a supraviețuirii Principatelor părea a fi aflarea unui nou suzeran sau chiar anexarea. În preajma Păcii de la Kuciuc-Kainargi (1774), care dădea dreptul rușilor de a interveni în folosul creștinilor subjugați și de a pune consuli în locurile ce le vor plăcea. Boierii moldoveni și munteni merseră la Petersburg în 1770, dorind încorporarea la împărăția rusească, cerând garanții rușinoase. Muntenii începuseră cu dorința ca „țara noastră să fie unită cu celelalte provincii pe care le stăpânește atotputernica Rusie”. Ei cerură legi rusești, judecători ruși și ierarhie bisericească rusă, adică supremația sinoadelor rusești. Când văzură că rușii vor rămâne suzeranii țării, se gândiră la o unire cu fărâmițatul stat polon, sau chiar la o cârmuire proprie sub suzeranitatea Porții, dar sub ocrotirea Rusiei, Austriei și întâmplător și a Prusiei (IOR 1/514). Alți boieri ar fi fost bucuroși dacă patria lor ar fi fost anexată de Austria. (IOR 1/516).

Expansiunea mondială a revoluției, prin Napoleon, slăbește și mai mult poziția Principatelor.

Era epoca împărțirii țărilor, epoca în care țări și popoare se vindeau în masă, și, în romanticele planuri ale lui Napoleon, ca și în cele real politice ale Ecaterinei, care năzuia la o împărțire a împărăției turcești, principatele jucau un rol însemnat. În 1809 Napoleon pomeni despre anexarea de către Rusia a ambelor principate cedate apoi de țar austriecilor, cu binecuvântarea împăratului francezilor (IOR 1/517).

În războiul continuu dintre Franța (prin intermediul Turciei, pe care o întreține artificial tocmai în acest scop) Rusia, Austria, Moldova și Țara Românească sunt țări de compensație.

La începutul secolului trecut, odată cu Regulamentul, țările românești nu mai au un statut propriu, iar statutul lor internațional este mai rău decât acela al popoarelor integrate într-un imperiu. Ele sunt vasale Porții și protectorate ale Rusiei (de fapt gubernii), sub supravegherea Puterilor. Impunerea Regulamentului reprezintă un eveniment capital în istoria viitoarei Românii. El marchează momentul pierderii suveranității interne, pe care nu o vom mai căpăta niciodată. De acum încolo ne vor fi impuse, mai mult sau mai puțin brutal, exclusiv legi străine, prin mijlocirea unor guverne „naționale” fantomă, manevrate de centrele de putere mondială.

Ca să pricepem înjosirea cuprinsă în aceasta (în impunerea Regulamentului) trebuie să ne gândim că turcii în poruncile și privilegiile lor nu se amestecaseră niciodată în chestiuni pur lăuntrice. Abia acum, la începutul epocii de cultură glorificate de cei interesați, românimea de la Dunăre își pierdu și ultimul drept care-i mai rămăsese, acela de a-și da singură legi, bune sau rele, asiatice sau europene. (IOR/586) (Intenția „civilizatoare” nu poate fi pusă la îndoială. Autorul Regulamentului, generalul Pavel Kiseleff era mai mult francez decât rus, mai mult european „filosof” în sensul veacului al 18-lea decât împuternicit militar (IOR 1/586)).

Este de la sine înțeles că în aceste condiții, încheierea unui act de vasalitate față de un suzeran nu numai îndepărtat dar și „generos” până la „sacrificiu dezinteresat”, așadar închinarea țărilor către Franța apare drept soluția providențială.

Cel mai bun lucru li se părea conducătorilor să modeleze România actuală după felul cum își închipuiau o Franță viitoare. Puținii care erau de altă părere, cunoscătorii țării, care simțeau sau știau că niciodată un popor nu-și poate împrumuta bazele vieții sale și nici nu poate să se dezvolte nearmonic se retraseră sau tăceau. (IOR/655).

