La începutul anului 1947, „trenurile foamei” traversau România. Veneau dinspre Moldova spre Oltenia și Banat, aducând cu ele disperarea. Și mii de țărani români care, în încercarea de a-și salva copiii de la moartea prin înfometare, își vânduseră și hainele de pe ei și cumpărau alimente la prețuri de nimic. Jandarmii primiseră însă ordin de la guvernul Groza să nu permită întoarcerea acestor trenuri cu alimente în Moldova. „Salvarea”, care devenise un instrument al propagandei comuniste, trebuia să vină doar de la autoritățile controlate de sovietici, pentru a îndatora și a subjuga poporul. 

Alimentele cumpărate de moldoveni erau confiscate de jandarmi și apoi distribuite „just” de către stat, în județele afectate de foamete. Era furt și fățărnicie din partea guvernului comunist. Ajutorul a venit atunci, nesperat, de la organizațiile de caritate din străinătate. Americanii au trimis o navă cu tone de alimente în portul Constanța. Iar Crucea Roșie din Elveția, dar și din Suedia, precum și alte organizații caritabile evreiești, protestante și catolice au trimis și ele ajutoare.

 

 

Foametea din 1946-1947 a făcut și în România mii de victime. Majoritatea au fost copii.

Traian Popescu, care avea pe atunci 24 de ani, rememorează acele vremuri:

„În anul 1948 în lunile noiembrie - decembrie, am stat, fiind arestat, într-o celulă la subsolul II al Ministerului de Interne cu Pavel Pavel, fost director al statisticii din București după 1944. Acesta, unul din apropiații lui Lucrețiu Pătrășcanu, mi-a relatat o sumedenie de evenimente cu caracter politico-istoric, de după 1930, el fiind membru al partidului comunist din 1936. 

Participant la Conferința de Pace de la Paris, în cadrul delegației oficiale, mi-a relatat că emigrația română prin Alexandru Crețeanu și Vișoianu a depus neoficial o «Carte Albă» privind plățile făcute în contul armistițiului de România, către U.R.S.S.. Până la acea dată România achitase de 3,5 ori datoria de război fixată de Aliați la o valoare de 300 milioane dolari, eșalonată pe o perioada de 8 ani. Rușii au refuzat să recunoască documentul, argumentând că tot ceea ce au ridicat până în 1945 inclusiv s-a constituit drept «captură de război». 

În același context, mai relatez două evenimente pe care le-am trăit eu însumi. 

Tatăl meu, care era șeful Depoului de locomotive București Triaj, a fost obligat să revizuiască capital toate locomotivele ce fuseseră cumpărate de C.F.R. din Germania și să le predea Comisiei Aliate Sovietice de Control, respectiv U.R.S.S.-ului, fără a fi înregistrate ca plată în contul Armistițiului. 

În vara anului 1945, tatăl meu este mutat la «Regulatorul de Circulație» C.F.R., care se află în clădirea Școlii profesionale «A.F. Robescu». Aici avea misiunea, din partea Direcției Tracțiunii, de a urmări traficul feroviar din întreagă țară. La pupitrele de lucru, operatorii, care lucrau numai 3 ore, cu căști de ascultare pe cap, treceau în diagrame poziția fiecărui tren, pe tot traseul. Lunar se întocmea un centralizator cu numărul de vagoane al fiecărui tren, conținutul lor și punctul de frontieră cu U.R.S.S.: Siret, Ungheni, Reni. Aceste centralizatoare erau trimise Comisiei Aliate Sovietice de Control. Îmi amintesc ca acum că am descoperit, printre altele, în aceste centralizatoare, și existența a două vagoane cu mașini de cusut «Singer» ridicate din Turda, precum și a câtorva zeci de vagoane cu uși, ferestre, tălpi de telegraf, în general binale, ridicate de ruși tot din Ardeal. Parte din aceste centralizatoare, care se întocmeau în mai multe exemplare, am reușit să le sustrag și să le trimit în străinătate.”

 

„Începând cu anul 1945 la calvarul abătut asupra țării s-a adăugat începutul unei secete cumplite, care a durat până la sfârșitul lui 1947. Se pârjolea totul, de parcă Dumnezeu își luase față de la noi. Acest dezastru a fost devastator în special pentru Moldova, unde s-a instalat, treptat, o disperată stare generală de foamete. Sute, mii de familii de moldoveni au apucat drumul pribegiei prin țară pentru a găsi o bucată de pâine spre a supraviețui. C.F.R. a pus la dispoziție câteva trenuri de circa 40-50 de vagoane de marfă, care transportau familii întregi de țărani moldoveni, lăsându-i prin gări pradă deznădejdii și disperării, doar cu o pâlpâire de speranță că vor găsi o pâine pentru ei și familie. Oamenii timpului au numit acele convoaie «trenurile foamei». 

La începutul lunii iulie 1947 am întâlnit un asemenea tren în gara Piatra Olt. Cei din vagoane strânseseră cum au putut pâine și ceva cereale, în saci, gândindu-se că vor putea duce acasă un sac, doi, cu de-ale gurii. Dar, în gară, am asistat la un spectacol cumplit care m-a descumpănit total, neînțelegându-i sensul. Jandarmii cu baionetă la armă i-au somat pe toți să coboare din vagoane și să-și golească sacii la capătul peronului. S-a făcut o stivă uriașă de pâine și cereale.

Oamenii disperați plângeau, țipau, copiii urlau, mamele își despleteau părul de durere, totul luând aspectul unei scene apocaliptice. Pe fețele desfigurate de oboseala zilelor și nopților nedormite, sudoarea și lacrimile curgeau șiroaie, lăsând pe obrajii acoperiți de praf și fum de locomotivă dungi asemenea unor tatuaje macabre. 

Convoiul despuiat de ultima bucată de pâine atât de greu obținută se târa înapoi spre tren, împleticindu-se de foame, durere și deznădejde. Cei mai în putere din convoi îi susțineau sau îi târau pe cei vlăguiți, care abia își mai puteau ține pleoapele deschise. 

În ochii celor care mai aveau puterea să privească pâlpâiau licăriri de milă și durere, străbătute din când în când de flăcări de ură ce se rostogoleau peste «oamenii puterii» care, dezbrăcați de orice sentiment, își chinuiau semenii, tot români, în numele disciplinei militare oarbe ce îi supunea unui «ordin» venit de la năvălitorii învingători. Ani în șir m-a urmărit acest sinistru spectacol, al cărui sens l-am priceput în anul imediat următor, adică în 1948, când l-am aflat tot de la Pavel Pavel. 

 

Iată în rezumat cele relatate de el. «În anul 1947 eram directorul Statisticii. În această calitate am fost întrebat de Direcția de Statistică din Paris cum de este posibil că într-un stat unitar cum este România, în Ardeal să existe un excedent de populație de 5%, iar în Moldova să moară 25.000 de copii. Am încropit un răspuns echivoc, care nici pe mine nu mă satisfăcea, cu atât mai puțin pe ei, deoarece nu le puteam spune adevărul. Iată-l! După 1944, rușii au dus o politică de smulgere a Moldovei și alipire a ei la Basarabia. Acest lucru trebuia început prin crearea unei stări de spirit, a unui curent de opinie în rândul populației moldovenești și anume că traiul este incomparabil mai bun peste Prut și că «frații» din Basarabia sunt gata să-i primească, dacă ei o cer. Ocazia «fericită» pentru ruși a venit odată cu seceta. În 1947 aceștia au inițiat convoaie «clandestine» cu N.K.V.D.-iști îmbrăcați în țărani care au început să treacă în Moldova fie prin nord cu căruțe, fie peste Prut cu bărci. Ei aduceau ceva petrol pentru iluminat, pâine sau mălai și sare, pasămite pentru a-și ajută frații, îndemnându-i să ceară alipirea la Republica Moldova. Concomitent s-a dispus de ruși că guvernul de la București să blocheze aprovizionarea Moldovei, fapt care desigur nu a fost cunoscut decât de o mâna de trădători aflați în posturi cheie ale partidului, unii din ei veniți, așa după cum se știe, din Rusia după 1944.» 

 

Atunci abia mi-am putut explica cele petrecute în gara Piatră Olt. Totul fusese gândit și pus în practică de minți cu-adevărat diabolice, bolnave, pentru că o minte sănătoasă nu putea concepe asemenea planuri chiar și împotriva foștilor adversari. 

Anii ce au urmat m-au făcut să înțeleg și mai bine că de fapt era un atac la ființă statului și neamului nostru, căruia trebuia să-i fie smulsă o provincie cu atâta încărcătură istorică cum este Moldova”.

