„Grupul 42 F.D.C. Roman”, din care făcea parte și Părintele Justin Pârvu, a fost judecat la grămadă, într-un dosar comun - Dosarul nr. 177/1949. Procesele se țineau în interiorul închisorii, completul de judecată de la Tribunalul Militar din Iași făcând naveta, cu avionul, la Suceava. Ȋn fiecare zi se judecau componenții unui lot. La proces participau doar completul de judecată, procurorul, acuzații și avocații din oficiu, care jucau rolul unor figuranți.

„Grupul 42 F.D.C. Roman” a fost condamnat prin sentința 307/1949 a Tribunalului Militar Iași. „Ȋn fapt”, se spune în textul deciziei penale, „în cadrul acestei acțiuni subversive se constituiesc și pe teritoriul Moldovei așa zisele grupări F.D.C. organizații de tip legionar. Frățiile de Cruce încep să activeze în Moldova, începând (sic!) încă din anul 1946 sub conducerea lui Florian Dumitrescu și apoi a lui Gheorghe Ungurașu, ambii ca șefi de regională. Aceste organizațiuni subversive desfășoară o activitate intensă și în anii următori, recrutând pe de o parte noi elemente, iar pe de altă parte continuând cu educarea fascistă și paramilitară a elementelor mai vechi – dezvoltarea fanatismului, a spiritului de sacrificiu, a supunerii oarbe față de ordinele șefilor, în scopul de a trece la momentul oportun prin acte de violență și teroare la răsturnarea regimului democratic instaurat în R.P.R.

Unul dintre grupurile F.D.C., făcând parte din Regionala Moldovei îl constituie și lotul acuzaților din acest dosar sub denumirea de «grupul 42 F.D.C. Roman» sub conducerea lui Merișcă în anul 1946 și a lui Doină Constantin, în anii 1947 și 1948...”

Deși pomenit în rechizitoriul din dosar, Doină Constantin, fost legionar devenit informator al Securității infiltrat printre foștii membri ai Frățiilor de Cruce, nu a apărut pe lista celor acuzați. Dimpotrivă. După ce „subalternii” săi au fost săltați de Securitate, „spre a ne duce în eroare în timpul anchetei, după o regie bine pusă la punct, între arestați și anchetați a apărut și Doina, care din când în când trăgea cu coada ochiului către mine și-mi făcea semne discrete să fiu tare, să nu cedez”, povestea Părintele Justin Pârvu în 1991. Doină, rămas de partea celor pe care i-a servit, a devenit cadru activ al Securității, avansând până la gradul de maior. Iar „la câțiva ani, unii deținuți care au avut șansa de a ieși mai repede de după gratii, l-au întâlnit la Iași pe Doina purtând cu trufie uniformă cu epoleți și petlițe albastre, dovada că bunii lui stăpâni l-au răsplătit pentru «serviciile» făcute, practic pentru crima de genocid.”

Procesele comuniste în urma cărora au fost întemnițați opozanții regimului au reprezentat niște înscenări grotești. „Cu unanimitate de voturi”, în ziua de 14 martie 1949, cei din „Grupul 42 F.D.C. Roman” au fost condamnați la închisoare și obligați în solidar „la plata sumei de 320.000 lei cheltuieli de judecată”.

Părintele Justin Pârvu a primit 12 ani de muncă silnică, pentru că „a ajutat org. Legionară cu bani și mâncare”.   

Deși condamnați, deținuții n-au plecat spre penitenciarele unde ar fi trebuit să-și ispășească pedeapsă. Au mai fost ținuți, pentru o vreme, în închisoarea de la Suceava, cu un scop anume. „Pentru a frânge solidaritatea dintre deținuți și a introduce zâzanie și neîncredere între ei, administratorul închisorii a recurs la metoda reeducării, a îndoctrinării noastre cu sloganurile ideologice comuniste. Zilnic, între anumite ore eram aduși într-o sală, unde eram puși să lecturăm operele «clasicilor marxism-leninismului», îndeosebi tezele tătucului Stalin, în mare vogă la noi pe atunci, și să le discutăm favorabil. Pentru ca să nu facem confuzii sau «devieri», ni s-a repartizat și un propagandist, silitor în felul lui, însă limitat. În afară de câteva formule pe care le știa pe de rost, nu mai știa nimic”, povestea Părintele Justin Pârvu în 1991. „Din păcate, manevra reeducării a avut efect. O parte dintre noi, fie din convingere sinceră, fie din oportunism, a început să facă apologia comunismului și să se repeadă la cei ce nu s-au lăsat prinși în această capcană. În felul acesta, între noi și-a făcut loc suspiciunea, adversitatea, delațiunea. Și ce este trist în această poveste e faptul că cei convertiți la comunism nu au avut o soartă mai bună decât noi, cei rămași în datele noastre fundamentale.”

„Reeducarea” nu urmărea salvarea celor înfrânți prin „renunțările la vis”, ci pierdea tuturor, deopotrivă. Ȋn august 1949, după cinci luni de la primirea pedepsei, Părintele Justin Pârvu a fost transferat la închisoarea din Aiud. Aici, el a trecut prin prima dintre multele încercări ce aveau să vie. 

