Ce uimește la partizani este încredințarea că lupta pe care o duceau avea să fie scurtă: nu se îndoiau că în cîțiva ani o plagă atît de împotriva firii omenești, cum își închipuiau că este flagelul marxist, avea să se ducă pe apa Sîmbetei. Dacă ar fi bănuit ce-i așteaptă, ori și-ar fi pierdut mințile, ori s-ar fi tuns la ordalițiu călugăresc, adăpostindu-se într-un ungher de chinovie cernită. Dar așa, cu convingerea că scrînteala bolșevică nu va face pui pe meleagurile Făgărașului, aveau să intre într-o cursă a supraviețuirii pe care astăzi, privind-o cu detașarea celor 70 de ani scurși de atunci, ești înclinat s-o treci în categoria ficțiunilor picarești. Saga acestor tineri e atît de neverosimilă încît gîndul că s-a petrecut aievea îți inspiră gustul ireal al născocirilor tembele. Genul de peripeții de o sminteală cum nu poți vedea decît în peliculele cărora eroilor nu li se clintește nici un fir de păr, în ciuda trecerii prin foc, avalanșe, capcane sau ciocniri sîngeroase. Eroi de gumilastic țopăind frenetic spre bucuria placizilor cărora spectacolul altora le ține loc de destin.

Numai că băieții lui Ogoranu nu erau croiți din gutapercă, cum nici în iluzii nu-și scăldau mințile. Erau lucizi, duri și înăspriți în trai alpestru. Și pentru că erau liberi își îngăduiau să spună adevărul: comunismul nu picase în România prin decret divin, ci fusese adus de ruși și de evrei. Rușii veniseră cu tancurile, iar evreii veniseră cu marxismul. Și în timp ce primii spoliau țara de resurse, ceilalți pătrundeau în posturile-cheie din stat, de la Securitate la Justiție, de la presă la catedrele universitare, de la conducerea spitalelor la cea a penitenciarelor. Sub o asemenea plasă opresivă, băieții lui Ogoranu știau că nici zeii nu le vor da proptea de înlesnire a dulceții de a fi. Erau osîndiți să se ascundă mereu, avînd în minte otrava unui gînd de care nu puteau scăpa, acela că sînt „eroii jertfei zadarnice” (p. 152, vol. I), după vorba lui Gilu Radeș, unul dintre luptătorii prinși de Securitate în 1951.
Însă gîndul că se zbat degeaba era învins de speranța că o anomalie ideologică nu poate dura prea mult, de aici și convingerea că lupta avea să fie scurtă: „Mă văd cu cei doi prieteni nedespărțiți, Ilioi și Brîncoveanu, înotînd în noroaiele acelei toamne reci, cu povara nenorocirilor în spinare, tăcuți și înnegurați, socotind că sîntem la capătul puterilor și nebănuind că ne găseam de abia la începutul suferințelor.” (p. 161, vol. I.) Mărturisirea e din noiembrie 1950, și Ogoranu mai avea în față 26 de ani de clenci clandestin, pînă să fie arestat pe străzile Clujului, în 1976.
 
Dacă ar fi știut ce-i rezervă destinul, obrazul i s-ar fi colorat în tenta vînătă a disperării. Cui nu știe să-și omoare timpul, plîngîndu-se de afaniseala placidă a zilelor inerte,  îi recomand să facă un mic efort de imaginație: că îl așteaptă 26 de ani de viața sub obroc, fără buletin, fără anturaj, fără loc de muncă, fără identitate socială și fără domiciliu oficial. Atunci va prețui fiecare secundă ca pe o mană descinsă din bunăvoința parcelor.

Ca să intuiești din ce griji prozaice era alcătuită viața băieților din Făgăraș trebuie să mergi la detaliile mici, acele chichițe anodine fără de care supraviețuirea în munți nu ar fi fost posibilă. E vorba de cum comunicau între ei, cum erau sprijiniți de săteni, cum se îmbrăcau, cum mergeau la iubite sau cum își săpau depozitele de alimente. Amănuntele acestea sînt fundalul neștiut pe care se ridică partea vizibilă a agitației montane, cea a jocului de-a șoarecele și pisica cu trupele regulare, cu remarca subînțeleasă că de privilegiul de a fi pisică se bucurau alții.

