Dosarul 82/P/2007. Ȋnregistrat la Secția Parchetelor Militare din cadrul PÎCCJ și intitulat generic „Procesul Comunismului”, el cuprindea sesizările și plângerile depuse de cei care au avut de suferit în acele vremuri.
 
La 31 iulie 2008, prin ordonanță, colonelul magistrat Levanovici Mircea, cel care avea în lucru acest dosar, a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Secției de urmărire penală și criminalistică din PȊCCJ. Procurorul a motivat că „în speță sunt sesizate fapte prevăzute de legea penală săvârșite de civili (în principal conducători de partid și de stat comuniști, dar și alți activiști de partid și ai structurilor administrative locale, personal al Serviciului Secret de Informații, colaboratori ai Securității, ș.a.) foști militari, actualmente civili prin efectul legii”. Dosarul, înregistrat cu nr. 1304/P/2008, a fost repartizat procurorului Iuliu Molcuț, care l-a soluționat, într-un stil caracteristic justiției din România. Ȋnchizându-l.
 
Prin ordonanța de clasare din 29 septembrie 2010, procurorul susținea că în 1964 au încetat crimele comunismului și că sunt prescriptibile și deja prescrise infracțiunile de genocid, tratamente neomenoase, omor, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, lovire sau alte violențe, vătămare corporală, loviri cauzatoare de moarte, lipsire de libertate în mod ilegal, sclavie, supunere la muncă forțată sau obligatorie ș.a..  
    
Că procurorul și superiorii care i-au avizat favorabil soluția au comis o impardonabilă eroare o dovedește trimiterea în judecată a lui Alexandru Vișinescu, care în 2014, la patru ani după „prescrierea” lui Molcuț, a fost cercetat penal chiar pentru genocid (iar mai apoi, prin schimbarea încadrării juridice, pentru infracțiuni contra umanității). 

Dosarul 82/P/2007, „Procesul Comunismului”, este închis de cinci ani de zile. Au rămas declarațiile date de cei care au suferit atunci și au crezut apoi că statul român le va face dreptate. Vom publica aceste declarații, pentru că ele fac parte acum și dintr-un altfel de proces al comunismului. Un proces public, ce nu poate atins de nicio ordonanță de clasare.      

Declarație de parte vătămată

Ȋn mai 1948, Iulian Constantin avea 18 ani și era student. O întâmplare petrecută cu trei ani înainte avea să-i schimbe definitiv viața. „Ȋn anul 1945 eram elev la liceul M. Kogălniceanu din Vaslui”, spune fostul deținut politic, în declarația sa rămasă în dosarul 82/P/2007. „Am fost solicitat împreună cu colegii mei pentru a participa la aducerea din bibliotecă și incendierea unor cărți considerate interzise. Ȋn contextul creat am remarcat titlul cărților și autorii (Eminescu, Crainic, Nae Ionescu, Rebreanu, Blaga și alții) și, neînțelegând de ce trebuie distruse aceste cărți, am început treptat sustragerea unora dintre ele, astfel constituind o bibliotecă secretă, considerată subversivă.
 
La scurt timp după formarea acestei biblioteci, am fost contactați de elevii mai mari, deja constituiți în grupul Frăției de Cruce 46 Vaslui. Astfel, eu cât și ceilalți colegi care participaseră la formarea bibliotecii am devenit membrii FDC. Precizez că activitatea FDC se rezuma doar la educație, constând în ședințe care de obicei se făceau în afara localității, în aer liber. Problematica discutată era de natură creștină și națională, având ca material documentar biblioteca secretă. Arăt faptul că, în conformitate cu directivele primite de la Mișcarea Legionară, nu aveam voie să ne ocupăm de rezistență armată, ci numai de educație.

Ȋn anul 1947 a existat o tabără legionară la Cernegură, jud. Neamț, la care au participat și doi reprezentanți de la Vaslui. Ulterior arestării mele aveam să aflu că în acea tabără Siguranța avea infiltrați informatori.

Din luna mai știam de la un student din Iași că Siguranța Statului începuse arestările legionarilor din Moldova, motiv pentru care toți ne ascundeam. Ȋn 13 iulie 1948, mă aflam la o vie din apropierea Vasluiului, proprietatea familiei unui coleg din FDC, împreună cu acesta (Dănilă Constantin). La un moment dat a apărut servitoarea familiei împreună cu mai mulți bărbați în civil, pe timpul nopții, și ne-au arestat fără a ne spune nimic. Au bănuit că erau agenți ai Siguranței Statului. Am fost duși la Iași, la Mănăstirea Galata, transformată în închisoare. Aici am întâlnit tot grupul FDC Vaslui, dar și elemente din alte grupuri FDC din Moldova. Practic, majoritatea eram legionari. 

După câteva zile, am fost duși la Suceava. Aici am fost repartizați în celule, eu fiind dus într-o celulă de patru persoane (două paturi), după care am fost transferat într-o cameră mai mare în care ne aflam aproximativ 30 persoane, între care Pr. Mitroiu, Pr. Pancu, Av. Lazăr și alții. De la aceștia am aflat că anchetele se fac prin tortură și se urmărește a se afla dacă mai sunt oameni din grup aflați în libertate, dar și distrugerea celor arestați. Ca o concluzie, toți arestații erau oponenți ai regimului comunist. Aici am aflat că unul dintre anchetatori a fost agent infiltrat în tabăra de la Cernegură, astfel aflându-se componența grupului Vaslui. ”

„Ȋn întuneric, șobolanii se urcau pe noi”

„Regimul de detenție era caracterizat printr-o înfometare continuă, care avansase așa de mult încât foarte mulți aveau edeme, hrana constând în terci la micul dejun, zeamă cu puțin arpacaș și varză, iar în loc de pâine, mămăligă la prânz, iar seara, zeamă goală. De asemenea, în celulă era în cea mai mare parte a timpului întuneric, deoarece iluminatul se făcea cu lampă cu petrol, iar petrol nu primeam, întunericul favorizând mișcarea șobolanilor, care efectiv se urcau pe noi. Dormeam pe priciuri din scândură acoperite numai cu o rogojină, fără saltele și perne, doar cu o pătură.

Ȋn prima perioadă de detenție la Suceava, noaptea auzeam țipetele celor anchetați, femei și bărbați. Despre metodele de tortură ale femeilor se auzise că anchetatorii au ajuns să le strângă cu cleștele de mameloane, până când acestea leșinau. 

Unii au decedat în anchete, cum ar fi cazul lui Ion Buliman (tânăr din Bacău ucis în urma unei hemoragii interne, provocată de o bătaie cu cărămida într-o scândură ce se afla pe pieptul lui), Niță Mihai (tânăr din Vaslui, decedat în urma unui TBC galopant, contactat în închisoare, datorită lipsei de asistență medicală), Gheorghe Salomeea (din grupul Bacău, din același motiv ca și Niță).

La câteva zile după sosirea la Suceava, am fost scos la anchetă și torturat de către șeful Brigăzii DGSS, Pompilian, pentru a recunoaște existența grupului FDC Vaslui și a declara activitatea acestuia. Am fost bătut cu un ciomag până am leșinat. După ce leșinam, eram trezit cu apă și se relua procedura. Arăt faptul că a trebuit să răbdăm aceste chinuri întrucât nu știam în cine să avem încredere și cât de multe cunosc anchetatorii. Ȋn timp, o parte dintre deținuți au cedat și au vorbit, recunoscând activitatea grupului, dar din grupul nostru nu s-a divulgat niciun nume necunoscut de Siguranța Statului. 

Despre felul în care oamenii au cedat arăt faptul că, în urma studierii dosarelor la CNSAS, am ajuns la Dosarul P. 1300 (lotul Vaslui), (iar) în acest dosar se poate vedea clar că, până la o anumită dată, toate declarațiile se rezumă la «nu știu, nu este adevărat», iar în ziua următoare apare consemnat «recunosc», de unde rezultă că cel în cauză a cedat anchetei în noaptea respectivă.

După aproximativ două luni de anchetă în care am recunoscut ceea ce aflasem că știa Siguranță, am intrat în regim de penitenciar, fără a mai fi bătut.”

„Ideea reeducării în schimbul eliberării”

„Imediat după ce se terminaseră anchetele loturilor arestate în 1948, a început să se vehiculeze ideea reeducării în schimbul eliberării, ceea ce însemna că trebuie să recunoaștem vina de a ne opune regimului, să trădăm cauza și prietenii și să furnizăm informații din penitenciar cu privire la cei care încă mai au idei împotriva regimului comunist. Ȋn urma acestor servicii se spunea că vom fi eliberați. Cel care a lansat această idee în Suceava a fost deținutul Bogdanovici Alexandru (fiul prefectului de Botoșani), despre care aveam să aflu mai târziu că mai fusese eliberat o dată, înainte, în urma acceptării cererilor Siguranței Statului. 

Imediat după lansarea acestei idei a apărut reacția anti-reeducare din partea majorității deținuților, concretizată în fraza lansată de av. Nicolae Pâslaru – «Reeducarea este nocivă și dezonorantă» și explicată prin aceea că cei ce vor fi folosiți ca unelte vor fi sacrificați, pentru a nu se cunoaște legătura dintre ei și cei cărora le făceau serviciul, și dezonorantă deoarece ar fi trebuit ca fiecare să-și renege idealurile de viață pentru care suferea. Ȋn urma acestei polarizări, cei care s-au manifestat împotriva reeducării au fost izolați, ceea ce denotă faptul că Securitatea avea informatori între noi, conducând întreaga acțiune în care atât Bogdanovici, cât și Țurcanu, ulterior, au fost simpli executanți. 

