Cum e să privești lumea prin ochii unui partizan? Cum arată peisajul, fauna, flora cînd sînt văzute de un ins aflat pe picior de fugă? Ai putea crede că, sub urgența supraviețuirii, Ogoranu nu avea timp de zăboviri cu iz contemplativ. Delectările estetice sînt pentru răsfățații sorții, pentru acei paraziți mofturoși cărora timpul le îngăduie adăstări inutile, spre a căsca ochii, cu ifos mormăit, la ciudățeniile din munți. Dar partizanului nu-i arde de așa ceva. Cu ochii cît cepele și cu urechile ciulite, numai de desfătări dezinteresate pe seama decorului nu are poftă. 
Și totuși, la Ogoranu observațiile precise despre sălbăticia alpină nu lipsesc. E drept, a vedea în el un estet răpit de frumusețile montane ar fi un abuz, căci detaliile pe care le surprinde nu au nimic duios. Ogoranu nu are mina detașată a insului dornic de plăceri artistice. Impresiile pe care le pune în pagină nu pornesc dintr-o reacție de gust, ci dintr-o înfiorare directă mustind de emoția vieții. E ochiul celui care, luptînd să rămînă viu, regăsește în natură aceeași luptă pentru supraviețuire. Tocmai de aceea observațiile lui sînt pregnant vitale, fără ingrediente estetice. Sînt constatările aspre ale celui care intuiește că, în cruzimea vieții de munte, pîlpîie un sens adînc, care deseori nu poate fi pătruns.

Dintre luptători, cel care excela în simțul acut al cercetării naturii era Ion Chiujdea (ale cărui preocupări intelectuale îi atrăseseră porecla de „Profesorul”), căruia intenția de a scrie o carte despre fenomenele bizare din Munții Făgăraș îi devenise o veritabilă obsesie. Ogoranu îi descrie lapidar mania de a observa mendrele naturii: „Se bucura ca un copil cînd întîlnea ceva deosebit. Era în stare să stea ceasuri întregi în fața unui mușuroi de furnici sa a unei flori deosebite, uitînd de tot ce era în jur.” (p. 179, vol. I). Atracția față de minunile naturii mergea pînă la pierderea simțului primejdiei. În vara lui 1953, fugind spre a scăpa din încercuire, Profesorul a rămas înlemnit în fața unor cartofi sălbatici, crescuți în mijlocul buruienilor din cojile aruncate acolo, cu cîțiva ani în urmă, de turiști. Pe Ogoranu l-a apucat furia: „Lasă-i dracului, hai!”, dar Profesorul a ținut-o pe a lui: „Cînd ne oprim, notez întîmplarea. O să mă mai întorc aici.” (ibidem) Nu avea să se mai întoarcă, fiind împușcat în Valea Pierscilor de la Jilava.

Episoadele ce se întipăresc în memoria lui Ogoranu au accentul tăios al întîmplărilor pe muchie de cuțit: că e vorba de plante, animale sau creste montane, accentul cade pe pericol, pe întîmpinarea sau evitarea lui. Într-o seară, pe muntele Dara, Ogoranu, strîngînd vreascuri, se pomenește în mînă cu o viperă neagră, care stătea ascunsă între crengi. Deși o aruncă, rămîne cu o zgîrietură lungă pe mînă, iar Brîncoveanu îi suge rana spre a preîntîmpina otrăvirea. În altă zi, făcînd baie sub o mică cascadă, Nelu Novac sare ca ars: o viperă îi căzuse drept în spate sărind de pe jgheabul de piatră, numai reacția rapidă salvîndu-l de mușcătură. Altă dată, cu bocancii puși la uscat, partizanii se trezesc cu o viperă trecîndu-le fulgerător printre picioare. Toți sar ca electrocutați, dar norocul e de partea lor: nici unul nu e mușcat. Ultima oară cînd Ogoranu întîlnește o viperă este în Banat, în toamna lui 1975, cînd vrea să treacă granița în Yugoslavia: „M-am așezat să dorm și eram între ațipit și treaz, cînd am auzit un fîșîit prin frunzele uscate de la capul meu. Am tresărit și m-am ridicat. O viperă se oprise la nici doi metri, uitîndu-se țintă la mine și jucîndu-și limba bifurcată. Cînd am mișcat, a hotărît să se întoarcă și să se îndepărteze.” (p. 194, vol. II)

Aflat la vînătoare, Ogoranu ia în cătarea puștii o familie de capre negre. Țapul șuieră dînd alarma și sare creasta muntelui, dar capra rămîne lîngă cei doi iezi care, plăpînzi, nu doar că nu pot urca dîmbul, dar pe deasupra se uită curioși la vînător. Ogoranu îi privește prin lunetă și îi îngheață inima: capra se pune între el și iezi, behăie neliniștită, dă din picioare, tremură de frică, iar în ochi i se citește un amestec de spaimă și rugăminte. Își apără iezii cu trupul. „Privirea acelei mame mi-a oprit degetul pe trăgaci.” (p. 178, vol. I)

