Șerban Ioan locuia în orașul Sfântul Gheorghe, județul Covasna. A fost arestat în ziua de 19 mai 1948 și, vreme de cinci ani, a stat închis în penitenciarele din Brașov, Aiud, Ocnele Mari, Văcărești și Târgu Ocna, „din dispoziția securității”. Ȋn cazul său, comuniștii nici măcar nu s-au mai obosit să mimeze înfăptuirea unui act de justiție. Șerban Ioan nu a fost inculpat în vreun dosar, nu a fost acuzat în vreun proces și nici condamnat de vreo instanță. Viața i-a fost dată peste cap, dintr-un simplu ordin.

Mărturia sa a rămas consemnată în documentele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Șeful Securității Brașov i-a furat mașina 

„Ȋn ziua de 15 mai 1948, în timp ce eram plecat de acasă, locuința a fost înconjurată de securitate și percheziționată, cu care ocazie s-au distrus lucruri din casă și s-a ridicat tot ce îmi aparținea mie.

La întoarcerea acasă, o femeie m-a întâmpinat și mi-a comunicat că securitatea mă caută, ca să mă aresteze. M-am întors din drum și am plecat la o cunoștință, în comuna Lisnău, unde am stat trei zile. Ȋn a treia zi, soția mea mi-a trimis vorbă să vin acasă și să mă predau, deoarece în caz contrariu va fi arestată ea. M-am întors acasă, nu aveam de ales, și în ziua de 19 mai 1948 m-am prezentat la șeful securității din orașul Sfântul Gheorghe, Varga. Acesta m-a primit cu înjurături și amenințări cu bătaia.

După câteva ore de declarații scrise de mine, a chemat un milițian și i-a dat ordin să mă ducă la Brașov. Eu am angajat un taxi cu care am fost dus la securitatea din Brașov, unde eram așteptat în curte de șeful securității, Kabusec (n.r. – colonel Kalousek Iosif, director al Regionalei de Securitate Brașov). Acesta a început să mă înjure și să mă lovească, din cauză că nu m-am prezentat în ziua de 15 mai 1948. După ce s-a liniștit, m-a întrebat unde este mașina mea. I-am răspuns că, fiind stricată, se găsește la casa mea, din comuna Teliu. A chemat pe comisarul Olteanu și pe șoferul Sbârcea și a dat ordin să mă ducă la locul unde am mașina și să o aducem, în curtea securității. Am plecat cu un Jeep cu cei doi. La marginea comunei, comisarul Olteanu a dat ordin să ne oprim, sub motivul că are treabă în comună.

Am rămas cu șoferul, care mi-a spus că, la întoarcerea lui Olteanu, acesta îmi va propune să mă dau jos și să fug. Să nu-l ascult, căci are ordin să mă împuște. Bineînțeles că am refuzat să cobor din mașină la întoarcerea lui Olteanu și ne-am întors la Brașov unde, în curte ne aștepta șeful securității Kabusec. Acestuia i-a plăcut mașina mea Opel Kadet, iar pe mine m-a înjurat și a dat ordin să fiu dus în beciul securității. Menționez că mașina nu am mai primit-o nici până în ziua de azi.”

Ȋnchis în Zarca din Aiud

„Ȋn beciul securității am stat 19 zile în carceră de scânduri, în picioare, deoarece fiind mică nu puteam să stau jos. După două zile au început chinurile și teroarea, căci în fiecare noapte eram dus cu ochelari (n.r. – ochii acoperiți) la etaj, de către doi civili, care mă băteau și mă chinuiau să dau declarații, așa cum le dictau ei.

Am rezistat tot timpul, căci nu eram vinovat de cele ce mă acuzau, și anume că am fost în gărzile lui Iuliu Maniu și că am luat parte la rebeliunea legionară. Am dovedit prin martor, șeful de post din comuna Teliu, că în ziua rebeliunii eu am fost în comuna Teliu, la casa mea. După 19 zile de chinuri și bătăi, am fost dus la închisoarea din Brașov, la camera 24, unde am stat până la 25 august 1948, când am fost anunțat să mă pregătesc, deoarece voi fi dus la o altă închisoare. Ȋn ziua de 25 august am fost luat, împreună cu mai mulți deținuți politici, și duși cu autobuze la gara din Brașov, unde eram așteptați de o mulțime de gardieni, care ne bruscau și cu lovituri ne împingeau în vagoane de vite, după care eram închiși, fără lumină, fără apă.

Ȋn aceeași seară am plecat, dar nu știam încotro.

Dimineața am auzit strigăte afară că suntem în gara Aiud. După două ore am fost debarcați cei 80 de deținuți care eram în vagon, am fost duși la închisoarea Aiud, unde în curte ne aștepta directorul cu un grup de gardieni. La terminarea percheziției, unde ni s-a luat tot ce aveam la noi, am fost repartizați în celule. Eu am fost dus la închisoarea veche (Zarca), de unul singur în cameră, fără pat, fără lumină, unde am stat până în iarnă, când m-au mutat în închisoarea nouă (Celular), unde erau două paturi cu scânduri, fără căldură în camere și fără lumină, din cauza obloanelor de la fereastră.

Așa am stat până la 23 decembrie 1949. Menționez că la Aiud eram circa 800 de deținuți politici.” 

Dormeau pe dușumeaua înghețată 

„Ȋn ziua de 23 decembrie 1949 am fost anunțați, circa 400 de deținuți, că vom fi transferați la o altă închisoare. Ȋn această zi am fost duși la gara Aiud și băgați în vagoane de vite, unde am stat până noaptea, când am plecat fără a ști unde mergem.

După 2 zile de mers am ajuns la Ocnele Mari pentru închisoarea de la Ocniței. Am ajuns dimineața, pe la ora 5, unde am așteptat să vinădirectorul cu gardienii, să ne debarce și să ne preia.

Ȋn ger de – 30 grade Celsius, am fost ținuți până ce aproape am înghețat, după care am plecat circa 2 km pe jos până la închisoare, iar acolo din nou (a urmat) aceeași percheziție făcută nu pentru a găsi ceva, (ci) doar pentru a rămâne în haine de pușcăriași.

Am fost repartizați în grupuri de câte 40 de persoane, am fost duși în camere fără foc, fără lumină, fără paturi, unde am dormit pe dușumea, care era cu gheață din cauza frigului, deoarece fusese spălată cu o zi înainte. După 10 zile s-au făcut priciuri din scândură pe care dormeam câte 10 oameni, și din cauza înghesuielii ne întorceam la comandă.

Tratamentul era din cele mai drastice, director rău, gardieni răi, bătăuși, mâncarea proastă, încât, din cauza mâncării, aproape toți ne-am îmbolnăvit de plămâni. Așa am trăit până la 21 decembrie 1950, când am fost duși la București, la închisoarea Văcărești, pentru a fi triați, iar cei sănătoși să fie duși la canal.” 

De pe podul Grant, aruncau cu pietre în gardieni 

„Am ajuns în seara zilei de 24 decembrie 1950 la Văcărești, unde era un frig de crăpau pietrele.

Am fost percheziționați și băgați la corpul de gardă, unde l-am găsit și pe avocatul Berelciu. Acolo nu am stat decât numai două ore și am fost scos în bătăi, deoarece cineva scosese de pe un tablou de pe perete ochii Anei Pauker.

După 5 zile am fost băgați în camere separate, pentru a merge la vizita medicală. Pe mine m-au găsit cu apă la plămâni. Doctorul mi-a spus că eu nu voi merge la canal, ci am să fiu trimis la Târgu – Ocna. După 7 zile am fost băgați într-un camion mai mulți deținuți și am fost duși în gară, îmbarcați în vagoane, pentru a fi duși la Târgu – Ocna.