Precizez că, până să apară ideea de reeducare, deja știam că toți care eram deținuți acolo nu acceptam ideea de comunism; probabil din această cauză atât Bogdanovici, cât și Țurcanu, pentru ideile lor, au fost evitați de către ceilalți deținuți.

Imediat ce s-a făcut izolarea oponenților reeducării, am fost dus la secția de izolare împreună cu: av. Nicolae Pâslaru, Pr. Dumitru Mitoiu și cantorul acestuia Verigheanu (care a refuzat sfaturile preotului, de a nu se manifesta împotriva comunismului, întrebându-l pe preot: «Părinte, ți-e rușine să mor lângă dumneata?»), dr. Moisiu Dumitru, cpt. Eugen Măgirescu (invalid de război – un picior amputat), Pr. Pâslaru Nicolae (a nu confunda cu avocatul), precum și mulți tineri. 

Ȋn alte celule din izolator au mai fost aduși: Dan Dumitrescu (transferat ulterior la Piteși, unde a înnebunit, și ulterior dus la Cazimca din Jilava, unde a decedat în urma bătăilor), Constantin (Titi) Stoica, Străchinaru, Constantinescu și alții, în special studenți din Universitatea de la Iași.”

„Cei din cameră au sărit pe noi, lovindu-ne sălbatic”

„Regimul la izolator consta în aceea că în celulă eram 16 oameni, hrana era mult mai proastă și nu ni se permitea să luăm legătura cu ceilalți deținuți politic.

Ȋn 18 martie 1949, cei din lotul Vaslui au fost judecați de către Tribunalul Militar Iași, printr-o instanță ce s-a deplasat la Suceava, și condamnați, fără a avea dreptul la apărare. Eu am fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională, pentru uneltire, urmând să fiu transferat la Târgșor. Nu știu din ce cauză am fost transferat, după câteva luni, de la Suceava cu trecere prin Jilava, la Pitești, împreună cu șefii celorlalte loturi. 

Am fost duși în Carantină (camera de așteptare) la Pitești pentru câteva săptămâni, și apoi mutați în Camera 4 Spital (camera de tortură) unde am găsit un grup format din aproximativ 12-14 persoane, între care l-am recunoscut pe Țurcanu. După două-trei zile, la semnalul lui Țurcanu, toți cei aflați dinainte în cameră au sărit pe noi, lovindu-ne sălbatic și spunând că trebuie să ne reeducăm și să devenim adepți ai regimului comunist. Imediat după ce a început bătaia, în încăpere a intrat directorul închisorii – Dumitrescu, împreună cu 6-7 gardieni care i-au sprijinit pe oamenii lui Țurcanu. 

După câteva zile de bătăi am fost mutați la o altă celulă, urmând ca în camera de tortură să fie aduși alții. Până în luna mai 1950 am stat în detenție la Pitești, unde toți condamnații erau oponenți ai regimului comunist. 

Pentru că aveam condamnare mică față de ceilalți, am fost introdus în primul lot de muncă la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Aici a început o acțiune de recuperare a celor care au căzut psihic la Pitești, adică, sub îndrumarea prof. Grigore Zamfiroiu, Pr. Adrian Făgețeanu, prof. Zamfirescu, ing. Ion Nicola și alții încercam să comunicăm cu cei traumatizați și să le redăm speranța unei vieți normale.

Consider că reținerea mea, cu toate că se făcea referire la un text de lege încălcat de către mine, (a fost) nejustificată, pe toată această perioadă fiind supus unui tratament inuman care trebuia să aibă ca rezultat înjosirea mea ca om, la eliberare fiind obligat să semnez un angajament că nu voi discuta cu nimeni despre aspectele legate de perioada detenției mele. 
Doresc identificarea și tragerea la răspundere penală a celor ce se fac vinovați de cele ce mi s-au întâmplat.”

Iulian Constantin a dat această declarație în fața procurorului la 12 noiembrie 2007. Vinovații n-au mai fost trași la răspundere. 

Fostul deținut politic a mai trecut prin penitenciarele din Aiud, Jilava și Gherla. A fost eliberat la 13 iulie 1955. A stat doar trei ani în libertate. La 13 februarie 1958, a fost arestat din nou pentru „uneltire” și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A fost închis în Jilava și Aiud și a fost eliberat în 1964, prin decretul de grațiere. 

VA URMA: Cum au stat deținuții din Aiud cu un mort în celulă, numai pentru a primi și porția lui de mâncare.