ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Bolșevicii au folosit înfometarea ca pe o armă încă din 1922, când au fost decimați țăranii din zona Volga-Urali, cărora le fuseseră luate, treptat, toate produsele agricole. Tot prin înfometare au fost subjugați, în 1932 - 1933, și ucranienii care se opuneau politicii Moscovei, de înființare a colhozurilor. Atunci au murit de foame milioane de oameni. Au urmat apoi frații noștri, moldovenii de peste Prut. Pentru că nici ei nu voiau colectivizare, bolșevicii le-au mărit cotele de cereale datorate statului. Le-au luat tot din bătutură și i-au condamnat la moarte. O moarte lentă, chinuitoare și abrutizantă. „Au început a dispărea din sat câinii, pisicile, vrăbiile, hulubii, nu rămăsese zare de dobitoc. Pe noi ne-a scos din necaz văcuța Florica. (...) Bietul meu tată tăia salcâmul cu ferestrăul, mama amesteca acel rumeguș cu miez de bețe de răsărită, prăjea amestecul pe tigaie... Din când în când, nu știu de unde și prin ce minune, mai apărea câte o mână de tărâțe. Primăvara, ne-am năpustit pe lăstarii de salcâmi tineri. Ȋncropiți cu sare, ni se păreau grozav de gustoși, am ros pădure de mlădițe! Unde te uitai numai oameni umflați de foame, sălbăticiți la chip”, rememorează acele vremuri Isaie Cîrmu din satul Pârjota, raionul Râșcani. Au murit atunci în Basarabia peste 150.000 de oameni.

 „Ne-a luat tot, ne-au lăsat doar lacrimile și foamea”

 Sovieticii au aplicat același plan, de zdrobire a voinței oamenilor prin înfometare, și în România. Moldova, aflată sub administrația comandamentelor ruse, a fost cea mai afectată regiune. Grigore Caraza, care avea atunci 17 ani și locuia în comuna Călugăreni (Poiana Teiului), județul Suceava, a rememorat acele vremuri.

„După seceta din 1946, dealurile erau arse de soare, pământul uscat și crăpat, iar porumbul - poate printre puținele posibilități de existență a oamenilor de pe locurile noastre - era compromis. Pe lângă faptul că Dumnezeu ne-a pedepsit cu arșița ogoarelor, a urmat foametea din 1947 care a bântuit întreaga Moldovă, parcă mai nemilos ca în alte părți. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, în mare parte aceasta a fost adâncită și de comuniștii din țară, direct manevrați de la Moscova. În acea perioadă, sovieticii ne luau tot, începând de la făina din sac și grâul de pe câmp, până la tot ce era aliment - legume, fructe, vite, oi, inclusiv lemnul din pădure, cărbunele și petrolul - pentru care făcuseră conductă directă Galați – Prut - Reni, în Basarabia. Au lărgit ecartamentul de linie ferată, așa încât să corespundă cu cel din Rusia, iar trenurile din răsărit să vină direct în România. Nimic nu mai era al nostru! Nouă ne rămâneau doar lacrimile care ne secau ochii și dreptul de a muri de foame.

 Oameni aflați în serviciul CFR-ului, la punctul de trecere Ungheni-Iași, au fost condamnați politic pentru că au îndrăznit să comunice zilnic numărul de trenuri încărcate cu grâu și cu alte bunuri, luate din România și trecute în Uniunea Sovietică. De acolo, sovieticii «mărinimoși» ne trimiteau câteva vagoane de grâu, pe care aveau grijă să scrie «Grâu din URSS pentru Republica Populară Română».

 

S-a întâmplat însă un fapt care a dat în vileag așa-zisa bună intenție a acestor mari dușmani și prădători ai neamului nostru din toate timpurile. La Iași, unul dintre muncitorii care încărcau un tren cu grâu pentru Rusia, fiind nevoit să coboare pentru că acesta se pusese în mișcare, și-a uitat sumanul pe niște saci, într-un vagon. Când un tren care venea din Rusia - cu grâu, pentru români - a oprit în Iași pentru a fi descărcat, deschizând unul dintre vagoane același om și-a găsit sumanul în locul unde îl uitase. Uimit și revoltat, le-a strigat celorlalți: «Uite, băi, sumanul meu! Aista-i grâul nostru dus în Rusia și adus înapoi, ca dar din partea lor!». Scump l-a costat pe bietul om această remarcă, plătind cu ani grei de temniță ca deținut politic.”

 

 


  „Trenurile foamei” și Icoana Sfintei Ana

„Umbra morții se lăsa pe tot întinsul Văii Bistriței și împrejurimi și, parcă încetul cu încetul, se întindea peste întreaga Moldovă. Pentru că foametea cea mai mare a fost în părțile noastre, bieții oameni își luau cele mai scumpe lucruri din casă, unii chiar din vitele pe care le mai aveau, și treceau în Ardeal și Banat ca să aducă făină de porumb sau de grâu. Trenuri întregi, pline de moldoveni care purtau pe față semnul disperării și al morții ce se apropia, au fost numite de ardeleni «trenurile foamei». Îmi aduc aminte de drama unui preot, din părțile Fălticenilor, care a plecat cu cele două fetițe spre Ardeal, pentru a le salva de la moarte. Zadarnic însă! În apropierea Romanului, sub ochii lui, i-a murit una din fetițe, iar în gara din Bacău și cealaltă. Așadar, «în țara turmelor și a pâinii», cum spunea marele Nichifor Crainic, românii mureau de foame...

La insistența credincioșilor, preoții de pe Valea Bistriței au intervenit la Mitropolia din Iași, pentru ca icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, de la Mânăstirea Bistrița, să fie purtată din sat în sat, poate, poate avea să se îndure Dumnezeu de bietul creștin. Puterea acestei icoane era recunoscută pentru minunile săvârșite și a fost dăruită doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, în 1401, de către Ana-Irina, soția împăratului bizantin Emanuil Paleologul. Casa noastră era în capătul satului Poiana Teiului, în apropiere de Piatra Teiului, pe șoseaua Piatra Neamț - Vatra Dornei. Nu plouase de multă vreme pe locurile mele, când, pe la jumătatea lui august, au început să sune clopotele. Erau cele ale bisericilor «Sf. Neculai» - din sat și «Buna Vestire» - aflată peste apa Bistriței, pe un loc numit Coastă, care era un pinten între satele Poiana Teiului, Poiana Largului, Largu și Poiana Zăvoiului. Toți oamenii acestor așezări au ieșit la capătul satului dinspre Bistricioara și Ceahlău, unde așteptau să le vină salvarea. Când, în fața noastră, a apărut convoiul mult așteptat, mulțimea adunată a căzut în genunchi, iar clopotele din Poiana Teiului și cele din Coastă sunau atât de frumos, de parcă ar fi fost trase nu de oameni, ci de întregi legiuni de îngeri. Numai de Paști, când clopotele sunau continuu, mai auzeam aceste sunete rupte din ceruri. Un sobor de preoți, având în frunte un ierarh venit de la Iași, însoțea icoana Sfintei Ana, pe care o purtau doi bărbați puternici, partea stângă fiind susținută de Constantin Vadana, fost primar în timpul războiului. Părea acest om sfârșit de oboseală sub povara imensei greutăți pe care o ducea.

Ne-am alăturat și noi convoiului care se îndrepta spre Biserica «Sf. Neculai» iar acolo o mare de oameni ocupase toată curtea, livada din jur, ulița și șoseaua, în genunchi, rugându-se. Soarele ardea atât de puternic, încât arșița pe care o simțeam în ceafă mă împingea parcă înspre leșin. Nu mai auzeam decât glasul preoților, binecuvântarea arhiereului și plânsetele oamenilor. Am stat mult timp cu fața la pământ și fruntea îngropată în iarba uscată. Rugându-mă, la un moment dat mi s-a părut că o adiere de vânt îmi răcorește trupul și sufletul... Din când în când, deschizând ochii, aveam impresia că lumina se stinge lin și zgomote surde se adună deasupra noastră... Când am ridicat privirile, cerul - senin până atunci - era întunecat de-a binelea și începu să-și dezlege baierele, slobozind peste noi o bură de picuri, apoi, din ce în ce mai tare, o ploaie puternică, astfel că în scurt timp toți eram uzi până la piele. Citisem în cărți de rugăciuni despre minuni, dar niciodată nu am fost martor la un semn ceresc de această mărime. Lumea plângea. Am ridicat din nou ochii înspre ceruri, încercând continuu să deschid gura și să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Dangătele clopotelor răsunau tot mai frumos și parcă încă o dată Iisus învia la noi, acolo, pe Valea Bistriței.”

 

 


Bureții otrăvitori și Sfânta Parascheva

„(...) Tot în perioada foametei din 1946-1947, satul nostru a avut cinstea deosebită să primească în sânul Bisericii «Sf. Neculai» moaștele Sfintei Parascheva, aduse de la Iași și însoțite de mai mulți preoți și un episcop. Sătul de atâtea nedreptăți, lipsuri și neîmpliniri abătute asupra familiei noastre, i-am spus mamei că nu voi merge să mă închin Sfintelor Moaște, care urmau să rămână în biserica noastră două zile și două nopți, chiar dacă până atunci nu le mai văzusem niciodată. Știu că tare s-a mai supărat mama și n-a mai zis nici un cuvânt, însă am văzut cum, pe obraji, au început să îi alunece lacrimile. În timpul acelei zile, ca să îmbunătățim puținele merinde pe care le mai aveam, surorile mele au mers pe deal, prin pădure și au cules ceva bureți. Când aceștia încă mai fierbeau, înnebunit de foame, am luat câțiva și i-am mâncat cu sare. S-a înnoptat, am intrat în pat și am început să halucinez. De la picioare, urcând spre genunchi, apoi sus, până la coapse, îmi simțeam corpul cum se răcește și aveam senzația că sunt paralizat. Ai mei nu știau ce să facă în jur. Mi-au dat laptele care se mai afla în casă, apoi au mers la vecini și-au mai cerut, dându-și seama că mă otrăvisem cu bureții pe care i-am mâncat. Gelu, venit de la București pentru câteva zile, îmi făcea continuu respirație, masându-mi corpul și picioarele care se răceau din ce în ce mai tare. Mă vedeam pe jumătate pește, eram ca sloiul și amorțeala înainta către inimă. A fost o noapte de groază când, până la porțile inimii, n-am mai fost stăpân pe corpul meu. Speriat, tata a mers de două ori după doctorița Ana Irimescu, dar abia în zori a venit însoțită de sora de caritate, când deja îmi revenisem. Sfârșit de oboseală, după ce m-am ridicat din pat și m-am spălat cu apă rece pe frunte, mama m-a întrebat, parcă stânjenită și cu spaimă în glas: «Nici acum nu vrei să te închini la Moaștele Sfintei Parascheva?» «Ba da, mamă, mă duc direct acolo».

Ajuns în biserică, mi-am îndreptat privirile spre Moaștele Sfintei Parascheva - erau exact ca în timpul nopții trecute. Când mă chinuiam între viață și moarte, am văzut în biserică racla Sfintei care parcă mă privea, luând și ea parte la suferințele mele. Am căzut în genunchi în fața Sfintei, iar preoții și ierarhul s-au dat la o parte, făcându-mi loc. Și astăzi, retrăiesc momentele de atunci când am simțit aievea cum o mână se așază deasupra creștetului meu, binecuvântându-mă cu blândețe.”

Flămândul și ultima bucată de mămăligă

„În acea perioadă socotită a morții, tata pleca dimineața pe la diferite cunoștințe care mai aveau încă o rezervă de făină de porumb sau la un prieten, Haralambie Bonteanu, care era morar dar a cărui moară se odihnea de multă vreme, nemaiavând ce măcina. Uneori, venea înspre seară cu puțină făină pentru a face o mămăligă, dar de cele mai multe ori se întorcea cu mâna goală. Și, tot mai mult, psihoza foamei se adâncea, măcinându-ne parcă intestinele și stomacul. Într-o zi, chiar în cursul dimineții s-a întors cu circa un kilogram de făină de porumb și i-a spus mamei să facă repede o mămăligă mare. Așteptam toți ca la o mană cerească, privind lihniți cum mama învârtea în ceaun. Când a fost gata, a răsturnat-o pe un fund mare și a tăiat-o cu ață în 7 bucăți, pentru câți mai eram în casă. A pus-o în farfurii, adăugând acolo puțina brânză și urda pe care le mai avusesem în casă. Așezați în jurul mesei, așteptam ca unul dintre noi să spună rugăciunea și să ne apucăm să hăpăim tot ce aveam în față, până la ultima firimitură. În timpul acesta, de afară, am auzit o voce care cerea ajutor ca și cum ar fi fost înainte de a-și da ultima suflare. Fiind cu scaunul chiar în fața ușii, am ieșit în întâmpinarea străinului, care deja urcase treptele și se afla în ceardac. Era înalt și subțire ca un leaț din gard, cu fața străveziu-albastră, ochii stinși și duși în fundul capului și cu un glas care parcă nu mai ieșea din adâncul pieptului. Arătarea a desfăcut un șervet și de acolo a scos ceva nedefinit. «Iată», abia mi-a suflat, «vin pe jos de mai multe zile. Nu mai am ce mânca și mi-am făcut o mămăligă din tărâțe cu făină din coajă de stejar». Speriat ca de o stafie, m-am întors în cameră și am luat farfuria care mi se cuvenea, apoi am ieșit în cerdac și am pus-o pe masă, poftindu-l să mănânce. Uimit, mi-a prins mâinile și, plângând, a început să mi le sărute, deși mă opuneam, mulțumindu-mi pentru dar și mulțumind cerului că a dat peste mine. Când am revenit în cameră și m-am așezat pe locul meu, mama m-a întrebat ce am făcut. I-am spus. «Ei, bine, și-acum ce-ai să mănânci?» «Nimic!», i-am răspuns cu multă siguranță... A luat de la ceilalți câte o lingură de mămăligă și brânză, făcându-mi și mie o porție într-o altă farfurie. «Mănâncă și tu, Grigore! Hai să mâncăm cu toții...» Mă privea și mama, mă privea și tata. Nu mi-a reproșat nimeni nimic. După ce am terminat de mâncat, mama mi-a spus că gestul pe care l-am făcut întrece orice măsură, că este mai mult decât uman și se înscrie undeva printre marile jertfe pe care le poate face un tânăr care, înaintea morții prin înfometare, își dă până și ultima bucățică de pâine.”

 

 

 

Grigore Caraza a devenit învățător. A fost arestat în 1949, pentru că a activat într-o organizație legionară, și a fost condamnat la 8 ani de închisoare, fiind acuzat de „uneltire”. Și-a executat pedeapsa la Aiud. Ȋn 1958 a fost arestat din nou și condamnat la 23 de ani de muncă silnică. S-a întors la Aiud, de unde a ieșit în 1964, o dată cu decretul de grațiere. Ȋn 1970 a fost iar arestat, pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste”, și condamnat la 10 ani. A stat închis în temnițele din Văcărești, Aiud, Bacău, Tg. Ocna. A fost eliberat în 1977, printr-un nou decret de grațiere. A murit în 2014, din cauza loviturilor primite de la un nebun care l-a luat la bătaie din senin, în timp ce el stătea pe banca din fața blocului.    

Sursa: Grigore Caraza – „Aiud însângerat”, Editura APOLOGETICUM, 2005

VA URMA: Ce planuri avea N.K.V.D., care a orchestrat foametea din Moldova, și ce gest nesperat au făcut atunci americanii