Avea 22 de ani când a plecat în munți, urmându-și soțul care se înrolase în mișcarea de rezistență anti-comunistă. Ea s-a întors acasă după 14 ani. Văduvă și trecută prin iadul închisorilor din Mislea, Oradea, Jilava, Miercurea Ciuc și Văcărești. 

Lucreția era de loc din comuna Scărișoara, raionul Săcueni. Provenea dintr-o familie de plugari și terminase patru clase primare. Ȋn 1947, în timp ce se afla în vizită la o rudă, l-a cunoscut pe Mihai Jurj, cel care avea să-i devină soț. „Era un om tare vrednic: un bărbat bun, voinic, frumos, și gospodăria începuse să aibă de toate, în sensul că nu lipseau lucrurile necesare unui țăran oarecare”, povestea, peste ani, Lucreția Jurj.

 „Ȋs liniștită că mi-am făcut datoria de soție adevărată”

Mihai Jurj era pădurar și, din 1948, îi ajuta pe cei din grupul lui Teodor Șușman. După o vreme, el însuși avea să intre în colimatorul autorităților statului. „Într-o seară de august 1950, după ce se lăsase întunericul, ne-am pomenit cu șeful Ocolului silvic din Beliș, Alexandru Ripan, însoțit de câțiva securiști”, povestește Lucreția Jurj. „Ripan i-a cerut soțului meu arma din dotare. Mihai i-a spus că se duce s-o aducă; în camera alăturată, care avea un geam ce dădea spre pădure, erau mai multe arme. Soțul meu le-a luat pe toate, și muniția, a sărit afară și dus a fost. Și-a dat seama că a fost trădat și s-a dus la grupul de partizani, care nu era prea departe.”

După două luni, soția sa, Lucreția Jurj, l-a urmat și s-a alăturat grupului de partizani. Ea avea atunci 22 de ani, iar el – 24. „Am fost tare apropiată și legată sufletește de Mihai”, mărturisea ea. „De aia l-am și urmat și nu am nici un sentiment de regret. Aș fi regretat dacă nu l-aș fi urmat. N-aș fi avut liniște dacă l-aș fi abandonat. Pentru că și el, săracu’, prin orice greutăți ar fi trecut, trebuia să mă vadă. Io îs liniștită că mi-am făcut datoria de soție adevărată. L-am urmat pe munte și mi-aș fi dat și viața pentru el...”
 

Lucreția era o femeie măruntă, avea doar 1,55 m înălțime. Când s-a trezit cu ea printre partizani și a auzit-o că vrea să rămână acolo, Teodor Șușman s-a împotrivit la început. „Bătrânul Șușman o făcut gălăgie, că-s prea tânără și n-oi rezista…”, își amintea ea. „Nu le-am creat probleme niciodată, mai degrabă am fost sprijin pentru bărbată-meu”.

Vreme de patru ani, muntele le-a fost casă. „Din 1950, când am luat drumul codrului și m-am alăturat grupului, nici unul dintre noi nu a mai dormit într-un pat, ci numai prin șuri, poduri de grajduri sau chiar pe zăpadă. Când începea să cadă frunza, atuncea plângeam, că rămâneam dezbrăcați… Atuncea ne vedea lumea de departe. Rămâneau copacii goi și era o atmosferă tristă, mohorâtă. Cădeau lapoviță, ploaie. Dacă făceai o colibă sau stăteai sub umbrar, îngheța frunza aia și atunci când mergeai pe ea făceai gălăgie. Am fost bucuroși când am putut dormi în colibe din munți. Ne-am făcut adăposturi și în pământ, ,«catacombe», așa le spuneam. Săpam în pământ o groapă adâncă de vreun metru și ceva, cât să poți sta în genunchi. Am băgat frunze acolo și, pe deasupra, puse lemne groase și pământ. Dar o făceam în așa loc, unde nu putea să intre omul acolo, că era pe huiet și mai plantam și noi mărăcini și crengi. Am făcut o ușiță din crengi de brad și, dacă auzeam pe cineva, intram acolo și lăsam ușița, și gata! Și dormeam câteodată aici.”
 
Stăteau în munți, așteptând și sperând sfârșitul comunismului. „Sigur că toată lumea a așteptat venirea americanilor. Nimeni n-o știut c-am fost vânduți. Ascultam Vocea Americii și Europa Liberă și tot spuneau să avem răbdare. Noi speram că poate se întâmplă ceva”, mărturisea Lucreția Jurj.

„Am mâncat doar măcriș, mâzgă de pe molizi și apă”

Cei din grupul Șușman nu stăteau laolaltă. Era mai simplu pentru ei, dar și mai complicat pentru cei care ar fi vrut să-i prindă. „Era o bucurie pentru noi când ne reîntâlneam primăvara. Noi ne-am împăcat foarte bine toți. Numai vara stăteam împreună”, povestea Lucreția Jurj. 

Mâncarea mai primeau de la cei din sat. Sau coborau ei după ea. „Șușmanii mergeau la oamenii care-i cunoșteau. Noi ne-am întâlnit cu țărani, pe care nu i-am văzut niciodată în viață, și ne-o dus la ei acasă. Și am stat toată iarna. Ei îl cunoșteau pe bărbată-meu după nume, că socru-meu era renumit în părțile acelea. În timpul iernii, Mihai trimitea gazda cu un bilet la oameni de încredere. Și mergea gazda asta a noastră și venea încărcată: slănină, cârnați, carne, de toate aducea. Noi n-am obligat pe nimeni… Și mulți ne chemau, dar nu mergeam. Nu vroiam să le creăm necazuri.”

Zilele în care erau ai nimănui au fost însă multe și copleșitoare. „Un moment foarte greu, din munți, a fost acela când am stat înconjurați o săptămână, fără să mâncăm nimic, doar măcriș, mâzgă de pe molizi și apă. Simțeam că sfârâie inima în mine. Am dormit pe zăpadă, pe cetină, dar n-am răcit o zi în patru ani. Am făcut colibă din zăpadă, cu pereți de zăpadă, ca la eschimoși. Tot timpul ne-a fost greu în munți, și toamna, și iarna, când ploua, ningea, și eram mereu uzi.”

Cel mai adesea, luptătorii din mișcarea de rezistență au fost învinși doar prin trădare. I-au trădat rudele, cunoștințele sau străinii, ademeniți cu bani sau terorizați cu spaima anilor de închisoare. Ȋnsă nu întotdeauna trădarea este simplu de judecat, așa precum pare. Lucreția Jurj povestea prin ce a trecut Roman Oneț, frate de mamă cu Mihai Oneț. „A fost un om adevărat. Oneț a fost arestat, bătut săracu’ și a fost obligat să spuie unde suntem. Și când o vinit la noi, și-a rupt cătușele și-a zis: «Frate, dă-mi o armă că suntem înconjurați, că a trebuit să spun unde sunteți». Și tot el ne-a salvat! Oneț a fost un frate adevărat!”. 
După ce a trădat, Roman Oneț a devenit luptător în grupul lui Șușman. Când a fost prins, condamnat la moarte și executat, el avea 35 de ani.

Partizanii nu au fost deloc eroi din filme sau din benzi desenate. Aveau conștiință și aveau regrete. Lucreția Jurj spunea că i-a văzut adesea plângând: „Să știți că băieții (n.r. – lui Teodor Șușman) nu i-au reproșat niciodată lu’ tată-său că i-o făcut să fugă. Să mai întâmpla să mai și plângă, din cauza familiei, că vedeau cum să distruge, ce fac securiștii cu familia, că toată ziua erau pă capu’ lor și ei nu se puteau duce să-i ajute. Nu se fereau să plângă, că nu-i o rușine să plângi. Bătrânu’ nu le spunea nimic când îi vedea că plâng, că și el era necăjit. Era necăjit că videa că i se distruge familia și și-o distrus copiii. Da’ nu era vina lui că el o fost pus în situația asta, că și de nu fugea, tăt îl aresta și îi distrugea familia. Nu-i lăsau comuniștii nici un băiat nedistrus din familia lui…”. 

 „Până când ne-o fost ceasu’, nu ne-o prins” 

Nici moartea soției, nici arestarea celor trei copii și nici confiscarea averii nu l-au îngenuncheat pe Teodor Șușman, făcându-l să se predea. Ȋn decembrie 1951, Securitatea l-a sinucis. Iar pentru eliminarea celorlați membri ai grupului, s-a trecut la acțiuni în forță. Ȋn vara anului 1952, trupele de securitate și de miliție au împânzit munții, înconjurându-i pe partizani. Ȋn lupta armată ce a urmat, au fost uciși Gheorghe Mihuț, Ioan Popa (Ciota) și Nuțu Bortoș. Ceilalți au reușit să ne ascundă într-o peșteră mică, scăpând. Acela a fost momentul în care grupul Toader Șușman s-a destrămat: Avisalion și Todor Șușman au plecat spre Răchițele, iar Lucreția Jurj, Mihai Jurj și Roman Oneț au trecut munții în Bihor.

Într-o zi din toamna lui 1953, fiind în partea de pădure dinspre Beius, cei trei au fost zăriți de un om, care a anunțat apoi Miliția. Retrași în comuna Boldești, partizanii au văzut cum vin camioanele pline cu milițieni. Era seară. Și-au dat seama că altă cale de a scăpa din încercuire nu e decât prin Criș, așa că l-au trecut, cu apa până la subsuori, ținând armele deasupra capului, ca să nu se ude. „La proces m-o întrebat: «Ai purtat armă?»”, își amintea Lucreția Jurj. „«Am purtat, sigur că am purtat.» «De ce ai purtat armă, dacă nu ai tras?» «Păi, să nu ducă soțul două!» Avea soțul o carabină, un ZB și o armă de vânătoare. Cum să ducă el trei... Carabina îmi plăcea, că era mai mică. Aia o desfăceam, o curățam. «Aflată într-o situație primejdioasă, ați fi tras?» «Da, cum să nu.» Ai noștri au tras numai când am fost atacați, ca să ne apărăm, nu ca să omorâm.” 

Ȋn august 1954, Lucreția Jurj, Mihai Jurj și Roman Oneț au fost predați Securității. „De ultima noastră gazdă, din comuna Sudrigiu”, mărturisea Lucreția Jurj. „Acolo ne lăsasem lucrurile în șură, după care am plecat în munți. Gazda știa cu aproximație când ne vom reîntoarce, ca să ne facem provizii pentru încă o perioadă de timp, așa că a anunțat pe cei de la Securitate, care ne-au așteptat două săptămâni. Când am revenit, ne-am asigurat că nu suntem pândiți, fără să bănuim că securiștii se aflau chiar în șură. După ce am intrat în casă, gazda a ieșit afară, apoi a revenit și s-a oferit să ne conducă în șură. Nu bănuiam nimic, așa că, atunci când am deschis ușa la șură, eu am fost lovită în cap cu o armă și am leșinat; m-am trezit cu cătușele la mâini. Soțul meu a fost împușcat în cap și presupun că a decedat după puțin timp. Când mi-am revenit din leșin, el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securiști și l-au luat, și de atunci n-am mai știut nimic despre el.” Grav rănit, Mihai Jurj a murit în aceeași zi. Peste ani, de la un consătean care era în 1954 în armată, Lucreția a aflat că soțul ei ar fi sărit atunci într-o groapă cu var. „O pus ei var pe el! Ce să sară într-o groapă cu var, când el nu se mai putea ține pe picioare.”

Lucreția Jurj și Roman Oneț au fost arestați și duși la Penitenciarul Oradea. El a fost condamnat la moarte. Lucreția a primit muncă silnică pe viață, iar pedeapsa i-a fost comutată, abia în ianuarie 1963, la 25 de ani. 
 


A fost eliberată în 1964, o dată cu decretul de grațiere. A făcut un deceniu de pușcărie și o tuberculoză care avea s-o chinuie tot restul vieții. După eliberare, ea s-a recăsătorit și s-a angajat confecționeră la fabrica de tricotaje „Someșul”. 

A plecat din această lume în 2004. „A fost o viață care nu se poate imagina”, mărturisea Lucreția Jurj. „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate… Că omul foarte multe poate. Foarte multe poate… Și numai acela nu face față care-i slab de înger. Ăla nu rezistă și-și pune capăt zilelor la o așa încercare. Trebuie să fii tare și să ai credință foarte adâncă în suflet ca să duci crucea pe care am dus-o noi acolo. Omul trebuie să se bucure și de rău ca și de bine, fiindcă Dumnezeu îți dă suferință, dar îți dă și putere. Până când ne-o fost ceasu’, nu ne-o prins.” 

Surse:
1. Alexandru Pătrașcu - Cartea despre demnitate Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți, Editura Virtuală, 2013
2. Lucreția Jurj-Costescu - Revista Memoria, nr. 26, anul 1999, pp. 100-107

VA URMA: Cum au sfârșit Teodor Sușman și fiii săi, Todor și Avisalion