ascultă articolul

Pe Teodor Suciu, zis Volcea, Securitatea a vrut să-l aresteze în 1948, doar pentru că era prieten cu băieții lui Teodor Șușman. Avertizat de un unchi, el a fugit în munți și a rămas printre partizani. „Săpam toți un bordei mare, de patru metri pe patru, sub pământ. Deasupra puneam lemne groase, dode, cetină, peste care așterneam țărână, ca și cum n-ar fi... Nici focu' nu se vedea afară. Și, dacă auzeam pe careva că trece, lăsam tot și plecam numa' cu armele și hainele de pe noi în altă parte, și făceam alt bordei, și altu', și altu'... Câteodată, nu trecea două zile și trebuia iar să plecăm. Fugari, flămânzi, înghețați. Așa am trăit noi. Și slabi pregătiți politic. Seara, stăteam la foc, vorbeam. Ȋn fiecare noapte ne ziceam, bieții de noi, că sigur o s-auzim mâine, la radio, că-n țară or venit americanii...”, mărturisește Teodor Suciu.

El spune că toți îl prețuiau pe Șușman, aveau încredere în el și nu-i ieșeau din cuvânt. „Ca un tată-l simțeam. De câte ori nu ne-o scăpat de la moarte... Parcă prezicea totu'. Cât am fost sub el, nici unu' dintre noi n-o fo' prins ori omorât, nici măcar rănit n-o fo'. Și nici noi n-am pușcat niciun milițian. Era înțelept Șușmanu, știa că dacă pușcam unu' - unu' singur! - o să fie vai ș-amar de familiile noastre. De câte ori nu ne-o scos el, când am fo' încercuiți prin pădure, prin șuri, prin case! El ne-o scăpat. Uite-așa vâjâiau gloanțele p'ângă noi... Urlau, ca să ne predăm. Sute de gloanțe, pe lângă noi... Da' nu ne-or prins, niciodată”.

 „Șușman o făcut ceva ce n-o să uit până mor”

Părinții lui Teodor Suciu au fost ridicați de Securitate și bătuți, ca să spună unde li se ascunde fiul. „Plină de sânge, mai mult moartă ca vie, s-o întors mama acasă, săraca, o și murit la câteva săptămâni după aia. Am fost tare mâhnit pentru părinții mei, că i-o chinuit din cauza mea. Și într-o zi, văd în munți două mașini de miliție, cum urcă pe drum. Și-n una din ele aflu că erau chiar câțiva din ăia de i-o torturat pe mama și pe tata. Mi-am luat niște partizani de-acolo și-am zis: «Gata, îi pușcăm! Ȋi pușcăm pe toți! Ȋi așteptăm la curmătură la Scrind și-i gătăm!» N-aveau cum să scape din locu' ăla, îi făceam harcea-parcea. Toți purtam arme, ZB-uri nemțești, carabine ungurești, pistoale Staer, grenade, aveam și un binoclu. Eu aveam un ZB și-o carabină civilă, știam bine să trag. «Ȋi pușcăm pe toți!», am zis. Și-am dat să mergem. Atuncea, Șușman o făcut ceva ce n-o să uit niciodată, până mor. O venit și s-o pus în genunchi înaintea mea. «Nu doresc să te împiedic, dar te rog», o zis. Țin minte și-acum cum stătea Șușmanu în genunchi în fața mea și mă ruga să nu-i omor pe ăia. Atunci eu mi-am scos arma și i-am dat-o lui. I-am dat și carabina. Și pistolu'. Și-am zis: «No, Dumnezeu v-ajute. Eu nu mai stau. Nu mai vreau să fug cu pușca-n spate prin munții ăștia și să nu pot măcar să răzbun pă mama și tatăl meu...» Nimeni n-o căutat să mă-mpiedice să plec. M-am dus. M-am dus să mă fac pierdut în lumea largă, între oameni...”.

Teodor Suciu a fost arestat în noiembrie 1951 și condamnat la 7 ani de închisoare, pentru favorizarea infractorului. Și-a ispășit pedeapsa prin penitenciarele din Jilava, Baia Sprie, Aiud și Gherla.

 Priveghiul Securității, la moartea Catrinei Șușman

Grupul condus de Teodor Șușman (foto) începea să crească. I se alăturau oameni care, ca și el, nu credeau în binefacerile comunismului, dar și cei care avuseseră deja de suferit de pe urma acestui regim politic. Pentru a se putea apăra în conflictele cu trupele de Securitate sau cu cele ale Miliției, partizanii se înarmaseră. Ȋnsă anul 1949 a fost unul liniștit, lipsind confruntările cu autoritățile. Toți membrii grupului au rămas în zona Răchițele.
Pentru a-i descuraja pe susținători, dar și pe aceia care s-ar fi gândit să li se alăture partizanilor, în 1950 aceștia au fost acuzați de „uneltire contra ordinii sociale, tâlhărie, deținere ilegală de arme, constituire în bandă politică înarmată”, iar Tribunalul Militar din Cluj i-a judecat și condamnat în contumacie. Teodor Șușman a primit 15 ani de muncă silnică, 10 ani degradare civilă și confiscarea integrală a averii, iar fiii săi, Teodor jr. și Avisalon, 12 ani de muncă silnică.

La scurt timp, în aprilie 1950, Catrina, soția lui Teodor Șușman, moare. Avea 47 de ani, soțul și doi dintre băieți fugiți în munți, iar pe altul în închisoare.  Unii spun că femeia s-ar fi stins de inimă rea, alții că de vină ar fi fost o boală incurabilă. Există însă și voci care susțin că moartea ei ar fi fost provocată, pentru a-i determina astfel pe soțul și pe copiii ei să coboare din munți. Pe când ea trăia, „Securitatea o mai lua și o ducea prin pădurea de lângă casa noastră, ca să-l strige pe tata, să vie să se predeie. Da’ ea, chiar dacă-i vedea, tot nu le-ar fi zis să vie să se predeie”, mărturisea Traian Șușman. Nici tatăl și nici frații lui n-au coborât la înmormântarea Catrinei. „Când o murit maică-mea, Dumnezău s-o ierte, noi aveam o șură mare acolo, și soră-mea și vecinele or zis că s-o ducă în șură, c-acolo-i loc mai mult și poate să vie lumea. Și-o mers lume din tot satu’… În preziua respectivă, Securitatea se urcase în podu’ șurii, ca să vadă toate mișcările, dacă vine cineva, că de-acolo se poate vedea tot. Și soră-mea o ținut-o pe mama, ca să mai vie un preot de la Mărgău, da’ o chemat-o la Primărie și i-o zis șefu’ de post să o înmormânteze. Și s-o dus înapoi acasă și or înmormântat-o, că aveau groapa făcută acolo, între patru peri, la noi în livadă. Și o condus-o la mormânt jumate de sat, care-o putut veni…”.

Câteva zile mai târziu a fost pusă în executare decizia de confiscare a averii. Iar în gospodăria lui Teodor Șușman, în mod demonstrativ, a fost instalat Postul local comun de Miliție și Securitate din Răchițele.

Eticheta de „bandă cu caracter politic-infracțional”

În octombrie 1950, grupul condus de Teodor Șușman a încercat să riposteze prin forță la teroarea declanșată de autorități în Răchițele. La 5 octombrie 1950, Teodor și Avisalon Șușman împreună cu Ioan Popa au mers pe Valea Someșului Cald, în punctul Arsura, unde i-au așteptat pe casierii de la societatea de exploatare a lemnului IPEIL Beliș. Ȋn locul acestora au venit însă câțiva membri din conducerea IPEL. Partizanii i-au oprit, i-au percheziționat și le-au luat o haină de piele, o raniță, o pătură și o sumă mică de bani. Ȋnsă ei pe casieri voiau să se răzbune așa că, dându-și seama că au făcut o confuzie, cei trei le-au cerut funcționarilor să nu spună nimănui ce li s-a întâmplat, punându-i să jure asta cu mâna pe un pistol. Apoi, după cum au povestit chiar funcționarii, ei au fost lăsați să plece, iar Ioan Popa și-a cerut iertare pentru incident, restituindu-le o parte din obiectele și din banii luați.

După o săptămână, grupul Șușman a executat o acțiune similară în satul Giurcuța de Sus. De această dată, un număr de cinci, după alte variante șapte membri ai grupului, au intrat în sediul Cooperativei, de unde au luat o sumă de bani și mai multe obiecte: 10 pălării, 3 perechi de bocanci, 3 perechi de pantaloni bărbătești, 3 perechi de pantofi pentru femei, 1 pachet de bumbac, 2 pachete de cafea, 12 păhărele, 3 oglinzi, 18 bucăți de săpun, 3 litri de spirt sanitar etc. Este chiar inventarul lucrurilor însușite, ce fusese lăsat pe o bucată de hârtie, în sediul Cooperativei, de cei care nu au dorit să creeze probleme gestionarului. La finalul listei, apărea și o semnătură: „Grup 2 Organizația Șușman”.

Sunt adevărate aceste povești sau sunt doar „puneri în scenă”, a căror consemnare în documentele oficiale justifica preconizata desfășurare de forțe? Cert este că, în urma acestor acțiuni, Securitatea a redefinit grupul Șușman, din „bandă cu caracter pur politic”, într-una „cu caracter politic - infracțional”. Iar după aplicarea aceastei etichete, orice furt sau tâlhărie din zonă rămase cu autor necunoscut vor fi atribuite grupului Șușman.

 Arestarea mezinilor și dispariția primarului comunist

După moartea Catrinei Șușman, mezinii familiei, Emil (18 ani) și Romulica (19 ani) au rămas singuri. Securitatea se gândea că, prin ei, va putea ajunge la Teodor Șușman și la ceilalți fii ai lui, Todor și Avisalion. Și, mai întâi l-au arestat pe Emil, la 10 august 1951. L-au acuzat că „a sprijinit banda teroristă a lui Șușman Teodor” și l-au condamnat la 1 an și 6 luni de închisoare. Ȋnsă tatăl lui tot nu s-a predat.

 

 

La scurt timp după arestarea lui Emil, în noaptea de 19/20 august 1951, Suciu Pașcu, „comunistul de conjunctură” care l-a înlocuit pe Șușman în funcția de primar al comunei Răchițele, a fost ridicat de acasă de două persoane necunoscute. Nu s-a mai întors niciodată. Fiecare și-a explicat în felul lui ceea ce i s-a întâmplat primarului comunist, iar printre localnici a apărut o legendă. Conform ei, cei care l-au ridicat pe Suciu de acasă s-au dat drept cadre de miliție. Apoi, primarul a fost dus undeva, în munți, unde se afla Șușman senior, legat la mâini, în postura de arestat. Falșii milițieni îl supuneau pe Suciu unui test, iar acesta, convins fiind că totul e real, a căzut în capcană. Legenda spune că, mai întâi el s-a arătat bucuros că „banditul a fost prins”, iar apoi a cerut chiar o armă, pentru a-l împușca. Acela a fost momentul în care înscenarea s-ar fi încheiat, iar Teodor Șușman și-a desfăcut legăturile și a început judecata. Suciu a fost învinuit de trădare, condamnat la moarte și apoi executat de însuși Șușman senior.

După dispariția lui Suciu Pașcu, la 12 noiembrie 1951 a fost arestată fiica lui Șușman. Acuzată că „a favorizat banda fugarului Șușman Teodor”, Romulica a primit doi ani de închisoare.

Acesta era prețul pe care l-a primit Teodor Șușman pentru că s-a răzvrătit orânduirii comuniste: trei dintre copii săi au fost aruncați în pușcărie, pentru că refuzaseră să-l denunțe, averea îi fusese confiscată, iar casa lui devenise cuibul celor care-l vânau. „Tata zicea că el se predă la comuniști numai mort. «Mort mă predau, altfel nu!»”, povestea fiul său, Traian Șușman. „Și asta o fost declarația și lu’ sora-mea  (n.r. - Romulica) la Cluj la Securitate, că or arestat-o și or trimis-o să-l convingă pe tata să se predea, și ea o zis: «Domnule ofițer, nu se predă. Numai mort.» «Cum să nu se predeie, că nu-i face nimeni nimic…» Da’ el o fost hotărât să steie cât o putea… Credea că se va schimba situația și că nu vor mai fi comuniștii. Era hotărât să nu se predea numai mort. Ș-așa o și făcut.”

VA URMA: Povestea femeii care, la 22 de ani, și-a urmat soțul în munți, printre partizani
 
Surse:
1. Denisa Bodeanu, Cosmin Budeancă (editori), Rezistența armată anticomunistă din România. Grupul „Teodor Șușman” (1948-1958). Mărturii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004
2. Alexandru Pătrașcu - Cartea despre demnitate Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți, Editura Virtuală, 2013
3. Bogdan Lupescu – „Balada lui Șușman – Moțul nebun întru libertate”, Formula AS, Nr.970, Anul 2011