Potrivit planului conceput de colonelul Ioan Uță și de apropiații săi, pe lângă nucleul coordonator din zona montană au fost înființate organizații de sprijin, înarmate, în numeroase localități: Teregova, Cornereva, Mehadia, Canicea, Globu Rău, Iablanița, Plugova, Crușovăț, Luncavița, Cornea, Feneș, ș.a. Ȋn unele rapoarte, întocmite la începutul anului 1949, de organele de Securitate care urmăreau, prin rețeaua de informatori, pregătirile luptătorilor anticomuniști, se aprecia că numărul celor încadrați în aceste grupuri de sprijin ar fi de circa 1.600.

Numărul foarte mare al celor arestați și condamnați la temniță de-a lungul anilor ce au urmat, „reacționari” proveniți din zeci de localități bănățene, indică faptul că mișcarea de rezistență activă a avut o largă ramnificație. Grupurile de sprijin erau organizate de oameni care se bucurau de încrederea sătenilor din localitățile respective: cadre militare trecute în rezervă, învățători, preoți. 

ImunoMedica


Gruparea condusă de colonelul Ioan Uță a stabilit strânse legături cu Organizația Națională Creștină de Luptă împotriva Comunismului din Timișoara, condusă de Ioan Tănase și Teodor Ungureanu (ambii executați în vara anului 1949), care avea constituite grupuri de rezistență în numeroase localități din Banat și preconiza o acțiune comună cu luptătorii din munți, împotriva ocupației sovietice și a autorităților comuniste. Din listele alcătuite de organele de Securitate cu persoanele arestate pentru legăturile avute cu rezistența din Munții Banatului, rezultă că în pregătirea mișcării de eliberare națională au fost cooptați mai mulți ofițeri superiori, între care: colonelul Sefarim Drăgulescu din Timișoara, lt. colonelul Sever Adam și colonelul Mihai Gurgu din Caransebeș.

Vânătoarea partizanilor din munți, o misiune imposibilă

Gruparea opozanților în organizațiile de rezistență anticomunistă încă din vara anului 1947, precum și primele acțiuni întreprinse de aceștia au declanșat reacția violentă a organelor de represiune. Acestea erau sprijinite de unitățile militare puse deja sub comanda unor ofițeri fideli guvernului Groza. 

Prima acțiune de reprimare a fost declanșată la 7 noiembrie 1947, cu concursul forțelor de poliție și siguranță, dar și al Regimentului 4 Moto „H.C.C.” Caransebeș. Colonelul Mavrichi a format echipe de potere ce au scotocit zonele împădurite, pentru a depista și captura persoanele suspecte sau date în urmărire pentru părăsirea domiciliului din motive politice. Acțiunea a durat până la 11 noiembrie 1947 și, conform documentelor existente în arhiva Serviciului Român de Informații (Timișoara, fond documentar, dosar 968, vol. 29, f.38), nu a avut ca rezultat decât dispariția unui mic grup de militari.  

A doua acțiune a fost organizată începând din data de 24 ianuarie 1948. Mai multe echipe alcătuite din militari și subofițeri de poliție și Siguranță au executat verificarea terenului cuprins între Borlova – Muntele Mic – Munții Țarcului. Au fost vizate mai cu seamă zonele Valea Sebeșului, Culmea Pietroasei, Vârful Grunului, Valea Râului Mic, Valea Mâloasa, Muntele Mic, considerate ca fiind locuri prielnice de adăpost pentru luptătorii anticomuniști. Cu acest prilej, au fost arestați ieromonahii Valerian Ciobanu, preotul de la Schitul Muntele Mic, și Epifanie Garștea, preot la schitul Piatra Scrisă, bănuiți că i-ar fi sprijinit pe partizani. Operațiunea de scotocire a durat mai multe zile, fără ca ea să ducă însă la descoperirea adăposturilor sau a luptătorilor din rezistență. Fiind informați mereu de populația din zonă și ajutați să se ascundă, aceștia au evitat primejdia. 