Ajunși la locul de îmbarcare, ne așteptau o mulțime de gardieni. Am fost preluați cu bruscări și bătăi cu patul armei, încât lumea ce era adunată pe podul Grant a început să arunce cu pietre și sticle în gardieni, care au făcut uz de arme. Cu greu am ajuns la trenul ce ne aștepta, eram slăbiți și bolnavi, bătuți la sânge de gardieni.

Am călătorit două zile până la Târgu – Ocna. Ȋn gara Târgu – Ocna ne-au așteptat gardienii și am fost duși pe jos, până la închisoare, unde din nou am fost pecheziționați, dar gardienii erau mai omenoși și nu ne băteau.

Notez că n-am avut proces, deci nu am fost condamnat, ci reținut din dispoziția securității. Deci am fost ținut în închisori, bătut, înflămânzit, îmbolnăvit, pe parcursul a cinci ani, fără nicio vină constatată.

Am fost eliberat la 9 martie 1953 și am primit o adeverință că am fost nevinovat. Biletul de eliberare mi-a fost luat de securitate, care și după eliberare mă urmărea, și o dată pe lună trebuia să mă prezint să dau câte o declarație despre activitatea mea.

Cu greutate am putut să-mi câștig pâinea, căci nu primeam servicii decât ca muncitor necalificat.” 

 „La «Celular» îți îngheța și sufletul” 

Ȋn 1948, Stănculescu Adrian lucra în gara Bărbătești din județul Gorj. Pentru că nu și-a ascuns niciodată antipatia față de regimul comunist, în ziua de 15 mai 1948 el a fost arestat, laolaltă cu mii de alți opozanți ai regimului.

„Ȋn 1948 am stat în temința de la Târgu Jiu, cu mai mulți deținuți politici gorjeni: învățători, țărani, care aveau curajul să vorbească contra comuniștilor. De aici am fost transferat la temnița de la Văcărești, unde am stat împreună cu ministrul Nemoianu, cu ministrul Marcu și alții, apoi am fost transferat în temnița de la Aiud, unde am stat o vreme la «Zarcă». De aici am fost mutat, în timpul iernii, la teribilul «Celular» unde-ți îngheța și sufletul, aducându-te la disperare.

Cu groază și cu durere în suflet îmi amintesc cum, prin micul orificiu care era în fereastra celulei mele, vedeam dimineața la ora 7 cum scoteau gardienii atâția oameni îmbrăcați în zeghe, sub care haine se găseau și țărani, și savanți, umiliți, ducând putinele cu murdărie la closet. Ȋi văd și acum pe profesorul universitar de la Facultatea de Drept din București, dr. Istrate Micescu, pe poetul și fostul ministru Paul Constant și atâția alții. Care inimă, oricât ar fi fost de împietrită, nu se cutremură de durere și revoltă când își aduce aminte de suferința și calvarul la care am fost supuși de comuniști?

Am fost transferați apoi la temința de la Ocnele Mari, unde am stat în aceeași cameră cu profesorul Manoilescu, cu vice-președintele Partidului Național Țărănesc, Mihai Popovici, cu ministrul Leucuția, cu dr. Ovidiu Munteanu (fiul fostului protopop Munteanu, care a fost omorât de unguri în 1940), cu dr. Pavel Pavel, cu dr. Liebling, cu mulți profesori, avocați, țărani, într-un regim de mare teroare și suferință, fără pachet de acasă, fără scrisoare, fără nicio legătură cu familia.

După eliberarea din închisoare, am avut domiciliu obligatoriu până la 23 iunie 1956. Nu m-am putut angaja la nicio întreprindere. Și, cu toate că sunt licențiat al Academiei de Ȋnalte Studii Comerciale, a trebuit să muncesc timp de ani de zile ca muncitor necalificat, la o întreprindere de construcții, la lopată și târnăcop.” 

Sursa: „Din documentele Rezistenței”, vol. 7, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România 

VA URMA: Pe când avea 16 ani, Iulian Constantin a fost pus să ardă niște cărți considerate interzise. Elevul nu s-a îndurat, iar din acea clipă, viața lui a fost însemnată.

 

   

 


Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews