Ajuns în satul natal, Gura-Văii, în februarie 1949, Ogoranu stă cîteva luni ascuns la rude, evitînd să treacă pe acasă. Știa că grădina și casa părintească erau păzite. În fiecare seară, în paltinul rămuros din apropiere un trăgător se urca spre a pîndi sosirea fugarului. Peste aproape 40 de ani, în 1985, acel trăgător, ajuns între timp colonel de miliție, a ținut neapărat să-l cunoască pe Ogoranu, spre a-i mărturisi: „Cît de-am păzit în pomul din fața casei voastre. De apăreai, te lichidam!" (p. 119, vol I. din Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc). Ogoranu i-a răspuns cu aceeași monedă. „Și dumneata ai avut noroc. Aduceți-vă aminte: între Pojorta și Gura-Văii, lîngă drumul de hotar, se afla o livadă. Mai e și astăzi livada aceea. Într-o noapte de vară v-ați oprit, ați legat caii de gard, ați intrat în grădină, v-ați așezat pe iarbă și ați chefuit. Eram la abia 50 de metri de voi. O apăsare pe trăgaci și poate nu mai aveam ocazia să vorbim acum. Deosebirea dintre mine ș dumneata e aceasta: dumneata m-ai fi ucis, dar n-ai putut; eu aș fi putut s-o fac, dar n-am făcut-o." (ibidem)

În 1949 Ogoranu își dă seama că plaga comunistă nu va fi un episod efemer. Cum viața în spațiul public îi fusese interzisă, singura soluție era împotrivirea armată. Dar cum? O rezistență de mari porporții era de neînchipuit, și atunci rămînea varianta vieții de partizan. Cum la primăria din Gura-Văii fusese lipită o sentință de condamnare la 19 ani de închisoare pe numele lui, Ogoranu nu mai șovăie: își caută colegii de la liceul „Radu Negru" din Făgăraș, mai toți membri în Frățiile de Cruce. Vor forma un grup de 15 luptători care se vor trage la munte în aprilie 1949. Vor forma o tabără pe un platou neted deasupra Văii Pojorții. Platoul era înconjurat de o pădure de brazi, unde două pîraie își întretăiau vadul. A fost prima și ultima oară cînd luptătorii și-au petrecut vara și toamna la adăpostul corturilor. După aceea, urmăriți de trupele de Securitate, vor fi siliți să-și schimbe locul de la o zi la alta, învățînd să doarmă în aer liber.

Laboratorul ImunoMedica


Spre deosebire de Munții Bucovinei, cu altitudine mică, unde Gavril Vatamaniuc și Vasile Motrescu își puteau petrece nopțile de toamnă sau primăvară doar acoperiți cu o pătură, Munții Făgărașului te izbesc prin frig chiar în timpul verii. Acolo, fără un scut de protecție termică, nopțile te doboară fizic. Partizanii au purtat la început pufoaice rusești, la care au renunțat repede fiindcă, dacă se udau, nu se mai uscau, iar dacă se rupeau, vata le curgea din căptușeală. În locul pufoaicelor, tinerii au ales cojocul ciobănesc, alături de căciula rusească (care îți proteja foarte bine urechile de ger) și ranița nemțească (care se mula pe spinare făcîndu-se una cu trupul). Că ploua sau ningea, dormitul în cojoc se făcea după aceeași rețetă: „Intrat în el, te poți culca în zăpadă. Se udă greu, dar se usucă ușor și ține cald și cînd e ud." 

Dar dacă ploua? „Dacă ploua, puneai foaia de cort desupra cojocului, fixai cu patul armei cojocul între genunchi și adormeai cu arma la piept, sub cojoc. Cînd te trezeai, hainele de corp erau uscate, un rînd le dădeai jos și le puneai în raniță, te încălțai, îndesai cojocul în raniță, îndoiai foaia de cort sub capacul ei și în cîteva minute erai bun de drum." (p. 105, ibidem) Oare ne putem închipui cum e să te „odihnești" opt ani de zile în aceste condiții?
 
Iată o altă descriere a înnoptării pe zăpadă în aer liber, de data această dincolo de Olt, în ținutul sașilor (Cincu și Agnita): „Viscolea mărunt, drumul era troienit și nu era pericol să ne întîlnim cu cineva, înaintam însă greu, zăpada era pînă la genunchi. Ne-am oprit în pădurea Calborului într-un șanț. Ne-am oprit în pădurea mare și nu în desiș, pentru că cel puțin aici vînătorii nu aveau ce căuta. Am dat cu piciorul zăpada la o parte, făcînd loc cît un mormînt, am întins o foaie de cort sub noi, cojoacele pe umeri, bocancii sub cap, picioarele în raniță, doi foi de cort deasupra, și gata." (p. 231, ibidem) Acest „și gata" are puterea simplă a unui verdict definitiv? Cine și-ar dori un somn atît de mătăsos și primitor? Oricît de opac ai fi la epopeea tinerilor din Munții Făgărași, nu poți să nu le recunoști tăria.
 
Aflîndu-se în mișcare necontenită spre a nu fi prinși, luptătorii au renunțat treptat la tot ce însemna echipament inutil. Purtau cu ei numai armele (puști ZB, pistoale-mitralieră Daimler-Puch, pistoale Mauser sau Beretta, muniție, cuțite), busolele, binoclurile, un rînd de haine de schimb, uneltele de gătit, chibrituri, iască pentru foc și cam atît. Restul și-l procurau de la sătenii care alcătuiau rețeaua de sprijin, condusă de medicul Olimpiu Borzea și ofițerul Remus Budac. Grupul a avut o singură pușcă cu lunetă, pe care o mînuia cel mai bun trăgător dintre ei, Ghiță Hașu. La început, liderul grupului a fost Andrei Hașu, fratele lui Ghiță, pe care băieții îl porecliseră „Baciu". Moartea lui Baciu în februarie 1952 (va fi împușcat de un soldat în satul Voivodeni) îl va pune pe „Moșu" (porecla dată de camarazi lui Ogoranu) în postura de șef al grupului. Despre primele ciocniri cu trupele de Securitate, data viitoare.