Ȋn luna februarie 1948 au continuat patrulările, verificările, raziile și mai cu seamă perchezițiile în toată regiunea Caransebeș - Orșova – Reșița. Potrivit raportului Securității, acțiunea coordonată de maiorul Kling Zoltan a dus la descoperirea și confiscarea de la locuitori a peste 2.500 de arme diferite și a unei mari cantități de muniție. Și, deși la acțiune au participat numeroase forțe militare și de securitate, nu s-au putut depista grupurile de rezistență militară. Numărul acestor grupuri va crește în cursul anului 1948, iar activitatea lor se va amplifica și diversifica. 

Trădătorul fusese inflitrat de Securitate în grup 
    
La începutul anului 1949, autoritățile comuniste au masat în Banat numeroase trupe de securitate conduse de Comandamentul Unic „Timiș”, ce fusese înființat la 23 ianuarie. În noaptea de 24/25 ianuarie, batalioanele de Securitate au ocupat satele din zonă, încercuind locul unde fuseseră semnalați partizanii. Ȋnsă aceștia fuseseră avertizați și își părăsiseră adăposturile. În ziua de 7 februarie 1949, Andrei Vădrariu, care fusese infiltrat de Securitate în grupul luptătorilor, s-a prezentat la postul de miliție din comuna Mehadica, unde a comunicat toate datele necesare capturării partizanilor.

Andrei Vădrariu a fost, de altfel, și călăuza trupelor de Securitate în noaptea ce a urmat. Iar luptătorii din rezistență s-au trezit înconjurați. Colonelul Ioan Uță a ordonat retragerea și împrăștierea camarazilor săi, el rămânând în urma lor, ca să-i acopere. A fost împușcat mortal. Alături de el, alți cinci partizani și-au găsit sfârșitul cu arma în mână. Iar șase dintre luptători au fost arestați. 

„După împușcarea colonelului Ion Uță și a lui Ilie Cristescu, zis Voica, trupurile lor au fost aduse în comuna Teregova, pentru ca oamenii să-i recunoască și să intre frica în ei”, povestește Cicerone Ionițoiu, în cartea „Rezistența anticomunistă din munții României, 1946 – 1958”. „Erau târâți pe zăpadă, ca butucii de lemn, fiind înghețați. Unul avea mâna tăiată, sau poate ruptă din cauza târâtului. S-a auzit vocea unei fete: «Uite pe tata, îl cunosc după ciorapii pe care i-am împletit». Un securist a înjurat-o și-a făcut-o fiică de bandit, gonind-o. Avea mâna ruptă tatăl fetei. Călina Cristescu, mama ei, a fost și ea arestată, dusă la Timișoara, chinuită și condamnată 4 ani. Din familie au mai fost arestate două persoane printre care și socru lui Cristescu, zis Voica. Și averea le-a fost confiscată.”

Ȋn aceeași operațiune, au fost identificați și reținuți 20 dintre localnicii din satele din zonă care îi sprijineau pe luptători. Până la finele anului 1949, Securitatea a arestat 86 de susținători ai colonelului Uță. Dintre aceștia, 65 erau țărani. 

Din ambuscada ce a avut loc în noaptea de 7/8 februarie 1949 au scăpat doar opt dintre partizani, care s-au reorganizat și au continuat lupta până în anul 1954. Conducerea grupului a fost preluată de Dumitru Ișfănuț, zis Sfârloagă, care la 2 martie 1950 a fost condamnat la moarte în contumacie. El avea să moară liber, în luptă, lângă Caransebeș, la 29 septembrie 1952. Un alt apropiat al colonelului Uță, Dumitru Mutașcu zis Fus, de asemenea condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950, a fost găsit împușcat în pădurea de lângă Văliug, la 28 noiembrie 1954.

„Supliment de anchetă” = executarea deținuților pe drumul dintre pușcării

La 23 februarie 1949, Direcția Regională ale Securității Poporului din Timișoara a raportat conducerii Direcției Generale, prin adresa nr. 4/2737, finalizarea operațiunii de capturare a „bandiților” care acționau în pădurile din jurul localității Teregova, solicitând în același timp instrucțiuni. Generalul maior de Securitate Alexandru Nicolschi, devenit subdirector general al DGSP, a fost numit de general-locotenentul Gheorghe Pintilie să se ocupe de „continuarea și coordonarea anchetelor arestaților din zona Teregova”. 

Nicolschi a mers la Timișoara, acolo unde partizanii se aflau întemnițați în subsolul Securității bănățene. Din ordinul lui, ei fost supuși la torturi și obligați astfel să dea declarații incriminatoare. 

La 25 iunie 1949, Tribunalul Militar din Timișoara a judecat lotul grupurilor de rezistență din Banat conduse de colonelul Ion Uță, Spiru Blănaru, comandorul Petru Domoșneanu și Aurel Vernichescu. Cinci dintre inculpați au primit pedeapsa capitală, iar restul – condamnări de peste 15 ani de închisoare. Nicolschi, care s-a declarat nemulțumit de „clemența” judecătorilor, i-a cerut la scurt timp locotenent colonelului Ambruș Francisc Koloman, șeful DRSP Timișoara, ca deținuții condamnați, care se aflau închiși la penitenciarul Gherla, să fie readuși la Timișoara pentru un „supliment de anchetă”. 

Pentru acest transfer, a fost obținut avizul lui Marin Jianu, ministru adjunct al Afacerilor Interne și coordonator al activității Direcției Generale a Penitenciarelor. Ȋn ziua de 2 august 1949, șapte dintre partizani (Aurel Vernichescu, condamnat la muncă silnică pe viață, Gheorghe Popovici - muncă silnică pe viață, Nicolae Ghimboașă - 20 de ani muncă silnică, Petre Pușchiță - 15 de ani muncă silnică, Gheorghe Smultea - 20 de ani muncă silnică, Teodor Ungureanu - 20 de ani muncă silnică și Gheorghe Luminosu - 10 ani închisoare corecțională) au fost transferați de la penitenciarul Gherla la DRSP Timișoara. Pe fișele matricole penale ale acestor deținuți a fost trecut, în dreptul rubricii „Eșiri”: „3 aug. 1949. Transf. Penit. Aiud pentru executarea pedepsei prin Org. Dir. Reg. Sec. Pop. Timișoara cu adresa Nr 10658/49”. Mai jos, la „Eșiri definitive”, e notat: „la 2.08.1949 a fost pred. Dir. Reg a Sec. Pop. Timișoara”. Urmează câteva cuvinte care au fost apoi tăiate, iar sub ele scrie „Decedat”.   

Deținuții au fost trimiși la Timișoara cu o dubă, iar gardienilor care îi păzeau li s-a dat o adresă în care era precizat numărul efectelor deținuților, cu mențiunea ca acestea să fie returnate prin colet poștal. La Timișoara nu a mai ajuns decât această hârtie. Cei șapte partizani au fost executați noaptea, pe drumul dintre Gherla și Timișoara, la poligonul de trageri de la Pădurea Verde. Au fost uciși, deși ei nu fuseseră condamnați la moarte, iar pedepsele pe care le primiseră nu erau definitive, fiind atacate cu recurs. 

Securitatea a încercat să ascundă uciderea lor. Certificatul de deces al lui Gheorghe Luminosu este datat 14 august 1957, iar ca și cauza a morții este trecută „insuficiență cardiacă”. Gheorghe Luminosu avea 35 de ani și nu fusese niciodată bolnav. Pe certificatul de deces al lui Gheorghe Popovici apare drept cauză a morții „miocardită cronică”, pe cel al lui Gheorghe Smultea – „TBC pulmonar”, pe al lui Aurel Vernichescu -  „insuficiență circulatorie și hipertensiune arterială”, iar pe cel al lui Teodor Ungureanu -  „insuficiență respiratorie”. 

Această crimă în masă a fost plănuită și ordonată de generalul maior de Securitate Alexandru Nicolschi. Nici astăzi nu se știe locul unde au fost îngropați, fără de cruce, cei șapte luptători din rezistența anticomunistă.
 
 

Surse: 
1. Analele Sighet 5. Anul 1947 - căderea cortinei, Fundația Academia Civică, 1997
2. Cicerone Ionițoiu – Rezistența anticomunistă din munții României, 1946 - 1958

VA URMA: Povestea celor trei frați Duicu, care au luptat în rezistența din munți