Cum anume trăiau partizanii e un mister cu care omul obișnuit nu-și mai bate capul. Traiul în mijlocul înlesnirilor urbane te face opac la asprimea în care Ogoranu și-a petrecut anii de sălbăticie montană.
 
Numai că detaliile privind viața pe creste au un pitoresc atît de grăitor, încît enumerarea lor nu este defel inutilă. Odată l-am întrebat pe Gavril Vatamaniuc(FOTO), partizanul din Munții Bucovinei, cum își tăia unghiile. M-a privit ca pe un ins descreierat și a ridicat din umeri: „Nu mi le tăiam niciodată. Cele de la mîini se rupeau singure, fiindcă mereu aveam ceva de făcut cu ele, de la tăiatul copacilor pînă la jupuirea animalelor împușcate. Iar cele de la picioare se macerau de la sine, fiindcă purtam un soi de mocasini făcuți din piele de mistreț, pe care nu-i scoteam decît atunci cînd se rupeau, întrucît eram necontenit pe picior de fugă, și de aceea unghiile se topeau sub pielea mistrețului."

Pentru grupul lui Ogoranu, mocasinii nu puteau fi de nici un folos, dat fiind frigul de la altitudinea Munților Făgărași. De aceea purtau bocanci de munte, iar gambele și le înveleau în jambiere de piele pentru a se apăra de mușcătura șerpilor. Pe lîngă arme, purtau chibrituri sau amnar, cremene și iască pentru foc, pe care aveau grijă să le păstreze uscate. Cum mîncarea standard era brînza cu mămăligă, nu le lipsea un ceaun pe care aveau grijă să-l înnegrească cu funingine spre a nu sclipi în bătaia soarelui. Deseori Securitatea le aducea ciobanilor de la care partizanii se aprovizionau droburi de brînză otrăvită, numai că ciobanii, solidari cu luptătorii, le divulgau stratagema. În fine, chiar dacă de spălat se spălau doar cînd apucau, și asta numai în pîraie de munte, partizanii aveau la ei o bucată de săpun, dar nu orice fel de săpun, ci numai unul fără miros, pentru a nu le da prilej cîinilor Securității să le ia urma. 

Partizanilor le era mult mai frică de cîini decît de soldați. Pe cei din urmă îi puteau ușor induce în eroare, pierzîndu-se în desișuri sau în văgăuni cu grohotiș, dar cu cîinii nu era de glumit. Odată ce le prindeau mirosul, urmărirea putea dura zile întregi. La începutul anilor '50, metoda Secutirății era să-i lase liberi pe cîinii-lup spre a-și găsi singuri prada. Foarte mulți țărani din satele de sub poalele Munților Făgărași au căzut victime inocente acestor raiduri canine: ieșeau la tăiat lemne și se pomeneau înconjurați de doi-trei cîini care, dresați să atace omul, îi mușcau pînă la desfigurare. Dar partizanii lui Ogoranu știau să se descurce. Cînd vedeau cîinii năpustindu-se asupra lor, se puneau spate în spate cîte doi, îi lăsau să se apropie și apoi îi împușcau în gură. După cîteva luni, dîndu-și seama că vor rămîne fără cîini, cadrele Securității au renunțat la această metodă. Un cîine viu în lesă, deși împiedicat să facă pe gonacul, era mai folositor decît unul mort. Cam în toate ciocnirile grave cu trupele de Securitate, depistarea locului în care se aflau partizanii le-a revenit cîinilor.

Dresajul cîinilor se făcea în poligonul de tragere de lîngă Merghindeal, un sat săsesc de deasupra Oltului. În noiembrie 1952, alungați fiind din Munții Făgărași, grupul lui Ogoranu a trecut înot Oltul și a urcat în pădurile dintre Agnita și Cincu. Nemaiavînd unde să se ascundă, căci toate satele erau trecute prin sită, Fileru, unul dintre partizani, a avut ideea salvatoare de a intra în poligonul de tragere al armatei, grație intuiției că soldații i-ar fi căutat peste tot, dar nu în propria tabără. Ascunși în poligon, luptătorii au fost martorii dresajului la care erau supuși cîinii: „Toată ziua am urmărit cu binoclul mișcările din curtea taberei. Ne-a atras atenția un joc interesant: mai mulți inși, cu pufoaice groase, cu mîinile introduse în manșoane, cu căști pe cap, alergau printre pomi. În urma lor veneau alții, cu cîini legați. La un moment dat, cîinii erau sloboziți din lănțug și se repezeau la momîile din față. Se producea o învălmășeală, o luptă între momîi și cîini. Ostașii se precipitau, luau cîinii de lănțug și apoi repetau scena." (Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, 2009, vol I. p. 302)

 În poligon, partizanii au stat ascunși o săptămînă, în timp ce ostașii cercetau satele din împrejurimi. De acolo au trecut Oltul spre sud pentru a se întoarce la adăpostul predilect: culmile Făgărașilor. Dar, la sfîrșitul lui noiembrie, Oltul era înghețat, și cum traversarea pe podul de la Voila era exclusă din cauza pazei militare, băieții au intrat din nou în apă: „În noaptea aceea de noiembrie, cînd sclipeau stelele de ger, oamenii cuminți dormeau în pat la căldură. Numai niște nebuni, dezbrăcîndu-se, spărgeau gheața cu cîlcîiele la marginea Oltului și-l treceau pînă la piept, nu de apa rece temîndu-se, ci de rafalele de pistol automat care ar fi putut izbucni din orice tufă de pe mal." (p. 305)

Trecerea Oltului este un laitmotiv în memoriile lui Ogoranu, la care se adaugă strîngerea de inimă pe care o simțea de fiecare dată cînd, trebuind să intre în apa înghețată, se gîndea cu jind la căldura un cămin primitor, în al cărui pat s-ar fi afundat cu voluptate. Fuga la nord sau la sud de Olt făcea parte din tactica implicită a supraviețuirii: cînd Securitatea trecea prin piepten Munții Făgărașului, luptătorii coborau spre Olt, îl treceau și se ascundeau în pădurile de pe meleagurile săsești. Cînd soldații coborau din munți, partizanii reveneau la vatra alpină. Acest „du-te vino" peste Olt, cu oscilarea între Țara Făgărașului și meleagurile săsești era „transhumanța" obligatorie la care partizanii se pretau în fiecare an.

Cei doisprezece luptători nu stăteau decît rareori împreună, și atunci numai cînd urcau în munți pentru iernat. Altminteri, se întîlneau numai la începutul toamnei, în crîngul de lîngă Viștișoara, în apropiere de mînăstirea de la Sîmbăta de Sus, pentru a cădea de acord asupra crestei unde avea să-și sape bordeiul de iernat. În anotimpurile calde, luptătorii se împărțeau în grupuri de trei-patru, rătăcind după cum îi îndemna instinctul. Tactica lor e descrisă lapidar de Ogoranu: „Rostul nostru în munte îl vedeam astfel: să existăm așa, silindu-ne să ne caute încontinuu, să-i înnebunim căutîndu-ne, poate pînă ce vreo minune dumnezeiască va face posibilă o adevărată luptă de eliberare. Să fim o luminiță de speranță și încredere pentru toți cei ce vor auzi de noi." (p. 114) Tactica lui „să-i înnebunim căutîndu-ne" a dat rezultate: pînă în 1955 jocul de-a v-ați ascunselea îi va scoate din minți pe comuniști. După 1955, Ogoranu va avea parte de celelalte două laitmotive care abundă în cartea sa: trădarea și lipsa de recunoștință.





Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews