Încleștările pe care grupul lui Ogoranu le-a avut cu trupele de Securitate au îmbrăcat patru forme: mai întîi ciocnirile directe cu urmări grave, apoi întîlnirile imprevizibile în cursul cărora nici o parte nu dădea semne că-și dorește lupta, apoi ieșirile din încercuire avînd norocul de partea lor, și în fine fuga peste Olt, cu părăsirea munților din Făgăraș, unde armata trecea prin sită fiecare povîrniș. 

Cele din a doua și a treia categorie (întîlnirile neprevăzute și ieșirile din încercuire) au iscat episoade memorabile, pe care Ogoranu le povestește tacticos, ca pe niște incidente cu iz anecdotic. Numai că, incidentele acestea, aparent minore, ascundeau un risc uriaș, orice fleac putînd duce la un deznodămînt tragic. Pe deasupra, pericolul era sporit de ușurința copilărească cu care partizanii se vîrau singuri în situații spinoase. Însuși Ogoranu se întreabă cum, în împrejurări care cereau o prudență mărită, luptătorii arătau o neglijență neașteptată, de ageamii nimeriți din senin într-un clenci nedorit. Și tot el dă răspunsul: de vină nu era mina lejeră cu care întîmpinau neprevăzutul, ci detaliul bizar că se obișnuiseră pînă într-atît cu primejdia, încît un soi de indiferență cronică le intrase în oase. După ani de trăit pe picior de fugă, dormind iepurește, mîncînd din mers, urcînd ca țapii sau strecurîdu-se ca lupii, instinctul pericolului li se tocise pînă la se preschimba într-un soi de nepăsare firească. Cînd ești mereu în război, războiul își pierde tenta belicoasă, devenind un modus vivendi nu doar suportabil, dar chiar perceput ca ceva normal. 

Printr-o terapie asemănătoare au trecut deținuții politici care, avînd verdict de condamnare capitală, erau ținuți cu anii în „celula morții” de la Jilava, fără a li se spune ziua cînd avea să aibă loc execuția. Putea fi mîine sau peste o lună, în după-amiaza aceasta sau peste un an. Tensiunea cu care îți așteptai sfîrșitul, fără să știi cînd ca veni, se transforma într-o indiferență a sorocului amînat sine die. Intrai într-un soi de letargie benignă care te scutea de trauma iscată de gîndul usturător că urma să fii împușcat. 

La fel cu partizanii: expunerea minut cu minut la pericol le fura sentimentul pericolului, împrumutîndu-le o seninătate voioasă, ba chiar nostimă, cum s-a întîmplat în Valea Dejanilor, cînd, prinși în clește fără putința de a fugi, Ogoranu dă alarma, trezindu-și camarazii din somn, pentru ca Ghiță Hașu să-i replice: „Cum, și pentru atîta lucru ne-ai trezit?”

Pe 21 mai 1952, Ion Gavrilă și Victor Metea sînt înconjurați la iazul de lîngă satul Bucium, fără putința de a se retrage în pădurea din apropiere. Rămîn pe malul iazului, neștiind ce să facă, dar minunea le iese în cale: fiind chiar ziua de nedeie a satului, localnicii se adună în poiană spre a sărbători. Se aud bubuituri de tobe, chiuituri, cîntece, dar totul sub supravegherea miliției, ale cărei camioane împînzesc locul. Apar săteni cu grătare, aerul începe să miroasă a fleici prăjite, copiii se agită dintr-un loc în altul. Cu prezență de spirit, cei doi partizani intră în pielea băștinașilor, drept care se dezbracă pînă la brîu, își rad bărbile și se prefac că stau la plajă. Armele le ascund sub haine. Victor improvizează o undiță cu un cîrlig găsit în raniță și se apucă de pescuit. Distanța din ei și petrecăreți este de o sută de metri. Orele curg și pe lîngă cei doi, așezați pe malul iazului, trec copii, femei sau inși căutînd un ungher pentru a-și face nevoile. Milițienii îi privesc fără a li se părea ceva suspect. „Ne uitam la ceas și parcă minutarele stăteau pe loc. Ca să facem față, povesteam ceva interesant și rîdeam. Două fete culegeau flori în iarba de dincolo de apă și, văzînd un băiat drăguț pescuind, se fîțîiau întruna prin fața lui, încercînd să intre în vorbă. Spre seară lumea a început să se ducă, dar veneau mulți să se spele. Nu mai era timp de plajă. Ne-am îmbrăcat și ne-am vîrît sub pături pînă la gît, chip că dormim. În sfîrșit am văzut că pleacă și camioanele cu miliție. Ne socoteam salvați. Seara am intrat la o familie, Bălan, cunoscută de Victor în Bucium, apoi ne-am îndreptat spre munte.” (Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, p. 271, vol I.)  

Cu doi ani înainte, în toamna lui 1950, cînd Baciu mai trăia, Ogoranu, Leu (Laurian Hașu) și Ghiță Hașu fuseseră înconjurați în satul Toderița, singura cale de a scăpa fiind să oprească o căruță cu țigani lăutari, urcîndu-se lîngă ei și chiuind de mama focului. Așa au trecut pe sub nasul trupelor de Securitate: „Am luat sticlele de băutură aduse de lăutari și am început să chiuim ca la nuntă: «De cînd mama m-a-mbăiat, eu p-aicea n-am umblat». Era sîmbătă seara și oamenii măturau la poartă, mirîndu-se de acești nuntați bărboși și în haine ponosite. Am ieșit din sat spre pădure, am mai mers vreo sută de metri, apoi am eliberat căruța cu lăutarii, sfătuind pe căruțaș să se ducă, după ce duce lăutarii, să anunțe miliția ce i s-a întîmplat.” (p. 152, vol I.)

Incidentele provocate de întîlniri neașteptate se țin lanț, mai ales în vara lui 1952, cînd, vorba lui Ogoranu, „o cam boierisem în ultimul timp și începuserăm să uităm cine sîntem”. Grupul alcătuit din Fileru, Victor Metea, Frații Novac și Gheorghe Șovăială se opresc la un pîrîu din muntele Izvor, unde își spală hainele, fac baie și, după mîncarea clasică (brînză cu mămăligă), ațipesc cu toții, cu excepția lui Nelu Novac, rămas de santinelă. Un pluton de soldați, mergînd în șir indian, se apropie de locul unde dormeau partizanii, Novac dă alarma și rezultatul e de fabulă: „Am rămas nemișcați crezînd că nu ne observă, dar ei s-au oprit uitîndu-se cum, dezbrăcați ca niște nudiști, ne adunam zdrențele ude și cu ele în brațe coboram pe povîrniș. Au început să tragă cu toate armele în noi. Am răspuns cu cîteva focutri de ZB. Desculț și dezbrăcat, chiar și cu arma în mînă, te simți slab și neajutorat. Pericolul nu era la ei care ne-au văzut, ci la alții care ar fi venit pe vale și ne-ar fi putut izola la vîrf de munte. Cînd au închis cercul de trăgători, era prea tîrziu, noi fiind departe în pădure.” (p. 274, vol I.)

Întreaga noapte, grupul coboară muntele spre a se îndepărta de pîrîu, iar spre dimineață ajung în marginea satului Berivoi, unde, doborîți de oboseală, adorm cu toții. Cînd se trezesc, o unitate militară, cu piedica trasă la arme, tocmai trecea pe cărarea din apropiere. Ploaia deasă și mălinii sub care se adăpostiseră i-au ferit de ochii soldaților. Au așteptat venirea serii spre pleca spre răsărit, dar, imprudenți, nu au mai așteptat lăsarea întunericului și au intrat în cîmp deschis. „În dreapta și în stînga mea explodează două grenade ofensive, luminînd tufișurile de arini în care eram. M-am aruncat repede spre gard și l-am sărit. În urmă au venit alte explozii de grenade și apoi rafale de pistol mitralieră. Am alergat. În lungul gardului și de la un loc cu vedere bună am răspuns cu toții deodată spre flăcările celor ce continuau să tragă. Au încetat focul și i-am auzit fugind. Pe mine m-au salvat de schijele grenadelor tufele de arin.” (p. 275, vol I.) Din astfel de incidente „minore” era făcută viața de partizan. 

În iulie 1953, Ghiță Hașu se pomenește la liziera unei păduri cu un grup de soldați neatenți, care aveau armele în bandulieră, drept care le strigă: „Măi băieți, mergeți de-aici, că nu vrem să tragem în voi.” (p. 7, vol II.) Iar „băieții” îi dau ascultare plecînd de acolo. În aceeași vară, Fileru dă nas în nas, pe o potecă de pădure de lîngă Bîlea Lac, cu o întreagă companie de soldați. Reacția partizanului e promptă: întinde arma spre soldați și strigă tare: „Ascultă comanda la mine, fugiți!” (p. 8 vol. II), iar soldații, înspăimîntați de înfățișarea sălbatică a călugărului cu barbă, o rup la fugă. Adevărul este că nici unui soldat nu-i surîdea să-i întîlnească pe partizani. Chiar dacă făceau parte din trupe speciale, tinerii erau militari în termen, cărora le păsa mai mult de ei înșiși decît de prinderea unor luptători cu care nu doar că nu aveau nimic de împărțit, dar pe care se prea poate să-i fi îndrăgit în secret. 

Pe de altă parte, oricîtă detașare le-ar fi intrat în suflet camarazilor, frica se încăpățîna să le pîlpîie în străfundul inimii. Ogoranu vorbește de trei feluri de frică: frica naturală, cea pe care o simți cînd înfrunți un dușman vizibil, frica irațională, acel simț al primejdiei care te pune în alertă atunci cînd nu știi de unde vine amenințarea, și frica rațională, cînd vezi nenorocirea și aștepți să-ți cadă în cap dintr-un moment în altul. În toate cele trei cazuri, „secundele îți par ceasuri și minutele veacuri.” (p. 48, vol. II).

Cum despre trecerea Oltului spre satele din Ardeal am scris în episoadele trecute, nu-mi rămîne decît ca, de data viitoare, să descriu ciocnirile dure cu trupele de Securitate.