O Chilie Athonită ne invită să ascultăm un material în care Nicu Ioniță ne explică cine și de ce a inițiat experimentul comunismului într-o discuție cu părintele Justin Pârvu (Video mai sus aproximativ din anii 2010).

Medicul Nicu Ioniță a fost arestat la vârsta de 25 de ani, pe când era preparator la Institutul de Medicină din Iași. Născut pe 1 martie, în 2017 acesta împlinea 94 de ani (Video) El este autorul volumlui Psihotrauma de detenție și urmările ei. Mărturia personală și științifică a unui supraviețuitor al "Experimentului Pitești”, din care redăm un fragment:

„Spectacolul de seară

După „închiderea” de seară, a urmat un program special. Unul din colegii reeducați ne-a făcut o demonstrație–model de demascare. După o scurtă autobiografie punctată cu dificultăți de adaptare la mediul universitar, fiind ajutat de câțiva colegi să depășească momentele critice de început, a ajuns la o strânsă prietenie cu aceștia. În condițiile date, fără să-și dea seama, a fost antrenat în activități subversive, pentru care a fost arestat și a ajuns în detenție. Recunoștea că se face vinovat de crime împotriva clasei muncitoare și că, numai datorită colegilor din comitetul de demascare, a reușit să cunoască adevărul și, de aceea, și-a făcut complet demascarea, declarând tot ceea ce nu a spus la anchete, pentru ca toți cei care mai sunt încă liberi să fie opriți de a mai unelti împotriva regimului… După care a mulțumit partidului că l-a ajutat să-și recunoască greșeala și să fie un om liber și că acum este hotărât să lupte împotriva tuturor celor care mai uneltesc împotriva poporului muncitor… „Și el a fost bandit ca și voi, dar a înțeles la timp drumul pe care alții l-au împins și cu ajutorul nostru s-a rupt de trecut. Faceți-vă și voi demascarea și vă vom ajuta și pe voi să fiți liberi”.
 Acesta a fost ultimul act al zilei de 6 decembrie 1950, zi pe care nu o voi uita niciodată. A fost ziua în care zeii au fost doborâți de pe socluri, chiar de către cei care i-au creat, iar omul a făcut saltul înapoi, în biologic, în existența sa primară. Greșeala lui Adam se repetă mereu, dar, după fiecare prăbușire, mai face un pas înainte (și ce mult mai este până departe!). Miercuri, 6 decembrie 1950 a fost ultima zi normală din viața mea firească și prima zi dintr-o viață întoarsă pe dos. Nimic nu va mai fi ca mai înainte: nici oamenii, nici munca, nici dragostea și nici chiar eu care, asemenea unui mutilat, îmi voi purta infirmitatea pe străzi, printre oameni, atinși și ei de aceeași maladie a spiritului.

Instructaj pentru poziția din timpul somnului

Ordinul de culcare s-a dat târziu în noapte, dar nu înainte de a ne face un instructaj asupra condițiilor și poziției noastre din timpul somnului, un adevărat ritual chinuitor pentru noi: culcați cu fața în sus, cu pătura trasă până sub bărbie, cu mâinile pe piept și fără să avem voie să facem vreo mișcare în timpul somnului. Plantoanele, cu ciomegele în mână, ne supravegheau somnul și orice mișcare (de altfel inerentă în timpul somnului) era sancționată cu o lovitură de ciomag. Pentru satisfacerea necesităților biologice la scadență, trebuia să ridicăm mâna în sus și dacă plantonul ne dădea voie era bine, dacă nu, eram nevoiți să ne reprimăm impulsul fiziologic și au fost destule situații critice.

Speram ca noaptea să aducă o oarecare clarificare în viața din camera noastră, speram ca încrâncenarea din ajun a colegilor mei să se potolească, iar ei să revină la ceea ce au fost. A fost o noapte grea, bântuită de coșmaruri, de spaime, de întrebări fără de răspunsuri, de îndoieli și deznădejdi, dar și de limpeziri, o noapte cât toate nopțile adunate la un loc de când mă știu. Eram obosit și aș fi vrut să dorm, dar cum să dorm când însăși existența mea a fost pusă în discuție, când alții îmi hotărau soarta. Totuși, speram că, impresionați de suferințele și vătămările pe care ni le produseseră în ajun, să se oprească numai la atât și a doua zi să ne întindă mâna. Cât aș fi dorit acest lucru, dar n-a fost să fie. Dimpotrivă.

Toaca „deșteptării” a pus capăt frământărilor mele și ne-a încredințat, fără drept de apel, colegilor noștri care și-au continuat programul cu și mai mare intensitate: aceleași bătăi colective, aceleași restricții și aceleași acuze, amenințări și umilințe. Timp de o săptămână am avut parte de acest program menit să ducă la ruinarea biologică și îngenuncherea noastră. După ce s-au convins că am fost anihilați și că nici o încercare de ripostă nu mai este posibilă, s-a trecut la programul esențial al acțiunii, la demascare. Ni s-a dat fiecăruia câte o felie de săpun – „papirusul Pitești” – pe care trebuia să notăm tot ceea ce nu am declarat la anchete și dacă, între timp, ne aminteam de un eveniment grav ce reclama urgență, trebuia să ridicăm mâna și imediat eram invitați la demascare.

Coborârea în biologic: ancheta între prieteni

Așadar, demascarea nu era altceva decât continuarea și completarea anchetelor inițiale și era o acțiune impusă de către Securitate pentru obținerea de informații suplimentare care să conducă la anihilarea rezistenței anticomuniste. De data aceasta însă, atât condițiile de desfășurare a anchetelor, cât și anchetatorii și metodele la care s-a recurs erau cu totul diferite, iar scopul, dincolo de culegerea de informații, urmărea un obiectiv mult mai important și mai util pentru regim și anume transformarea deținuților în colaboratori ai securității și agenți de presiune atât în universul concentraționar, cât și în libertatea provizorie ce le va fi acordată acestora.
 Anchetele au fost conduse și executate de către deținuți politici – prietenii și colegii noștri de suferință – în condiții de detenție. Avantajele au fost multiple, colegii ne cunoșteau bine, știau totul despre noi, știau ce am declarat și ce nu, cunoșteau profilul nostru intelectual și moral și idealul nostru de viață, astfel încât își reglau tirul acțiunilor de tortură în mod diferențiat, în funcție de parametrii menționați. Faptul că eram împreună zi și noapte constituia pentru noi un factor de presiune greu de suportat, această intimitate negativă oferindu-le posibilitatea de a ne supraveghea 24 de ore din 24. Colegii și prietenii noștri, spre deosebire de brutele de securiști, erau inteligenți, dispuneau de o imaginație bogată, erau foarte inventivi și recurgeau la cele mai sălbatice tehnici psiho-pedagogice de teroare psihică și la cele mai bestiale schingiuiri. Au fost mult mai cruzi și mai eficienți. De altfel, este cunoscut faptul că eficiența torționarilor psihici este direct proporțională cu inteligența și gradul lor de cultură, iar colegii noștri se încadrau perfect în acest perimetru.

Demascarea – proba decisivă

Demascarea prin care am trecut în „camera 1 subsol”, a fost o operație mult mai complexă și a obținut mai mult decât simpla culegerea de informații. Demascarea a fost doar începutul unei complicate și dificile operații de inginerie psihologică de spălare a creierului. Spălarea creierului este un proces extrem de complex desfășurat în etape, fiecare etapă având o metodologie proprie și o finalitate precisă, trecerea de la o etapă la alta fiind posibilă numai după parcurgerea în totalitate a temelor care făceau obiectul etapei respective. Spălarea creierului, însă, nu a fost un scop în sine, ci a constituit doar un mijloc prin care să se realizeze lichidarea morală a deținuților politici și transformarea lor în contrarul a ceea ce au fost.

Demascarea a fost etapa obligatorie și decisivă a „experimentului Pitești”, cea mai lungă și mai greu de suportat, dominată de teroarea fizică și psihică, de torturi inimaginabile și schingiuiri sălbatice, etapă în care totul a fost permis, până la ucidere. Demascarea a fost obligatorie și, pentru mulți, a fost singura etapă parcursă, dar totul a depins de inteligența și abilitatea fiecăruia de a nu incrimina pe nimeni și de a-și proteja conștiința. Demascarea se desfășura în condiții umilitoare: când erai invitat, întotdeauna cu apelativele de „bandit” și „criminal”, trebuia să te prezinți la”confesor” –  patul de fier ocupat de torționarul șef, Mărtinuș Alexandru –, să îngenunchezi la picioarele lui și să-ți faci demascarea; și cum acesta era bine informat, trebuia să fii foarte atent la fiecare cuvânt rostit.

