Ce surprinde la Ogoranu e ușurința cu care își recunoaște momentele de slăbiciune. Mai precis, clipele de neglijență cînd, în ciuda semnelor care îi „țipau” că trupele de Securitate se apropie, partizanul nu le lua în seamă, parcă atins de o nepăsare abulică. Explicația am dat-o în episoadele trecute: cînd zilnic ești la cheremul pericolului, te obișnuiești cu el pînă într-atît de mult încît nu-i mai sesizezi colții. 

Așa s-a întîmplat pe 20 iulie 1953, de Sfîntul Ilie, cînd Ogoranu, Profesorul (Ion Chiujdea) și Ion Ilioi se aflau în limba de pădure din Scorei, o fîșie de fagi împletiți cu stejari bătrîni, așezați între rîul Laița și pîrîul Sărata. La marginea pădurii, un iaz le dădea apa de trebuință, dar și putința de a se îmbăia, chiar dacă spălatul rufelor, la fel ca primenirea trupurilor, se făcea de la sine, grație ploilor care îi udau asiduu din creștet pînă în tălpi, de unde obiceiul spartan de a-și lăsa hainele să li se usuce pe ei din mers, de-a lungul amiezilor cu soare, cînd mărșăluiau spre a li se pierde urma. 

În seara dinaintea sosirii în pădurea Scoreiului, Ogoranu auzise vorbă de om, ba chiar simțise miros de benzină, dar își zisese că miasmele vin de la tractoarele rămase peste noapte în cîmpul din apropiere. Mai mult, la intrarea în pădure întrezărise un muc de luminiță ce părea electrică, dar își spusese că raza provenea de la felinarul unui păstor supraveghind vitele. Mai mult, pe potecă dăduse peste un foc de tăciuni încă fumegînd, înconjurat de multă cenușă, cu o puzderie de chiștoace de țigară aruncate în preajmă. Iarăși își zisese că vor fi fost niște băieți pribegi care înnoptaseră acolo. Așadar, patru indicii a căror evidență ar fi trebuit să trezească în partizan urletul amenințării, și totuși indolența celui obișnuit cu primejdia a învins: Ogoranu a găsit tot atâtea circumstanțe atenuante, suficient de plauzibile spre a-i adormi simțul pericolului. 

Numai că seara, înainte de a se culca, Ogoranu ia bidoanele camarazilor spre a aduce apă de la iaz. Merge pe o potecă știută, cu gîndul de a lua apă chiar de la puntea din malul iazului, numai că, pe măsura ce se apropie de mal, o frică irațională începe să i se strecoare în vine: „Cu cît mă apropiam, a început să mi se facă frică. Nu prudență, ci teamă curată, inexplicabilă rațional, căci nu aveam nici un motiv să mă tem de ceva, într-un loc unde trecusem de zeci de ori fără probleme. Îmi era rușine de mine că nu-mi puteam înfrînge teama. Am ocolit locul și am luat apă din iaz mai jos, apoi m-am întors la frați. Le-am spus și lor de frica mea nejustificată și au rîs de mine. Am zis rugăciunile și ne-am culcat.” (p. 13 vol. II)

Frica nu-i fusese defel gratuită, zona fiind înțesată de pîndari, și doar a nu știu cîtelea miez ce-i rămăsese intact din simțul primejdiei îi șoptise lui Ogoranu că era pe cale să cadă în plasa trăgătorilor, de aici răzgîndirea bruscă de a scoate apă din altă parte decît de obicei. 

A doua zi, în timp ce mănîncă pește prăjit, cei trei se pomenesc cu un cîrd de mistreți pătrunzînd alene în luminișul lor. Mergeau ca la plimbare, cu o tihnă de ființe leneșe. În loc să fie plesniți de detaliul izbitor că mistreții nu umblă niciodată ziua în amiaza mare, în partizani se deșteaptă pofta vînătorească, drept care pun mîna pe arme și trag (un amănunt de tehnică cinegetică: Ogoranu avea la îndemînă un pistol rusesc, dar nu va trage fiindcă știe că glonțul de pistol se oprește în carnea mistrețului fără a-l vătăma, așa că Ilioi și Profesorul, înarmați amîndoi cu ZB-uri, își fac datoria, doborînd un mistreț, pe care, culmea, se apucă să-l prăjească imediat). Să tragi focuri de armă la prînz, într-o pădure încremenită de liniște, să te apuci pe deasupra să tranșezi mistrețul spre a-i prăji carnea, cînd mirosul de carne pîrlită se răspîndește ca fulgerul în împrejurimi, gesturile aceasta trădează o indolență frizînd inconștiența. 

Dacă ar fi fost vorba de trei puști jucîndu-se de-a „țară, țară, vrem ostași", le-ai fi putut înțelege țîfna diletantă. Numai că aici sînt trei luptători avînd în spate cinci ani de luptă în munți, războinici unși cu toate alifiile, cărora nu le poți imputa că ar mai fi fost în stare să săvîrșească imprudențe puerile. Și totuși, în acea zi caldă de Sfîntul Ilie, partizanii și-au făcut-o cu mîna lor. 

Ilioi și Brîncoveanu pleacă spre a îngropa carnea într-un ascunziș de lîngă bordeiul de la Laița, dar fiindcă au rucsacurile încărcate, își lasă cojoacele pe loc, încredințați că le vor găsi la întoarcere. În schimb, Ogoranu rămîne pe loc, întrucît avea întîlnire cu Remus Budac, al doilea conducător al echipelor de aprovizionare după Olimpiu Borzea. Ce va urma ține de aceeași potrivire neverosimilă de întîmplări mirabile, grație cărora partizanii, parcă oblăduiți de o stihie nevăzută, vor scăpa ca prin urechile acului, deși, după cît de nesăbuit se purtaseră, ar fi meritat o lecție dură.

Lovit de aceeași neglijență cronică, lui Ogoranu nu-i trece nici mai mult nici mai puțin prin minte decît să facă baie în iaz, și în timp ce se scaldă ca un prunc, începe să audă împușcături în apropiere. Știe că auzul nu-l ajută prea mult, compensînd însă prin acuitatea văzului, dar acum clipocitul apei îl împiedică să distingă, după timbrul focurilor de pușcă, despre ce fel de arme e vorba. Iarăși, după aceeași meteahnă a născocirii de circumstanțe atenuante, își spune că cei doi camarazi, abia plecați, întîlniseră ceva vînat și trăgeau acum în el. Remarca lui Ogoranu: „Nu știu cum era uneori! Ni se arăta pericolul cu evidență, și nu-l credeam." (p. 14, ibidem) La fel acum: Ogoranu nu dă crezare realității de pe teren, aceea că zona era împînzită de armată.

Partizanul iese din iaz, se îmbracă, auzind cum bubuiturile de arme se țin lanț. Abia acum își dă seama că zgomotul rafalelor de mitralieră sunt ale trupelor de Securitate, în vreme ce zgomotul înfundat al ZB-urilor vine de la cei doi camarazi, surprinși de pîndari. Și chiar asta se întîmplă: Ilioi și Profesorul poartă după ei soldații într-o urmărire care va dura o zi și o noapte. În acest timp, Ogoranu încearcă să se întoarcă de la iaz la locul unde lăsase focul, cojoacele și blidurile de mîncare. Pentru asta trebuie să parcurgă în sens invers poteca pe care seara trecută simțise frica irațională. Numai că din nou ceva interior îi șoptește că nu trebuie să treacă poteca, drept care se așază la pîndă. Acum nu mai e la mijloc frica, ci vigilența inspirată de schimbul de focuri pe care le aude: „M-am așezat într-un desiș din apropiere, ca să pot supraveghea orice mișcare și să prind orice zgomot din pădure. Nu se auzea decît, slab, clipocitul apei din pădure." (p. 15) Orele trec și seara apare punctual Remus Budac, de la care află că multe urme de bocanci apăruseră în preajma bordeiului din Laița. 

Cei doi se despart, iar Ogoranu, vrea să se întoarcă la desișul unde se afla recuzita camarazilor, dar din nou, pedala fină a instinctului îi provoacă frica ca în seara trecută: „S-a întîmplat să-mi fie a doua oară teamă ca în seara trecută. M-am oprit cu mîna pe armă, într-un genunchi. Deodată am auzit cam la cincizeci de metri în față un fluierat scurt, apoi altul ceva mai departe și încă altele în adîncul desișului. Era sigur că aveam în față o linie de securiști. Dar venea sau stătea pe loc? Încercam să deslușesc vreun indiciu. Știam că urechea nu mă ajută în mod deosebit, dar mă socoteam un bun văzător. M-am convins că era o linie de pîndari, cînd, după un sfert de ceas, au fluierat din nou. Ce greu trece timpul în astfel de împrejurări! Și ce greu se lăsa seara."(p. 15) Într-un tîrziu, pîndarii se retrag, iar Ogoranu, dîndu-și seama că ar fi o nebunie să se mai întoarcă la cojoace, pleacă spre cîmpie pentru a traversa noaptea Oltul. Din păcate, lăsa în spate tot echipamentul de care cei trei aveau nevoie pentru a supraviețui în munți.

Ca o regulă de orientare în cazuri extreme, partizanii își dădeau de fiecare dată întîlnire în două locuri diferite: unul hărăzit condițiilor de siguranță, cînd nu erau amenințați, în cazul de față iazul de la Sărata, și altul pentru situații de primejdie, cînd, trebuind să părăsească repede zona periclitată, își fixau un refugiu mult mai îndepărtat. În ziua aceea de Sfîntul Ilie, planul B prevedea ca întîlnirea să aibă loc dincolo de Olt, în dreptul satului Cîrța. Așa că Ogoranu, auzind mereu schimburi de focuri (Ilioi și Profesorul trăgeau din mers asupra trupelor care îi înconjuraseră), părăsește munții și trece Oltul noaptea: „Ce caldă  și potolită era apa! O ceață subțire se ridica deasupra. Obosit, căci nu dormisem cîteva nopți, m-aș fi lăsat bucuros să mă ducă apa lin și să mă tot ducă." (p. 16) Dar răgaz de cufundare în huzur, plutind în apă ca într-un dric pe cît de moale, pe atît de mortuar, un așa răgaz partizanul nu avea. Ajuns pe celălat mal, Ogoranu străbate cîteva livezi și ajunge la punctul de întîlnire: „Profesorul și Ilioi tocmai își storceau hainele de apă. Ne-am îmbrățișat de parcă nu ne văzusem de ani." (p. 16) 

În realitate, nu trecuseră decît 36 de ore de la momentul despărțirii, timp în care Ilioi și Profesorul fuseseră la un pas de moarte: împușcaseră patru cîini lupi, trecuseră ca prin minune prin două linii de trăgători, salvarea venindu-le de la o ciudră de cai de lîngă satul Scorei, unde încălecaseră două iepe și goniseră pînă la ieșirea din raza de bătaie a armatei.

Cei trei stăteau acum în livezile de pe malul nordic al Oltului, fără nimic la îndemînă în afară de arme: „Ne trebuiau cojoace, haine de schimb, oală de mămăligă și alte fleacuri absolut necesare pentru o viață ca a noastră.” (p. 18) Dar cel puțin erau teferi, după două zile în care se purtaseră ca niște novici cărora soarta, tocmai pentru că fuseseră îndrăzneți, le fusese prielnică. Audaces fortuna iuvat.