10 mai este Ziua Românilor de la Sud de Dunăre, de pe teritoriul fostului Imperiu Otoman. Recunoașterea lor ca români s-a făcut acum 113 ani prin Iradeaua sau firmanul Sultanului Abdul Hamid al II-lea. Cu această ocazie, joi 10 mai, vor avea loc mai multe evenimente care vor marca această aniversare:
 
La ora 15:00, la Biserica Izvorul Tămăduirii - Mavrogheni, va avea loc un Te Deum. De la ora 17:00, la Teatrul Național va urma un moment evocativ și artistic. Vor conferenția: prof.univ.dr Nicolae Sarmandu, prof.univ.dr. Stoica Lascu și prof. univ.dr. Adina Berciu. Momente artistice vor susține: Eliza Nirlu, George Piștereanu, Vasile Anastase Topa.

ImunoMedica


De asemenea, în incintă poate fi admirată expoziția „Chipuri” a talentatei pictorițe Ilinca Țoța. Intrarea este LIBERĂ.
 

Mai jos, redăm un text al istoricului Steliu Lambru despre semnificația zilei de 10 mai, articol pe care-l publicăm cu acordul autorului (Redactia).

A patra semnificație a zilei de 10 Mai


De la revoluția din decembrie 1989, istoricii și memorialiștii au recuperat tripla semnificație a zilei de 10 mai: 10 mai 1866, ziua în care principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen sosea în Bucureșți, 10 mai 1877, ziua în care era proclamată independența de stat a României, și 10 mai 1881, ziua în care România devenea Regatul României.

În cei 25 de ani de democrație, refacerea semnificației lui 10 mai în conștiința publică a românilor nu a fost deloc una simplă. Prejudecățile create timp de aproape o jumătate de secol de comunism, perpetuarea lor perversă, republicanismul convulsiv postdecembrist și, nu în ultimul rând, comportamentul rău-voitor al clasei politice, adesea susținut de establishment-ul istoricilor național-comuniști, au făcut ca 10 mai să rămână, până nu demult, un fel de paria al calendarului laic.

Însă tripla semnificație a zilei de 10 mai are de recuperat și o a patra semnificație. Cum fondarea, independența și forma de guvernământ au fost bazele statului național care a creat cetățeni români, era de înțeles ca ele să fie elementele cu cel mai puternic conținut simbolic. Dar a patra semnificație, înainte de 1945, nu era câtuși de puțin una marginalizată, nu era mai puțin menită să creeze români egali în drepturi cu ceilalți, fie că erau sau nu cetățeni ai Regatului României.

Pe 10 mai 1905, sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuți ca „naționalitate” și beneficiau de învățământ și biserică în limba maternă. Diplomația de la Bucureșți se implicase activ în obținerea recunoașterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary.

Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfășurat între 1904 și 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianțe conjuncturale și instabile. Amicițiile loiale se puteau transforma peste noapte în dușmănii ireductibile și invers.

Fiecare dintre bandele paramilitare create și finanțate de Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească pe care să-l alipească țărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului.

Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României și au fost de altfel singurii care au suferit persecuții fără a putea riposta ori primi protecție din partea muribundului stat otoman. De altfel, relațiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant și politica României de susținere a integrității statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceșți mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.

Conflictul greco-român își avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza și a secularizării averilor mănăstireșți, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.

Pe fundalul violențelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acționat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor. Presiunile lui Lahovary își vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naționale aromânilor:

MAJESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiție și îngrijire părintească pentru popoarele sale, Își întinde binefacerile și favorurile Sale asupra tuturor supușilor Sěi credincioși, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în considerațiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supușii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânșii se bucură cu același titlu ca și ceilalți supuși nemusulmani, comunitățile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunități, membrii Valahi să fie de o potrivă admiși, după regulă, în consiliile administrative și ca înlesniri să fie acordate de către autoritățile Imperiale profesorilor numiți de către zisele comunități pentru inspectarea școalelor lor și îndeplinirea formalităților edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente școlare.

Această ordonanță Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru executarea ei.

Că România era decisă să meargă până la capăt în obținerea drepturilor pentru aromâni o dovedesc spusele lui Alexandru Em. Lahovary în amintirile sale diplomatice: „o altă circumstanță favorabilă sporea încă sorții noștri de reușită: ne găseam în preajma sărbătorii noastre naționale, ziua de 10/23 mai. După ceremonialul în vigoare în acel moment la Constantinopol, în astfel de împrejurări, Sultanul, Marele Vizir și Ministrul Afacerilor Străine aveau obiceiul să trimită șefilor de misiuni felicitările lor, prin mijlocirea unor înalți demnitari și funcționari ai Palatului și ai Porții. Aceasta m-a făcut să declar oricui voia să mă asculte că, dacă iradeaua n-avea să fie promulgată până în dimineața zilei de 10 Mai, mă consideram obligat să părăsesc Constantinopolul pentru a nu mă vedea în situația de a primi felicitările unei țări care refuza României satisfacțiunile cele mai legitime, mai cu seamă după ofensa atât de gravă ce i se adusese.”

Ziua de 10 mai 1905, ziua națională a României, primea o a patra semnificație, a emancipării naționale a românilor din Turcia, așa cum se observă din lecturarea presei. Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte: „Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreață, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraților noștri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porțile unei vieți noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea țării, dar și în cartea Europei.”

Astfel, 10 mai 1866, 10 mai 1877 și 10 mai 1881 mai au încă un conținut simbolic care trebuie redat memoriei publice românești: 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.