Paralel cu demascarea, teroarea din camera noastră s-a intensificat și diversificat. Bătăile și schingiuirile bestiale reușiseră doar să inhibe orice reacție de răspuns din partea noastră; de aceea s-a apelat la un arsenal întreg de mijloace care să grăbească ruinarea biologică, etapă decisivă în demersul torționarilor noștri pentru asaltul final asupra universului nostru psihologic. De la nemișcarea în poziția fixă, s-a trecut la mișcare continuă, la eforturi ce depășeau cu mult puterile noastre. Am fost obligați, sub strictă supraveghere, să executăm „manejul” – „mersul în patru labe” ore în șir, în spațiul îngust dintre priciuri și când, epuizați, ne prăbușeam pe ciment, eram stimulați cu lovituri de picioare sau ciomege să ne continuăm „marșul triumfal” către autodistrugere. Dacă manejul simplu era, mai mult sau mai puțin acceptabil, în schimb, manejul cu sarcină (adică să ducem în spate o altă victimă) era de-a dreptul epuizant. Săptămâni la rând a continuat acest sport, exploatat cu bună știință, urmărind să conducă la epuizarea tuturor rezervelor energetice și, în final la înfrângerea rezistenței noastre. Hrana noastră cea de toate zilele, și așa insuficientă și de slabă calitate (nu depășea 600-800 calorii pe zi), de data aceasta era distribuită numai de către torționarul-șef și, bineînțeles, primeam după merit: „nu meritați grija partidului”, ne spunea mereu; rația era, cantitativ, în funcție de rezultatul demascărilor. Dacă ar fi fost numai atât și tot ar fi fost bine, dar de mâncat – când și cum – era la discreția colegilor noștri. De-a lungul timpului au experimentat diverse metode: adesea trebuia să așteptăm până ce ei terminau de mâncat, apoi trebuia să mâncăm noi, dar în condiții umilitoare: fie ni se luau lingurile și eram obligați să sorbim zeama goală din gamelă („să mâncați ca porcii, care sunt mai de preț decât voi), sau, când zeama cu miros de fiertură era fierbinte, câțiva colegi te imobiliza, unul îți deschidea forțat gura și ți se turna zeama fierbinte pe gât. Durerile provocate erau anihilate de loviturile care urmau după aceea. Mai chinuitoare, însă, erau zilele când în gamela cu zeama goală se punea sare în exces, iar setea chinuitoare nu putea fi ostoită pentru că nu exista apă în cameră, deoarece tineta de apă fusese scoasă din cameră odată cu începerea experimentului (în schimb, torționarii aveau la dispoziție apă suficientă).
 Lipsa igienei personale contribuia la degradarea vieții și la umilirea noastră. Baie nu mai făcusem din libertate, purtam aceeași lenjerie de corp cu care fusesem arestat, ruptă, murdară și nespălată. Unghiile de la mâini le rodeam cu dinții și eram obligați să le înghițim, iar cele de la picioare se rupeau singure. Tunsul și bărbieritul erau un chin pentru noi, erau executate de către colegii noștri cu instrumente vechi și uzate și, dacă schițam un gest de nemulțumire, odată cu insulte, primeam și loviturile de rigoare.

Necesitățile fiziologice nu puteau fi satisfăcute la scadență, ci numai atunci când ni se dădea învoire, iar când mergeam la WC-ul de pe coridor timpul era limitat și era folosit mai întâi de către colegii noștri; dacă nu mai era timp, noi eram nevoiți să ne reprimăm impulsul fiziologic și, bine înțeles, pentru mulți dintre noi, urmările s-au răsfrânt pe tot restul vieții. Hârtie igienică? Nici vorbă. Mizeria fiziologică sporea cu fiecare zi și prăbușirea era tot mai aproape.” (Sursa: Memorialul Sighet)