ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Comuniștii au decis că închisoarea din Suceava trebuie să aibă un regim special. Cei arestați erau anchetați și apoi judecați între zidurile penitenciarului, sub atenta observație a unor delegații din Ministerul de Interne. După ce au fost condamnați, mulți dintre deținuți au rămas acolo, fără a mai fi trimiși spre închisorile de ispășire a pedepsei (Aiud, Gherla, Pitești, etc.).
 
Au rămas cu un scop anume: pentru a fi supuși unei așa zise acțiuni de reeducare. Inițiatorii acestui proces beneficiau de material propagandistic și aveau deplină libertate de acțiune. Ȋnchisoarea din Suceava a fost laboratorul în care M.A.I. a pregătit teroarea ce avea să vie: „fenomenul Pitești”. 
Avocatul Nae Tudorică, arestat în 1948, rememorează acele vremuri. Mărturia sa a rămas consemnată în documentele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
 
Reîntâlnirea condamnatului cu judecătorul

„Fiindcă dosarele erau definitivate, nu mi s-a luat niciun interogatoriu, și astfel am rămas în celula de la subsol până în martie 1949, când a avut loc procesul lotului Roman. Completul de judecată era format din:
- Președinte - colonel magistrat Gheorghe Constantin;
- Membri - maior Mihai Vasile, căpitan magistrat Cațighera A., căpitan Bucșa T., căpitan militar, maior magistrat Mardare;
- Grefier - plutonier Dumitrescu Gheorghe.

Am cunoscut numele acestora de abia după șase ani, când am fost eliberat și am cerut o copie după sentință. Atunci am aflat că din complet a făcut parte un fost coleg de facultate și amic, anume Cațighera. Nu l-am recunoscut în uniforma în care era, mai ales că nu numai în drept, dar și în fapt, eu ca inculpat stam la mare depărtare de complet, și apoi, teroarea era așa de mare, încât nu aveai curajul să privești fața judecătorilor.
Tot mai târziu am aflat că președintele și procurorul din complet au fost condamnați și ei, după ce și-au făcut «datoria» dând mii de ani de închisoare, la pedepse foarte mari, pentru fapte din trecutul lor, și soarta mi-a prilejuit revederea cu ei, în condiții în care eu trebuia să-i compătimesc. (...) 

De altfel, viața mi-a oferit nenumărate exemple care m-au convins că pe «deasupra» simțurilor noastre se vântură fapte și fenomene care ne uluiesc prin contradicția și netemeinicia lor, dar că în «adâncurile» care nesocotesc aparența, timpul și spațiul, totul este într-o judicioasă și perfectă interacțiune, și interdependența acestora duce implicit și implacabil la un echilibru, care se înalță pâna la limitele unei dreptăți imanente, universale și imuabile. 
Fac referire la încă două cazuri. Președintele completului de judecată din Ploiești, colonelul Petrescu, a dat în 1948/1949 zeci de mii de ani de închisoare și nu intra în ședință până nu fixa, în prealabi, numărul de ani pentru fiecare zi, dar a murit în închisoare, mâncat de viermi și ajutat efectiv din sfertul de pâine pe care-l aveau cei pe care-i condamnase. Așa era blestemul.

Eu am stat în celulă, la Jilava, cu generalul Gheorghe Mihai care semnase și ratificase toate hotărârile de condamnare, în calitate de «comandant», și din grandoarea acestei funcții voi preciza ulterior cât mai purta când a ajuns ca noi.”

Condamnat pentru coincidență de nume

„Procesele se judecau «fulger» și fără administrarea vreunei probe. Ȋn sala mare a închisorii, se judecau în ascuns, fără vreo prezență, în afara inculpaților - care erau introduși pe rând în sală, unde li se lua interogatoriul; practic și-l mențineau pe cel de la «cercetări», și apoi, de formă, își dezvolta rechizitoriul procurorul și, tot de formă, un avocat din oficiu făcea apărarea. Am fost introdus în sală printre ultimii și eram singurul căruia nu i se luase interogatoriu prealabil, căci fusesem arestat după definitivarea cercetărilor. (...) La interogatoriu am încercat să subliniez că întrebarea nu era de natură să mă facă, nu să știu, ci nici să bănuiesc că dânsul se ocupă de o organizație subversivă. (n.r. – cel la care se face referire este preotul Pâslaru Nicolae, arestat la 15 mai 1948 și condamnat la 15 ani de muncă silnică, pentru „crimă de uneltire”). După ce s-au luat toate interogatoriile, procurorul Mardare, cu un cinism incredibil, a cerut pentru fiecare maximum de pedeapsă.

Pentru respectarea procedurii, ne-a apărat un avocat Catz, evreu din baroul din Neamț. Nu-l cunoșteam, nu l-am mai văzut nici după aceea, dar trebuie să menționez că a fost un om de caracter. N-a făcut o apărare în drept, n-a pledat nici în fapt cu această tendință, dar nu s-a coborât la mișelia celor doi colegi din Roman, Ștefan Ștefănescu și Ciobanu, care i-au acuzat pe cei din Vaslui cu o sălbăticie și cu nerușinare bestială; au depășit și pe procurorul militar. (...) Era absolut notoriu că apărările noastre nu au nicio eficiență și era de netăgăduit faptul că pedepsele erau fixate de la Roman, de securitate, și că procesul legaliza ad-hoc o situație în fapt definitivată anterior de securitate. Totuși, eu, succint, m-am apărat în drept și am făcut și apelul «în fapt». Eram trimis în judecată pentru favorizarea infractorului prin «omisiune de denunț», prevăzută de articolul 284, combinat cu articolul 209 din codul penal. Nu mi se dăduse posibilitatea să consult dosarul și nici să văd codul penal. (...) 

Ȋn final, am conchis că, chiar și în cazul în care ar fi fost dovedit că eu cunoșteam activitatea preotului Pâslaru și că această activitate era complot sau crimă, totuși nu puteam fi pedepsit, deoarece același articol prevedea că infractorul nu se pedepsește când se constată că «din împrejurări ar rezulta că denunțarea nu mai era necesară». Ori, era știut că preotul Pâslaru N. a avut ca «adjutant» în activitatea sa pe un om al siguranței - «Doina» - care a fost arestat, și apoi i s-a simulat evadarea. Acesta era și a rămas în Securitate cu grad de maior, și așa, cei doi parteneri, unul naiv și altul viclean, își împărtășeau activitatea, și maiorul raporta. Ȋntr-o astfel de situație și sub acest aspect, omisiunea nu constituie infracțiune. (...)

Replica procurorului la argumentarea mea «în drept» este edificatoare asupra procesului. Conchizând că nu pot fi pdepsit pentru infracțiunea de favorizare, Mardare a replicat: «Recunoaștem că faptele puse în sarcina inculpatului nu întrunesc elementele delictului pentru care este trimis în judecată și propunem ca inculpatul să-și aleagă un articol după care să fie condamnat!» Așa se explică că acolo nu au fost cazuri de achitare și, ca să ilustrez cât de gravă era abdicarea de la drept și dreptate, relatez următorul caz:
Printre tinerii care formau lotul Iași era și un elev de la liceul industrial din localitate. Ȋn timpul cercetărilor s-a dovedit că erau doi cu același nume – Surugiu – și că cel arestat era nevinovat, și așa el a fost pus în libertate și s-a urmărit depistarea și arestarea celui în cauză. Cum până la proces acesta nu a fost găsit, a fost luat din nou cel pus în libertate și judecat și condamnat pentru faptele ce i se puneau în sarcină altuia, cu care el n-avea nimic în comun decât numele.”

„Ni s-au dat broșuri cu ideologie de stânga”

„După terminarea procesului care s-a limitat la dimineața zilei de 19 martie 1949, întregul lot a fost dus într-o cameră, la suprafața pământului de data aceasta. Nimeni nu mai știa de «afară» și de acasă de aproape un an. A doua zi, dimineața, toți din lot am fost duși în sala de judecată, unde ni s-au comunicat sentințele. Cea mai mică pedeapsă i s-a dat doctorului Samson – un an pentru omisiune de denunț, ținând seama și de faptul că era bătrân, și apoi câte doi ani, eu, Albert Bocec, Gr. Bogza, preotul Pancu, tot pentru faptul de a nu-l fi denunțat pe preotul Pâslaru. Și apoi, ani și ani, terminând cu acesta (n.r. – preotul Pâslaru), căruia i s-au dat 15 ani de muncă silnică.

Am să redau, cu exactitate, pasajul care-mi lua libertatea și-mi zdruncina, ca un cutremur, viața mea și a familiei: «Ȋn unanimitate de voturi condamnă în prezenta pe Nae Tudorică la doi ani închisoare corecțională. (...) Fapta ce i se pune în sarcină: NAE TUDORICÃ a favorizat activitatea organizației subversive din județul Roman, prin aceea că propunându-i-se de acuzatul Pâslaru N., în luna februarie 1948, de a activa în organizația subversivă, deși a refuzat acest lucru totuși nu a denunțat autorităților activitatea subversivă a preotului Pâslaru, dându-i-se posibilitatea acestuia de a continua astfel activitatea sa subversivă de subminare a regimului de democrație populară instaurat în țara noastră. Faptele de mai sus se dovedesc cu recunoașterile parțiale ale inculpatului în fața instanței, coroborate cu arătările coinculpatului preot Pâslaru.» (...)

Odată pecetluită soarta prin sentințele de condamnare, ni s-a schimbat și regimul. Ni s-a dat dreptul să scriem acasă și să primim pachete. Am fost scoși din când în când la plimbare, în curtea închisorii, mai multe camere odată, fără restricțiile pe care le-am întâlnit mai târziu, căci mai puteam schimba o vorbă între noi. 
Ȋn cameră aveam priciuri. Noi eram trei avocați – Albert Bocec, Gr. Bogza și eu, doi doctori, Samson și Pușcariu Valeriu, de la Sanatoriul Moroieni, patru preoți, Pâslaru, Mitoiu, Juncu și Pancu, doi tehnicieni agronomi, Tărcuță și Moroșanu, un fost ofițer, Pușcașu Vasile și alți câțiva cu profesii diferite. Puteam discuta și, la început, ni s-au dat și broșuri cu ideologie de stânga. (...)

«Omenia» de la Suceava am simțit-o și prin aceea că, într-una din zile, a trecut un doctor prin celulă și, constatând afecțiunea mea de la plămâni, mi-a recomandat «supliment de aer». Și nu pot să uit și să trec peste un gest neobișnuit. Doctorul a avizat asupra necesității acestui supliment pentru mine și doctorul Pușcariu Valeriu, dar cei din conducerea închisorii au precizat că nu acordă decât un loc, și, în această alternativă, Pușcariu Valeriu a stăruit să mi se acorde mie acest drept, deși într-o seară a avut hemoptizie, fiind deci grav bolnav. (...)”

Noul deținut, cel mai mic din Suceava

„Au fost aduși și alți deținuți bucovineni, acuzați că au constituit o organizație subversivă. Erau într-o celulă de la etaj și în celula vecină erau două femei din grupul celor nou veniți. Băieții au luat legătura, prin perete, am aflat că erau învățătoare și că erau acuzate de activitate contra regimului.

Ȋntr-una din zile, din celula vecină s-au auzit mai întâi bătăi în ușă, chemări disperate și apoi discuții cu gardianul. Nu ne-am dumirit ce se întâmplă, dar mai târziu s-au dezlănțuit gemete, strigăte și vaiete, care spărgeau pereții și ne îngrozeau. Pe măsură ce trecea timpul ele se amplificau, și noi, neputincioși, stam încremeniți în celula noastră, fără să bănuim ce se petrece acolo. A durat această îngrozitoare situație ore după ore și, când nervii noștri plesneau, am auzit un geamăt surd care preceda un leșin și apoi plânsul strident al unui copil. Am dedus situația și, mai târziu, prin perete ni s-a comunicat că în celula vecină s-a adăugat un nou deținut, cel mai mic din Suceava. 

N-a venit nimeni și nu s-a luat nicio măsură, dacă nu pentru sprijinul unei mame, care-și îndeplinea cea mai nobilă, cea mai înălțătoare menire, ci doar pentru ocrotirea unei vieți, pentru care nu era niciun motiv să fie condamnată la moarte. Dar grija și voia lui Dumnezeu a dat putere mamei și viață copilului, și astfel, printre gratii, soarele își trimitea razele de lumină și căldură și spre această nevinovată viață, iar prin ușa întredeschisă se răsturna în gamelă un polonic de mâncare, din care se hrănea și un deținut ce nu era trecut în porție.

După câteva zile am fost mutat într-o celulă de la etajul doi, unde am trăit cele mai groaznice nopți. De mult nu ne mai scoteau din celule, nu mai primeam pachete și nicio veste de afară. Totul ne demonstra o înrăutățire a situației noastre, în mod progresiv. Noaptea, după ora 10:00, sub celula noastră începeau cercetările care țineau până în zorii zilei. 

Niciun condei n-ar putea materializa, nicio minte nu și-ar putea imagina și nicio situație n-ar putea justifica ce se petrecea acolo.  Se auzeau la început lovituri, care cutremurau pereții, răcnete disperate, și în cele din urmă răgete ca de fiară, care creșteau în intensitate până la paroxism și apoi descreșteau și, încet, încet, se mai auzea doar gâfâitul omului, care leșină și se apropie de moarte.

Am aflat apoi că erau cercetați bucovinenii, care rezistaseră inițial, și că au fost utilizate toate mijloacele, modalitățile și tehnica, dusă până la scaunul electric, și că astfel, noapte de noapte, se administrau «probe», se luau declarații – până la leșin -, se definitivau dosare, se motivau rechizitorii, se fundamentau hotărâri și, în ultimă instanță, se pecetluia soarta unor oameni. (...)

Ȋntr-o zi, fără nicio pregătire, în mare grabă, am fost îmbarcați și transferați la Aiud.”

Deși condamnat la doi ani de muncă silnică, Nae Tudorică a executat de trei ori mai mult. Fostul legionar a trecut prin penitenciarele din Suceava, Aiud, Jilava și Ocnele Mari.

Sursa: „Din documentele Rezistenței”, vol. 6, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România

VA URMA: Mărturia unui om care, fără a fi judecat, a stat închis cinci ani, în Zarca, Ocnele Mari și Văcărești