Ce sare în ochi la Ion Gavrilă Ogoranu e prezența de spirit: viteza de reacție, ușurința de a găsi o soluție în împrejurări drastice. E trăsătura cea mai izbitoare din Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Omul acesta a scăpat din situații în care 99% din oameni ar fi clacat. Primul episod în care instinctul de a riposta în momente cruciale iese la iveală se petrece în vara lui 1948, în Brașov, unde Ogoranu ajunge fugind din Cluj, unde studenții care făceau parte din Frățiile de Cruce fuseseră deja arestați pe 15 mai. 

În Brașov, studentul la Agronomie nimerește în piața „Schiell" (numele nemțești de uz urban nu fuseseră încă înlocuite), unde constată că toate ieșirile sunt blocate de patrule de miliție care îi legitimau pe trecători. Dîndu-și seama că e înconjurat, Ogoranu nu stă pe gînduri: intră la noroc într-o curte săsească cu clădiri multe și întreabă la întîmplare dacă acolo nu locuiește o studentă. Habar nu avea dacă acolo trăia o studentă, dar flerul l-a îmboldit să acționeze așa. Fulgerul din capul lui, neverosimil în privința intuiției, va da roade, căci un locatar îl îndrumă spre o ușă la a cărei deschidere studentul dă ochii cu o fată căreia îi șoptește să-l ajute: este pe fugă și o roagă să-i dea adăpost pînă trece razia miliției. Momentul de cumpănă se hotărăște dintr-un simplu schimb de priviri. Dacă ar fi fost refuzat, viitorul partizan și-ar fi încheiat destinul înainte de a-l fi început. Dar fata încuviințează (ce o fi fost oare în mintea ei cînd s-a pomenit la ușă cu un tînăr necunoscut, de 25 de ani, care i-a cerut imperativ ajutorul?) și îl primește în casă, unde Ogoranu va sta două ore, pînă la retragerea filtrului de miliție. În aceeași noapte va pleca din Brașov în Rupea, unde va sta șase luni, muncind la ferma din Jibert, sat cu precădere săsesc, a cărei populație tînără fusese deportată la minele din Donbas și în pădurile din Siberia.

Al doilea episod se petrece în același an la Rupea, unde comuniștii îi dau de urmă spre sfîrșitul lunii decembrie. Somat să se prezinte la cabinetul de partid din mijlocul satului, Ogoranu este escortat de Curcă, un țigan din Rupea, care căpătase funcția de președinte al sindicatului de acolo. Curcă îl escortează pe Ogoranu din spate, cu un pistol pe care îl ține în buzunarul de la pantaloni. E dimineața devreme, în ajunul Crăciunului, încă nu se crăpase de ziuă, iar Ogoranu, zîmbind cu o candoare jucată, își face imediat planul. La trecerea pe podețul unui pîrîu, se întoarce fulgerător și îl izbește în piept pe Curcă, care se prăbușește în mocirla pîrîului. Fără să mai treacă pe acasă spre a-și lua haine, Ogoranu intră în pădurea Crihalmei spre a se îndepărta cît mai repede de Rupea. Știa că în cîteva ore dubele de Securitate vor ajunge din Brașov. Merge toată ziua și seara îl prinde într-o pădure de goruni. Ninsoarea cade în bobi mărunți care, la atingerea frunzișului uscat, scot un foșnet ușor.
 
Și acum, în liniștea aceea silvană întreruptă numai de susurul ninsorii, are loc al treilea episod. „La o cotitură, o umbră ședea pe picioarele dinapoi și mă privea. Fiorul de spaimă mă trezi la realitate. Primul gînd a fost că este cîinele unei patrule, dar m-am liniștit judecînd că nu poate fi decît un lup." Numai că „decît un lup" se va preschimba în trei lupi care încep o cursă de vînare a lui Ogoranu. Fără nici o armă la el, tînărul ia o creangă pe care o trage după el, fiindcă auzise că lupii nu te atacă din spate dacă tîrîi ceva după tine. Cei trei îl înconjoară: un lup îl însoțește din stînga, altul din dreapta, pentru ca cel din față să păstreze distanța „deschizîndu-i" calea. Ajunși într-o poiană, lupii se strîng pe un dîmb pregătindu-se de atac. Ogoranu știa că lupii atacă numai cînd se află mai sus decît prada, iar acum relieful ridicat le favoriza intenția. Și la o așa intenție, reacția trebuia să fie pe măsură. În mijlocul poienii se afla un stejar rămuros. Ogoranu nu șovăie și țîșnește în fugă spre el: „Alergînd ultimii metri, m-am aruncat pe primele crengi ale stejarului. Lupii se apropiară de movilă și rămaseră la vreo 40 de metri. Se așezară pe labele dinapoi și stăteau uitîndu-se la mine. Din cînd în cînd clămpăneau din fălci. Nu știu cît am stat urcat în stejar. Mă umpluse frigul și lupii nu mai plecau. Tîrziu, să fi fost pe la ora zece, s-a auzit un urlet de lupi în depărtare. Lupii mei au răspuns și, fără să-mi mai dea importanță, au pornit într-acolo în goană. Am coborît atent și mi-a continuat drumul. Am ajuns la Ticușul-Vechi." (p. 82, vol I, ediția a II-a, 2009). Așa va începe viața de partizan a lui Ion Gavrilă Ogoranu. E de prisos să ne întrebăm ce s-ar fi întîmplat dacă lupii rămîneau toată noaptea la pîndă. După cîteva zile, la începutul lui 1949, tînărul fugar va hotărî să se întoarcă în satul natal, Gura Văii, spre a avea în apropiere Munții Făgărași. Va străbate pe jos pădurile cu lupi, dar de data aceasta avînd drept prieteni „un pistol Mauser, o busolă militară Besard și un binoclu Zeiss" (p. 83, ibidem

Iată trei episoade pe muchie de cuțit, în urma cărora viața lui Ogoranu ar fi putut fi cu totul alta. Dacă totuși a fost așa cum o știm e grație vitezei de reacție cu care se mișca în situații grele. Ca ele mai sunt vreo 30 în Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Le vom urmări pe rînd de-a lungul unui foileton al cărui scop, cum spuneam data trecută, nu e să țină loc cărții, ci s-o lămurească. Omul acesta a fost prea mare pentru a ne îngădui rușinea de a-i trece sub tăcere faptele.