În nopțile geroase de iarnă, Ogoranu constată tactica de hibernare a cocoșului de munte: „se așează pe o creangă potrivită, își adună aripile, picioarele și gîtul, formînd o minge grea din corpul său, apoi își dă drumul să cadă în zăpadă de la înălțimea bradului. Ajunge la o jumătate de metru adîncime, unde își face culcuș, comunicînd cu exteriorul printr-un horn. Iese însă din adăpost, cît ce aude zgomote suspecte în jur.” (p. 61, vol. II) Altă dată vede o barză neagră, specimen rarisim, care se fîțîie fără frică sub ochii partizanilor, și tot acum o familie de cerbi carpatini pasc în apropierea lor, dar numai pînă la apariția mierlei, „pasărea vînătorului”, renumită prin comportametnul particular: fiind atrasă de oameni, se duce direct acolo unde le simte prezența, zborul ei fiind un indice sigur că în apropiere se află exemplare din homo sapiens. Urmărind zborul mierlei, partizanii puteau depista de la depărtare venirea trupelor de Securitate. (Din același motiv, Gavril Vatamaniuc numea mierla „poștașul partizanului”, întrucît îi arăta imediat „adresa”, adică direcția din care veneau soldații încartiruiți în Sucevița.)

Nici flora nu e trecută cu vederea. Într-o zi partizanii culeg ciuperci otrăvite (zbîrciogi) și Ghiță Hașiu le pregătește o zeamă gustoasă, de pe urma căreia toți își vomită mațele, mai puțin Ogoranu, care neputînd elimina toxinele, se căpătuiește cu un icter din cauza căruia e silit să țină regim. Curpenii, o specie de plante agățătoare (clematis vitalba), sînt pomenite pentru ușurința cu care, întînzîndu-se peste crengile copacilor, formează un fel de cort natural, prin care nici ploaia și nici zăpada nu pătrund, drept care partizanii se adăpostesc deseori sub acoperămîntul lor. Avalanșele nu lipsesc din nici o iarnă, ele fiind înlesnite de defrișarea zonelor de jnepeni de deasupra pădurilor, măsură luată de Securitate pentru a împuțina locurile de refugiu în care partizanii își pierdeau urma. O avalanșă uriașă e la un pas să-i înghită în iarna dintre 1953și 1954, dar luptătorii scapă in extremis. 

Dar fenomenul fantastic care îl va marca pe Ogoranu pînă la a-l numi „unic” au fost „luminile sfîntului Elm”: în 29 aprilie 1952, partizanii trec muchia Scărișoarei prin Vîrteje și ajung pe un gurgui de piatră, unde sarcina electrică din aer dă naștere unui fenomen optic „îngeresc”: o aură de lumină verzuie le înconjoară fiecăruia capul, iar la cea mai mică mișcare din țevile armelor țîșnesc flăcări verzi-violete. Pînă și ceaunul de mămăligă strălucește ca un smarald, pentru ce din cele cinci degete de la o mînă să le izbucnească raze de lumină. Brazii dimprejur par îmbodobiți cu beculețe de Crăciun, care pîlpîie, se sting, se aprind și iarăși se sting. „Întîmplarea nu s-a mai repetat niciodată, deși am mai trecut nopatea prin acel loc.” (p. 269, vol. I). Se subînțelege, Profesorul și-a notat repede în caiet amănuntele, adăugînd un nou paragraf la mult dorita carte de „întîmplări deosebite din lumea plantelor și animalelor din Munții Făgărașului”.

Cît de adîncă a fost impresia pe care luminile sfîntului Elm au făcut-o asupra lui Ogoranu reiese dintr-un grăitor fragment: „Am văzut furtuni ziua și noaptea, cînd căldările munților fierbeau în lumini și tunete: vînturi ce frîngeau brazii și-i răsturnau ca pe niște jucării, avalanșe uriașe de zăpadă, de credeai că totul curge la vale, prăvăliri de stînci în abisuri, grindini cu strat pînă la glezne, viscole orbitoare, crivățuri în fața cărora nu puteai sta în picioare, troiene de cinci metri, precum cele din februarie 1954, am văzut răsărituri și apusuri de soare ce-ți înduioșau sufletul pînă la lacrimi, ploi de frunze galbene ce învolburau de tristețe pădurile, dar nici unul dintre acestea nu mi-a rămas atît de adînc în suflet.” (p. 267)