Cum comunicau: întrucît împreună stăteau puțin timp, de obicei primăvara după coborîrea din munți (unde iernaseră) și apoi toamna, înainte de urcatul iarăși în piscuri în vederea iernării, rețeaua de semne menite a le da de știre unde, cînd și împotriva cui luptă era vitală. „Cutiile poștale” din scorburile copacilor, unde sătenii le lăsau bilețele de avertisment, au fost cea mai sigură cale de „conversație” silvană. Erau greu de depistat și nu erau știute decît de oameni de încredere. Grație scorburilor, partizanii aflau de mișcarea diviziilor fără să mai fie nevoie să intre în sate. Ciudățenia e că luptătorii schimbau informații cu niște săteni pe care deseori nici măcar nu îi cunoșteau. De pildă, Ogoranu a ținut legătura cu Olimpiu Borzea, principalul om de sprijin al partizanilor, numai prin răvașe puse în scorburi, cu amănuntul uimitor că, pînă în 1990, Ion Gavrilă și Olimpiu Borzea nu aveau să se vadă la față. E poate cel mai uluitor exemplu de comunicare secretă din analele luptelor de partizani: șeful partizanilor și capul rețelei de aprovizionare nu s-au văzut la chip, detaliul explicînd și succesul legăturii dintre ei, Securitatea nedepistînd-o decît în ancheta ce a urmat după arestarea lor pe peronul Gării de Nord. Prin rețeaua aceasta de „manutanță”, partizanii primeau arme, haine, medicamente sau alte lucruri pe care le cereau. Iată de ce a-i evoca pe luptători fără a-i pomeni pe cei din spatelor lor este o impietate, atîta doar că prețul pe care l-au plătit „manutanții” a fost cumplit: decenii de temniță, proprietăți confiscate, copii lăsați pe drumuri.

Apoi erau semnalele sonore, care imitau sunetele din pădure: un țipăt de huhurez, un șuierat de căprior negru sau cîte o linie melodică fluierată scurt. Cum însă trupele de Securitate au aflat repede de codul sonor, au început ele însele să le folosească, fie spre a le întinde curse luptătorilor, fie pentru a comunica între ele. Așa s-a întîmplat în august 1952, în crîngul de lîngă satul Berivoi, cînd Ogoranu a auzit, în mod repetat, cîntecul cucului. Dar cum în august cucul nu cîntă, partizanul a zîmbit pe seama a cît de diletanți erau urmăritorii în privința limbajului naturii.

Cum își ascundeau alimentele: la început puneau lăzile cu legume în crăpăturile de stîncă (munții Făgărașului nu au peșteri), dar după un an au renunțat din cauza ușurinței cu care urșii și șobolanii le găseau depozitele, așa că au recurs la „metoda răgăliilor”, săpînd sub rădăcinile molizilor răsturnați de furtună. Pentru a camufla ascunzișul, partizanii sădeau în jur brăduleți sau molizi tineri, numai că aceștia nu se prindeau întotdeauna, uscându-se, caz în care brăduleții se înroșeau, iar molizii se scuturau. Securitatea a aflat de trucul luptătorilor, urmarea fiind că divizii întregi au primit ordin să scormonească nu doar la baza răgăliilor de pe munți, dar pe deasupra să caute orice brad înroșit și orice molid scuturat. Așa a reușit armata să găsească depozitul principal de la Runcu, a cărui hrană le-ar fi ajuns partizanilor două ierni.

Cum își vizitau iubitele: Ogoranu e discret în această privință, cel puțin cînd e vorba de camarazi, numai despre sine pune pe hîrtie o poveste de amor, cea în care se întîlnește periodic cu o fată la marginea unui sat căruia nu-i dă numele, cum nici pe fată nu o numește. Securitatea află de relație și pune puncte fixe de pază la intrările în sat, numai că lui Ogoranu nu-i pasă și, însoțit de Brâncoveanu (Remus Sofonea), se tîrîie sute de metri pe brînci, pînă la casa fetei, unde intră cu încuviințarea tatălui. Afară ploaia cade în întunericul nopții, și cîinele casei, Laicu, îl recunoaște, gudurîndu-se prietenos. Dar brusc lătrăturile repetate îi dau de înțeles că în curte intrase patrula de Securitate. Ogoranu iese din casă și se tîrîie pînă în grădina vecinului, de unde vede pelerinele soldaților înconjurînd casa. Tot pe brînci se îndepărtează trecînd din grădină în grădină, pînă ajunge la Brîncoveanu, care îi șoptește complice: „Mă rugam pentru voi.” (p.292, vol. I).

Rugăciunile intră în ritualul montan al luptătorilor: seara, înainte de a intra în cojoace, tinerii se roagă lui Dumnezeu spre a-i proteja în cursul nopții, iar de sărbători se furișează în apropierea cîte unei biserici spre a asculta slujba, cum s-a întîmplat în Paștele din 1952, cînd partizanii s-au urcat în vîrful coastei de la răsăritul mînăstirii Brâncoveanu, de la Sîmbăta de Sus, urmărind liturghia pe care preoții au oficiat-o la altarul din curtea lăcașului. Atunci luptătorii au făcut legămîntul ca cei care vor supraviețui să adune oasele celor căzuți și să le înmormînteze la mînăstire. După 1990, Ogoranu a fost împiedicat să caute oasele celor împușcați la Jilava. Tot ce a putut face a fost să ridice o cruce pe piedestalul căreia a trecut numele celor care au murit în epopeea din Făgăraș.