Tot ceea ce ni se cerea în schimbul „mântuirii” era să ne trădăm istoria, și din martiri ai lui Hristos, a Cărui armată de linia întâi fusesem, să devenim martiri ai „libertății”, înrolându-ne în armata celuilalt:

Nous sommes donc les premier martires de la liberté; nous sommes les enemies nés de la seule puissance de l’Europe, qui ait ose elever un voix menaçante devant la mouvement liberal de l’Europe Rusia; nous sommes les santinelles avancées de la regéneration sociale.

Permettez nous de vous dire, votre cause (a Franței), est la notre, et en eclairant l’opinon sur cette question, vous aurez un fois de plus, Monsenieur le Redacteur, bien merite de la France et de la liberte. (Din Scrisoarea unui român despre situațiunea românilor din Orientul Europei, în ACT 1/246).

În afara ocupațiilor militare, țările românești sunt supuse tot mai mult unor invazii ideologice, prin propagarea ideilor „marii revoluții”, ce se extinde pentru eliberarea Răsăritului, înflăcărând imaginația patrioților „naționaliști”.

Sub puternica impresie a mișcării de reformă care cuprinsese toată Europa, sub înrâurirea spiritului apusean, care pătrunsese prin secretarii francezi ai domnilor, prin medici nemți, prin industriașii și negustorii apuseni imigrați și care încetățeniseră idealul filantropiei, precum și sub înrâurirea noilor, spiritualelor, ațâțătoarelor scrieri, gândurile din 1774 apărură acum și mai clare. Persoanele conducătoare din Muntenia cutezau acum a se gândi chiar la o națiune română, pe temeiul cercetărilor istorice.(IOR 1/523).

Pe lângă tinerii plecați la „studii”, boierii înșiși călătoresc la Paris ca să vadă strălucirea tânărului imperiu universal. Lunga și des repetata ședere a ofițerilor ruși și austrieci în timpul nesfârșitelor, aproape neîntreruptelor războaie contra Turciei erau tot atât de vinovate de această mare schimbare, pe cât și răspândirea fatală a noului spirit, înceata dar sigura cucerire a Orientului de către Apus. (IOR 1/566). Din străinătate se întoarseră cu toții cu vestea îmbucurătoare a unei apropiate mari prefaceri, prin care toate popoarele vor fi scăpate din lanțurile lăuntrice și externe.(IOR 1/566).

Așa se explică faptul că autoritățile statului, domnitorul și Divanurile, pătrunse ele însele de spiritul schimbărilor iluministe, nu numai că nu se opun decât formal nenumăratelor conspirații ale partidei zise naționale, dar joacă rol de mecena al ideilor noi.

Sturza crease la Academia Mihăileană prima școală înaltă laică din Moldova și cheamă ca dascăl la această Universitate moldavă pe Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu și mulți alții. Idolatria față de Franța „mesianică” era de atunci atât de grotesc de mare încât Bibescu ajunse a voi să întemeieze la București un Colegiu francez.(IOR 1/585). Numeroși profesori străini, mai mult francezi pe care îi chemă Bibescu, nu putură lupta cu curentul național românesc și planul acestui domn de a face școala cu totul franceză rămase neîmplinit. (IOR 1/586).

Încercările de parodiere a „marii revoluții” începuseră în anii ’20 prin proiectul din Constituția cărvunărească a lui Ioniță Tăutu, pe care Lovinescu l-a socotit adevăratul act politic al revoluției franceze de la noi, legătura dintre ideile cărvunarilor și acelea ale revoluției franceze fiind evidentă pentru oricine compară unele articole ale proiectului cu Declarația drepturilor omului. (MAN/169). Până la 1848 acestui proiect i-au urmat alte manifeste, dintre care mă voi opri la două dintre ele, din 1840, care mi se par semnificative pentru toată istoria românească viitoare.

Este vorba de binecunoscuta Introducție a „Daciei literare” și de Constituția elaborată de societatea secretă condusă de Mitiță Filipescu, program al încercării de lovitură de stat pentru care va fi închis (la mănăstire!) și minorul Nicolae Bălcescu, ce își va face astfel intrarea în istorie.

Introducția este prezentată peste tot ca program al pașoptismului și al romantismului românesc, fiind văzută până astăzi ca reper al curentului „autohtonist”.

Să vedem în ce măsură aceste locuri comune ale manualelor școlare sunt și adevărate.

În primul rând, documentul fondator al Daciei literare este doar o parte a programului pașoptist, și anume aceea culturală, singura ce putea trece de cenzura regulamentară. Pentru a obține un program complet trebuie adăugată jumătatea politică, proiectul de constituție al conspiratorilor din rândul cărora, în același număr al revistei, Gr. Alexandrescu publica poemul 1840.

Constituția „societății” lui Mitiță Filipescu prevedea egalitatea tuturor cetățenilor, desființarea rangurilor și a privilegiilor, libertatea persoanei, armată revoluționară, toate într-un sistem republican-democratic. Preluarea puterii urma să se producă printr-o răscoală susținută militar.

Reunind cele două texte, vedem că întregul suferă de o aparentă contradicție internă: programul politic, de pură inspirație iluminist-radicală, pare a nu consuna cu acela cultural, „reacționar” la prima vedere.

Schizoidia congenitală a revoluției românești, care trebuia să fie fundată pe „tradiție”(?), având deci, cel puțin în anumite puncte aspectul unei restaurații (!) , are cauze binecuvântate. Fiind o revoluție burgheză într-o țară lipsită de burghezie, ea era cu necesitate făcută în numele țăranilor. Pe de altă parte, având aparența unei mișcări de eliberare de sub dominația fanariotă (deși domnii erau pământeni), turcă și rusă, proiectata lovitură își căuta legitimitatea și modelele în trecutul voievodal. În consecință, folclorul și trecutul eroic vor fi constantele propagandei revoluționare de modernizare până în cea din urmă fază a revoluției, aceea a comunismului ceaușescian.

De fapt, am mai spus-o, pentru orice revoluție un anumit tip de recurs la trecut este absolut necesar, indiferent de condițiile concrete din fiecare țară, în încercarea de a aboli istoria creștină. Pe de altă parte, istorismul, căutarea obsedată a „originilor”, a „formelor primare”, altele decât cele biblice, este o consecință inevitabilă a mitului evoluționist.

De aceea iluminismul și produsele sale sunt interesate de „primitivi”, de „sălbatici”, de toți „neevoluații” care nu au parvenit la „civilizație” prin „cultură”, prin efort rațional autonom. În această stare „larvară” se află mare parte a omenirii, de la papuași până la populațiile rurale europene, adică toți „ne-europenii”, și ei sunt susceptibili de a oferi informații despre originile instituțiilor, limbajului și comportamentului uman, cu alte cuvinte despre felul în care „experiența socială a determinat apariția conștiinței”, ajungându-se la „homo sapiens”. (Absurditatea preexistenței experienței nu a inventat-o Marx. Marxismul a apărut mult înaintea „iluminatului” Karl Monderchai).

Dacă iluminiștii francezi, „romanii” moderni au fost preocupați de „barbarii exotici”, iluminismul german, concurent la un moment dat, prin curentul sturm-ist și prin romantismul propriu-zis s-a interesat de „primitivii” autohtoni, țăranii, care formau marea majoritate a locuitorilor continentului. Așa apare „folcloristica” și etnografia, din încercarea unora ca Herder de a descoperi „izvorul” limbajului, al literaturii și al artei, care cu prospețimea sa naiv-primitivă ar fi dus la revigorarea literaturii „civilizației”.

Germanii au un motiv particular de a investiga arhaicitatea păstrată în forme populare. Ei nu sunt moștenitorii greco-romanilor așa cum e cazul „latinilor”, adică vorbitorilor unui idiom neo-romanic. De aceea racordul lor cu precreștinismul se face referitor la mitologia germană, ale cărei urme sunt căutate în cultura populară. (De la Herder la Hitler, germanii s-au căutat într-un trecut walhalic, din care fuseseră exilați de creștinism).

Așa a apărut naționalismul german, păgân, care a înlocuit orgoliul de a fi nația aleasă pentru a apăra și spori Imperiul Papal.

A sosit momentul să încercăm lămurirea istoriei acestui cuvânt-fetiș – „național” – și a familiei sale.