„A susține existența lui Dumnezeu era foarte dificil în acele momente, a face cunoscut pe Dumnezeu”, mărturisea Părintele. „A fost o situație când conștiința mea a fost trezită. Eram în celula închisorii Aiud. (...) Din când în când, autoritățile întrebau pe fiecare deținut ce profesie avea, și dacă le spuneai că ești preot se opuneau și te tratau cu mare sălbăticie. Te batjocoreau și te torturau. Puteai spune orice, dar, când auzeau că ești preot, îți întindeau o mulțime de curse și farse. Și ajunge la mine și mă întreabă: «Ce meserie ai făcut?». Eu atunci, știind ce mă așteaptă, și crezând că scap de cazne, zic: «Agricultor». «Agricultor? Ți-oi da eu ție…» Și, spre surpriza mea, mă izbește de perete, măi frate, de parcă au sărit plămânii din mine, că nu m-am așteptat, m-a luat prin surprindere; atunci când te aștepți să iei o lovitură, te pregătești, dar așa, e mai dificil. Și au trecut ani și ani, și eu am rămas cu mustrarea asta de conștiință, că atunci nu am avut tăria să recunosc.

Și apoi a venit timpul reabilitării mele. A fost o ieșire din celule. Ceea ce vreau să spun e că ne-au scos din celule în formație, în curtea interioară a închisorii (...). Ei au făcut aceasta ca să ne pregătească pentru scoaterea la muncă: la canal, la mină sau la construcții. (...) Și aici, în această adunare de prizonieri, prima întrebare a fost: «Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?» Și, știți, am simțit o puternică revoltă interioară. Am realizat că acesta e momentul, indiferent de ceea ce putea să mi se întâmple, chiar dacă mă trimiteau înapoi în celulă, sau într-un lagăr de muncă. Regimul era diferit, într-un lagăr de muncă era mai ușor, chiar dacă te exterminau în ambele locuri.

Când am auzit întrebarea, eu am sărit. Eu eram în spatele acestei adunări de aproximativ 120 de bărbați. Am ieșit în față, sprijinit de alții. Toți eram slăbiți, eram niște umbre, niște fantome. Am ieșit în față. Omul a spus: «Vino aici» – arătându-mi stânga lui. «Cine altcineva crede, ca acesta?». Numai 7 au stat la locurile lor – oamenii lor – informatorii, care intraseră printre noi și își trădau colegii. M-au izolat 9 zile și mi-au dat porția de mâncare cunoscută: câte 200 de grame de apă sărată, seara, și o bucățică de pâine de 100 de grame. După ce acest tratament diabolic s-a terminat, ceilalți m-au întrebat: «De ce ai spus că ești preot?» 

Cum aș mai fi putut spune că sunt altceva? Îmi ajungea mustrarea pentru cedarea anterioară. De data asta, ar fi fost posibil să declar altă meserie doar dacă renunțam la Hristos. Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câștige pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără știința lui Dumnezeu; în toate e o încercare și o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu.”

Ȋn septembrie 1950, Părintele Justin Pârvu a fost mutat de la Aiud în Colonia de la Baia Sprie. Munca în mină, periculoasă și istovitoare, a însemnat și o binecuvântare pentru deținuții politici. „La începutul șutului, noaptea, se făceau rugăciuni. Din cei 5-6 deținuți, unul rămânea la intrare și se ruga, fiecare lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă, pentru copii, pentru părinți, pentru soții și pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. În adâncurile pământului erau cele mai puternice, cele mai smerite și cele mai trăitoare rugăciuni”, povestea Părintele. 

Tot la Baia Sprie i-a fost dat să trăiască o întâmplare menită să-i întărească sufletul, în răbdare și curaj. Ȋntr-o zi, obosit de muncă, Părintele s-a retras pe o galerie și s-a întins pe jos. „Ei bine, cum stăteam eu așa cu fața în sus, se făcea în dreapta mea parcă o galerie, o adâncime întunecoasă, și numai o scânteie ca un ochi de șoarece se vedea în fundul acela al galeriei. Și parcă mă văd acum mergând prin galeria asta, fără lampă de miner, fără nimic, așa. Și în sfârșit am ajuns la clipirea aceea de lumină, și unde ies? Ies, dragul meu, la 200 metri lângă casa unde m-am născut”. 

A revenit la realitatea minei, trezit de zgomotul bătăilor cu o vargă de fier pe care-l făceau confrații ce-l chemau la muncă. Atunci le-a povestit și lor întâmplarea și i-a asigurat: „Măi, să știți că n-o să murim aici. Stați liniștiți!” Și așa a și fost.

Ȋnsă, înainte de împlinirea aceste prevestiri, Părintelui Justin Pârvu i-a fost dat să treacă prin alte închisori și prin alte patimi. La 18 martie 1954, a fost transferat la Gherla, iar de aici, în iunie 1955, avea să se întoarcă din nou la Aiud, unde a rămas închis pentru următorii patru ani. 

Surse:

1. „Cu unanimitate de voturi” – Biblioteca Sighet, Fundația Academia Civică, 1997

2. „Din temnițe spre sinaxare”, volum coordonat de Danion Vasile - Editura Egumenița, Galați, 2008

3. Revista „Credința neamului” – Mănăstirea Bistrița, jud. Neamț, 1991, citată de http://manastirea.petru-voda.ro/

4. Pr. Justin Pârvu – „Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos”, Vol. I, ediție îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006

VA URMA: Cum au reușit deținuții din Periprava să intre în apă și să taie stuful, pe un ger de minus 30 de grade