Biserica a fost dintotdeauna un teren deschis al negocierii între conducători și istoria pe care o scriau. Demult, la mijloc de veac XVII, veacul Bizanțului după Bizanț în spațiul românesc, mitropolitul moldav Varlaam, sfetnic de seamă al lui Vasile Lupu, pecetluia o împăcare istorică între domnitorii rivali ai țărilor surori. La inițiativa sa, Matei Basarab și Vasile Lupu vor ridica fiecare, după mulți ani de lupte fraterne, biserică frumoasă în țara vecină. 
 
Biserica.Spațiu sacru unde se depuneau jurăminte ce trebuiau să îndepărteze hiclenii sau trădări. Occidentul medieval s-a născut în catedralele romanice care păstrau drept relicve moșteniri ale vechii civilizații imperiale distruse de barbari. Revoluțiile moderne din Balcani au fost de la început  în strânsă legătură cu Biserica Ortodoxă și cu patrimoniul simbolic și material al acesteia. Membrii Eteriei grecești, păstrătoare de stindard creștin în fața păgânului cu semilună, se reuneau în biserici și jurau la lumina lumânărilor să lupte până la capătul vieții pentru Cruce. Tudor Vladimirescu își găsea  refugiu și sprijin în atmosfera protejată și conspiraționistă a mânăstirilor oltenești. Aflați în vizită la mănăstirea Tismana, auzim alături de învățături transmise de călugărul Nicodim peste secole, voci de panduri încruntați ce stăteau cândva la sfat și în rugăciune sub bolțile bătrâne. În Viața sfântului Calinic de la Cernica sunt istorisite episoade dramatice de la mijlocul veacului XIX când bucureștenii se refugiau la Cernica de teama invaziilor turcești.

Refugiul colectiv în spațiul sacru al Bisericii se făcea în lumea tradițională și în cea modernă deopotrivă, la ceas de mare primejdie. Atunci, vechile adversități se uitau. Venea un moment Unic, moment de grație care obliga la dăruire și la responsabilitate și surclasa fără vreun drept la replică interesele meschine, individuale. În primul rând, însă, aici, în trupul lui Hristos, aflau nădejde în clipe de mare restriște toți însetații de dreptate ori de milă, de multe ori cu minți încețoșate. Sufletele disperate se regăseau mereu acolo, și li se limpezea văzduhul.    
Oare câți știu că tot dincolo de zidurile Bisericii am plâns românește și sub crunta ocupație germană din 1916 și tot acolo improvizam spitale de campanie în anii în care construiam România deplină, unită. Regina Maria a românilor își lăsa prin testament inima sub bolțile Stellei Maris din Balcic pentru ca, într-o rugăciune nesfârșită, să adune la sine toată suflarea neamului.

În clipele grele ale destinului colectiv, național, am deschis ușile Bisericii și ne-am adăpostit. Poate căutam azil speriați de gloanțele de afară, ca în 1989. Sau poate lăsam deoparte vrajba și ne așezam la masă ca la Cozia în 1999. 

Circulă astăzi o imagine cu politicieni de diverse culori adunați la o masă lungă într-o biserică de sat din Prahova. Cineva a pus în fața mesei și o funda mare, tricoloră. Este adevărat, avem mare nevoie în an centenar să ne unească ceva. Dar nu putem tăgădui că nu dorința de dialog politic i-a îndemnat pe ei să se așeze la aceeași masă. Cumva, este o reacție defensivă în fața unei primejdii. Sigur, trăim în plină epocă a securității depline. Dar ceva a vibrat în adâncul acelor oameni ca să îi facă să uite de ura politică, să fugă de camerele de filmat (care oricum i-au găsit și nu i-au iertat), și să împărtășească o emoție comună: de a fi români într-un moment indiscutabil mai greu chiar decât cel în care năvăleau turcii. Mulțimea de bucureșteni înspăimântați ce-și găseau refugiul în biserica construită pe ostrovul de la Cernica se temea că turcii le vor lua viețile lor și pe ale pruncilor. O teamă nespusă bântuie astăzi sufletele oamenilor noi: aceea că vor pierde definitiv reperele normalității, busola sensului vieții, că ceea ce este Bine, Adevărat și Frumos se va dezintegra descompus de o lucrare a Răului care atinge culmea perfidiei. Și totul aflat sub conștiința ireversibilului. 

Trăim, iar aleșii noștri simt asta, o mare, imensă încercare. 

Am ajuns să cerem nu doar votul cetățenilor români. În fapt, îi implorăm pe-ai noștri frați să spună doar Adevărul: căsătoria nu se poate încheia între doi bărbați. Cine pretinde altceva, completăm noi, înseamnă că nu e în toate mințile. 

Dacă acum nu putem afirma Firescul și suntem nevoiți să ne adăpostim în biserici așa cum făceau altădată creștinii în catacombe, ce se va întâmpla, oare, mâine? Un fost membru al CSM ne sfidează explicând că, în definitiv, așa cum s-a reușit prin propagandă ca soți să însemne și altceva decât un Bărbat și o Femeie, tot așa și Bărbat poate însemna mâine altceva decât știm noi. Așa încât, spune el, tot efortul nostru de azi ar deveni inutil. 

Putem, iată, să-l luăm pe Orwell din raftul bibliotecii și sa-l aruncăm pe fereastră: a devenit caduc, trăim deja în paginile sale.  

În final, nădăjduiesc ca la referendumul din 6-7 octombrie analfabeții funcțional să îi învețe pe intelectualii turciți că soți nu pot fi decât un Bărbat și o Femeie. Tot așa, Mircea Eliade descria într-o Fotografie veche de 14 ani cum un simplu țăran de la Dunăre îi reda încrederea unui occidental rațional care-și uitase menirea și destinul, dovedindu-i că minunile sunt prezente în lumea noastră.