În cadrele ideologice ale Revoluției franceze, care îl pune în circulație, conceptul de națiune este subordonat unei anumite forme statale, republica umanist-democratică. Aceasta la rândul ei fiind expresia unui „contract” încheiat de un număr oarecare de persoane care aderă la Declarația dreptului și cetățeanului. „Națiunea” ar fi așadar actualizarea concretă a „republicii ideale”, cuprinzând „poporul”, adică doar „starea a treia”, rezident, prin hazard, pe un anumit teritoriu delimitat istoric.

Sieyes (1789) a arătat importanța stării a treia la sfârșitul Vechiului Regim în celebra broșură: Qu’est-ce que le Tiers Etat? La această întrebare el răspunde: Este totul. În primul capitol el demonstrază că starea a treia este o națiune desăvârșită. „Nobilimea nu face parte din orânduirea socială”. Și Sieyes încheie: starea a treia cuprinde așadar tot ce alcătuiește națiunea; iar tot ceea ce nu face parte din starea a treia nu poate fi privit ca făcând parte din națiune.(SOB/27).

După cum se vede, în această accepțiune, termenul este atât de deformat, încât nici nu are legătură cu referentul pe care îl desemnează etimologic: natio=neam, rasă.. Criteriul etnic de identificare este înlocuit printr-unul ideologic-politic, cetățenia, și „națiune” ajunge să însemne „suma celor născuți întru revoluție”. (O asemenea interpretare contorsionată a lui natio, nativus – născut, înnăscut – se impunea și din motive obiective, căci regicidul din anul 1792 însemnase distrugerea principiul unificator, monarhia creștină, care ținea laolaltă conglomeratul eterogen de popoare ce păstrase, după1000 de ani de istorie comună puternice particularisme. Singura cale de a împiedica pulverizarea Franței, era identificarea „cetățeniei” cu „națiunea”).

Republica umanistă universală nu poate lucra cu termeni care implică etnicul, decât cu mare băgare de seamă, trebuind să inventeze ceva care să însemne, simultan, și „autohton”, și „cosmopolit”.

În interior, „naționalismul” este cosmopolit, pentru că urmărește să legitimeze acțiunea uzurpatoare a unei clase fără funcție de conducere, burghezia, formată, în partea ei cea mai puternică, din reprezentanții unei nații apatride, care manevrează masele, compuse de asemenea din alogeni sau din autohtoni fără conștiință etnică.

În exterior, naționalismului i se atribuie un sens etnic, pentru a desprinde, cum spuneam, popoarele lipsite de autonomie și a le atașa imperiului democratic. Și sub acest aspect revoluția imită antichitatea, și nu degeaba codul juridic modern este copiat după cel roman. Calitatea de „francez” se traduce prin „supus al republicii franceze”, așa cum „roman” putea fi, la un moment dat, orice nativ barbar care dobândise statutul de cetățean prin servicii aduse instituției abstracte a statului.

Iluminismul german fundamentează conceptul unui naționalism coerent etimologic și aparent întemeiat pe realități. Pentru nemți, „națiune” înseamnă chiar nație, totalitatea descendenților unor strămoși originari, care locuiesc un teritoriu comun, alcătuind un complex socio-cultural și natural având trăsături particulare discernabile, altfel spus, un „specific” propriu.

Definiția aceasta ar fi corectă dacă nu ar fi incompletă și antitradițională, oricât ar părea de paradoxal.

Căci herderianismul, cum spuneam, descoperă „nația” având ca model trecutul mitic pre-creștin, ceea ce înseamnă negarea acumulărilor, a întregii dezvoltări care au transformat fondul originar păgân. Redeșteptarea artificială a unei experiențe istorice consumate este o utopie anti-istorică. Erezia protestantă procedase la fel atunci când a refuzat predania, crezând că astfel apără puritatea creștinismului. Iluminiștii nu fac decât să urmeze drumul deschis de „reformatorii” Bisericii.

Adevărata formulă a naționalismului ar trebui să reunească principiul etnic, principiul teritorial înțeles ca apartenență la un spațiu con-natural (autohtonia) și principiul spiritual, supraordonat, tradiția creștină.

„Confruntarea” dintre cele două tipuri de pseudo-naționalism, copiate simultan de revoluționarii moldo-valahi va face substanța istoriei românești timp de vreo 80 de ani.

Formula „naționalismului” fără naționalitate va fi urmată de munteni, liberali, fanatici francofili și va orienta decisiv viața politică și socială. Pentru a-și justifica pretențiile de stăpânire asupra „vechii Dacii”, „grecobulgărimea” dâmbovițeană a fost obligată să se declare „nepoata lui Traian”, uzând de această monumentală batjocură a „naționalismului-cosmopolit”.

În general, moldovenii, proprietari rurali și infinit mai instruiți decât flămânzii mahalagii „roșii” semialfabetizați, tind către modelul german apărând drept „conservatori”, „tradiționaliști”, „reacționari”. Tocmai pentru instrucția lor mai serioasă, scrupule morale și intelectuale îi vor împiedica să ajungă la putere și ei vor trebui să se mulțumească cu rolul de administratori ai culturii „naționale”.

În realitate cele două curente sunt complementare. Lucrarea, acum când este universală, trebuie să ne silim și mai mult să fie una și aceeași în familia română. (Rosetti, în ROS392) Revoluția, indiferent de orientările ei în aparență contradictorii, este unitară prin obiectivul final: apariția, în urma incendiului universal purificator, a omului autonom.

Socială sau națională, spune Rosetti, revoluția pretutindeni (deși sunt felurite haine) este tot aceea, adică: suspinul suferințelor adunate de veacuri și care se prefac în lave arzânde, dar mântuitoare. (ROS 248)

De aceea analiza fenomenului ’48 sfidează clasificările. Nu putem vorbi decât cu totul convențional despre o direcție „progresistă” și una „tradiționalistă”, din moment ce avem de-a face cu niște rudimente ideologice eclectice amalgamate confuz, colportate de scriitori-comisari care, dincolo de prejudecăți stilistice, sunt și „clasici” și „romantici”. Mult mai târziu, după ce va fi preluat puterea, prin anii ’80, ‘48-ismul află timp și pentru construcții teoretice și se constituie în cluburi, după criterii „politico-filozofice” niciodată precizate. Așa apar „partide” bizare, conservator-liberale (?), cum e cel al „junimii”, sau liberal conservatoare (takismul). Dincolo de „polemicile” electorale susținute cu mijloacele cele mai contondente, tandemul revoluționar a funcționat perfect, opoziția „conservatoare”, în rarele perioade când a guvernat, nefăcând altceva decât să continue politica „adversarului”, consolidând măsurile luate de roșii, judecate inițial ca distructive și antinaționale.

Se tot vorbește despre o fericită, deși ridicolă, sinteză a acestei perioade care, în termenii teoriei literare ar fi aceea dintre „romantism” și „clasicism”. Nu este nici o sinteză, ci o gallimatie ideologică preluată mecanic. Atmosfera anilor ’40 ai secolului trecut este un amestec de entuziasm și de decepție, de europenism crepuscular și de naționalism incipient, de internațională masonică și de spirit cazanier. (MAN/168).

Acesta e contextul în care apare „spiritul critic” al „sturmiștilor” de la Dacia literară: Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, susținătorii unei teorii a „originalității” copiate (delicioasă ironie inevitabilă) mot cu mot din scrierile lui Herder, care vor alimenta întreg „autohtonismul” revoluționar, trecând prin Junimea și sfârșind cu sămănătorismul, într-o anumită parte a sa.

Introducția din 1840, combătând „duhul nefast al imitațiunii”, deschide o lungă și oțioasă falsă polemică, continuată de toate generațiile următoare până la noi. Este vorba despre discuția asupra precedenței „fondului”, respectiv a „formei” în viața socio-culturală, teorie care ar despărți net cele două direcții: liberalo-progresistă și conservatoare.

Primii „lovinescieni”, începând cu un Heliade („Scrieți, băieți, orice, dar scrieți!”), susțin un formalism absolut, aceasta fiind caracteristica primă a ideologiilor, așa cum arătam în introducere. Idealismul revoluționar nutrește un dispreț suveran față de realități, pe care vrea să le modeleze cu orice preț după un șablon abstract. Este și aici implicată o atitudine magică, ce presupune credința că forma ideală imaginată de om, asemeni Cuvântului dumnezeiesc, va crea, mai devreme sau mai târziu, un „fond”, un obiect „concret”.

Cel de-al doilea grup, „maiorescienii”, cum e Kogălniceanu în literatură – în tot, de fapt, Kogălniceanu fiind liberal-conservator (?), iar Maiorescu, conservator-liberal (!) – cei din urmă, spuneam, insistă asupra unei revoluții „treptate”, dând timp realităților să crească, justificând noile „forme”.

Lăsând la o parte deosebirile în privința ritmului „înnoirilor”, cele două poziții sunt coincidente în esență și se află doar într-un conflict „formal”.

Căci în ce constă „fondul chestiunii”? În presupoziția, cu valoare de adevăr absolut, că omul modern occidental și „civilizația” pe care a creat-o reprezintă desăvârșirea evoluției universale și că acest proces „firesc” este oricum inevitabil pentru toate comunitățile omenești, revoluția nefăcând decât să grăbească această „fericită” fatalitate. Prin acest sofism, imperialismul revoluționar pustiitor își justifică crimele împotriva culturilor și civilizațiilor pe care le distruge în numele „progresului”.

Astfel încât, diferența între revoluționarii „liberali” și cei „conservatori” se reduce la adoptarea unui „fond” străin în „formele” originare și, respectiv, la travestirea ideilor în forme „autohtone”.

Dar, indiferent prin ce mijloace ar fi făcută revoluția, ea duce la alienare, pentru că, oriunde și oricând, este un proces pseudomorfotic. De două sute și mai bine de ani, popoarele lumii sunt supuse acestei pseudomorfoze care le-a alterat identitatea până la desfigurare. Or, pierderea identității înseamnă desfigurare, căci orice lucru este ceea ce este și nu se poate transforma decât cu prețul dispariției.

Adevărul este că, pentru a avea șanse de succes, revoluția trebuie să ajungă la un compromis cu tradiția pe care urmărește să o desființeze, mai ales în țările „subdezvoltate”, exclusiv agrare din Europa orientală. Pentru ‘48-iștii răsăriteni, crearea unei culturi „naționale” era un imperativ din cel puțin două motive.

În primul rând, trebuia să dovedim „Europei” că nu suntem „sălbaticii” pe care ne credea, că suntem apți să primim „lumina” civilizației. Pentru că nu oricine era îndreptățit să aspire la statutul de „națiune liberă” a „Europei unite” și, mai ales la poziția privilegiată de membru al „rasei latine”, gintă aleasă, făcută să conducă lumea în paradis. „Scrieți, băieți, orice, dar scrieți!” este imperativul care condiționează admiterea noastră în clubul latin, alături de „mama Roma” și „sora Franța”. Concurența era mare în acele timpuri, ca și astăzi, și aveam de luptat cu candidați ce ne contestau drepturile istorice. De aceea românii au fost cei mai înverșunați filofrancezi și au suprasolicitat obediența față de „sora mai mare” într-un mod inimaginabil de dezgustător. (Am făcut două războaie, declarând că ar fi fost preferabilă pieirea României decât a „binefăcătoarei” noastre).

Pe de altă parte, revoluția se face prin demagogie, iar aceasta are nevoie de un mijloc de propagare: „cultura”, adică literatura în sens larg. Pentru a fi accesibilă și eficientă, literatura propagandistică are nevoie de aparența autohtonismului.

O literatură de sine stătătoare, care ca formă să se sprijine pe forma veche, populară, și în cuprins să se pună în slujba noilor idealuri politice, aceasta este dorința lor. (IOR/588)

O altă realitate care să fi putut funda cultura laică, în afara aceleia rurale, nu exista și încercările de „îmburghezire” precoce a producțiilor au dus la monstruozități literare, monumente de absurd macabre în artificialitatea lor ridicolă.

„Autohtonismul” revoluționar inaugurat la Dacia literară s-a limitat, cum era și firesc la un program estetic ce avea rolul de a escamota valoarea ruralismului ca punct de plecare al adevăratei renașteri românești, ceea ce ar fi presupus reorganizarea întregii societăți pe temeiurile tradiției.

Or, pseudo-autohtonismul are o perspectivă contrară, ruralitatea fiind văzută ca o fază a infantilității culturale, prețioasă prin frăgezimea poetică a manifestărilor sale „artistice” și prin informațiile istorice vii pe care le poartă despre o etapă a evoluției umane, dar sugestiile pe care ni le poate oferi se opresc aici. Omul premodern, țăranul în cazul nostru, nu a ajuns la maturitatea spirituală, nu a depășit gândirea simbolică, neavând acces la aceea conceptuală. Și dacă el poate să inspire prin metaforele sale naive limbajul nostru uscat de excesele lucidității, noi suntem datori să îl emancipăm la statutul de om „civilizat”, „om întreg”, printr-o educație pozitivăși prin întregul sistem de organizare a vieții sociale moderne.

Acest construct fantastic, „țăranul” ‘48–ist, fermecător prin inocența lui păgână, venerabil pentru că este contemporanul străbunului Traian, va obtura până astăzi adevăratul chip al țăranului român, fiind la fel de nociv pentru perceperea tradiției ca și poziția declarat ostilă a „modernismului” agresiv. Și poate chiar mai nociv, pentru că, imaginea țăranului român „păgân”, „superstițios” și „creator genial de folclor” are prestigiul „științific”, greu de combătut, al unei întregi școli de etnografie.

Dacă înainte de 1848 țara românească nu mai însemna nimic ca stat iar administratorii săi erau străini, ea era încă o țară, chiar în situația în care unele din funcțiile sociale specifice se atrofiaseră considerabil, prin dispariția boierimii luptătoare. Acest proces nu este încă, teoretic, atât de catastrofal pe cât pare. Țărănimea – ruinată, slăbită biologic, e adevărat – împreună cu preoții, putea oricând să producă o nouă „clasă” conducătoare, ca de atâtea ori, oriunde, în trecut, atunci când ierarhia războinică se întâmpla să fie decimată în luptă. Statul străin fiscal, oricât de brutal ar fi exploatat resursele umane, era neutru în privința modului de a fi în lume al supușilor săi.

Statul umanist revoluționar, care continuă încă mai sângeros politica de exploatare fiscală, urmărește pe lângă aceasta infinit mai mult; el se dorește stăpân nu numai pe munca și pe energia supușilor ci, lucru nevisat de nici un tiran „tradițional”, vrea să le transforme sufletul, modelându-l silnic după chipul și asemănarea cetățeanului ateu universal. (Convertirile cu forța sunt o constantă, Biserica Romană fiind campioana „fericirii” prin constrângere, dar modelul impus a fost întotdeauna supra-uman, operația făcându-se în numele lui Dumnezeu, nu al omului. Albul era „civilizat”, superior „sălbaticului”, pentru că Îl descoperise pe Dumnezeu Cel adevărat, iar nu pentru că era el însuși, pur și simplu, „omul absolut”).

Adaptată la condițiile Răsăritului, revoluția „românească”, condusă direct de la centru, respectă cu strictețe programul de desființare a tradiției și de creare a „omului nou”, așa cum vom încerca să arătăm altădată.

Florin Stuparu / Revista AXA

 

Bibliografie selectivă

ACT I – Anul 1848 în Principatele Românești. Acte și documente publicate cu ajutorul comitetului pentru ridicarea monumentului lui Ioan C. Brătianu, Tomul I – 1821-1848, București, Institutul de arte grafice „Carol Gobl”, 1902. IOR 1 – Iorga, Nicolae: Istoria poporului românesc, Ed Științifică și Pedagogică, 1985 IOR 2 – Iorga, Nicolae: Studii asupra evului mediu românesc, Ed Științifică și Pedagogică, 1984 MAN – Manolescu, Nicolae: Istoria literaturii române MEH – Mehedinți, Simion: Creștinismul românesc ROS – Rosetti, C.A.: Corespondență, Minerva, 1980 SOB – Soboul, Albert: Revoluția franceză, Ed Științifică și Enciclopedică, 1962.