Traian Popescu a fost arestat în 1948 și condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru „înaltă trădare”. La descrierea infracțiunii, în fișa sa matricolă penală se menționează că „în facultate a activat în org. suversive (sic!) legionare complotând împotriva regimului de dem. – pop.”. A fost închis în penitenciarele din Jilava, Pitești, Gherla, Aiud și Văcărești. A fost eliberat în 1964, o dată cu decretul de grațiere. 

Ȋntr-un articol publicat în 2004 în „Revista 22”, Alexandra Bellow, fiica profesorului dr.  Dumitru Bagdasar, povestește:

„În iarnă lui 1946 – ’47, foametea din Moldova a atins proporții catastrofale. Rezervele de alimente erau epuizate, iar mama (n.r. – Florica Bagdasar, ministru al Sănătății într 1946 - 1948) era disperată. Cum să lupți împotriva tifosului și a altor boli, când oamenii mor de foame? Ea s-a dus la autorități și a cerut aprobarea de a solicită oficial sprijinul americanilor. I s-a spus: «Marii noștri prieteni sovietici sunt devastați de război, ei nu ne pot da ajutor și în față americanilor nu ne vom umili. Renunță la idee.» Mama nu s-a dat bătută, ci a insistat: «E vorba de o jumătate de milion de oameni pe punctul de a muri de foame, se hrănesc cu scoarță de copac și iarbă, mor copii în fiecare zi!» În cele din urmă, poate doar ca să scape de ea, cei din guvern au acceptat, fără nici un entuziasm. Mama mi-a povestit scena această de multe ori, pentru că a fost unul din cele mai dramatice momente ale perioadei ei ministeriale. 

Ea s-a întâlnit apoi cu Burton Berry, liderul diplomatic american în România, miercuri 12 februarie 1947, după cum am aflat cercetând Colecția de Manuscrise Speciale de la biblioteca Universității Indiana, în Bloomington. În aceeași zi, el notează în jurnalul sau: «Pe lângă considerațiile politice și economice, există și o foamete înspăimântătoare, cu un înalt grad de mortalitate, care face ravagii în Moldova» și «în deplin acord cu generalul Schuyler» (șeful reprezentanței militare americane în cadrul Comisiei Aliate de Control) el îndeamnă «guvernul SUA să facă pe loc o donație de alimente către România. Se impune regim de urgență».

 

Am și acum vie în minte euforia mamei mele când, după o săptămână, a aflat de la Burton Berry că președintele Truman a ordonat uneia dintre «Navele Americane ale Libertății», Andrew Stevenson, care transporta 4.500 tone de rații și 2.500 tone de fasole - destinate în mod normal armatelor americane din Mediterana - să ducă aceste provizii în portul Constanța, ca donație pentru populația înfometată din Moldova. Era stipulat ca aceste alimente să fie mânuite și distribuite de Crucea Roșie română, sub supravegherea Crucii Roșii americane, fără întârziere și fără discriminări politice, rasiale, sociale ori religioase. 

Cum se explică acest gest umanitar atât de prompt și generos? Cred că au fost mai multe motive convergente. A fost publicitatea creată de Fred Sigerist, șeful echipei trimise de Crucea Roșie americană în România, ca și de Mihail Ralea, ambasadorul României la Washington. Au fost concertele marelui compozitor George Enescu în Statele Unite, în scopul de a face colecta de bani pentru sprijinul «înfometaților din iubita sa Moldova». În sfârșit, dar poate că tocmai acesta a fost motivul decisiv, a fost apelul Rabinului șef al României, dr. Alexandru Șafran, care se află într-o călătorie în Statele Unite, la invitația comunității evreiești din America.

 

El era celebrat în presă americană că un erou, a avut acces la lideri de marcă, influenți ai comunității evreiești (la întoarcerea sa în România, a plătit scump ieșirea sa în America). O notă diplomatică din partea Ministerului de Externe român mulțumea Statelor Unite pentru acest gest și asigura Misiunea SUA că au fost luate toate măsurile necesare, Crucea Roșie americană, Crucea Roșie română și Ministerul Sănătății (adică, mama) au căzut de acord asupra unui plan de acțiune «astfel încât ajutoarele americane să poată fi distribuite în perfecte condițiuni». 

Cantitățile erau limitate, a fost nevoie de liste prealabile cu cei aflați în situație critică, întocmite pentru fiecare sat. Raportul generalului Schuyler din 19 martie consemnează că distribuția proviziilor umanitare americane «s-a efectuat practic în curs de 12 zile de la sosirea acestora în România. Rapiditatea distribuției, rigoarea supravegherii americane și colaborarea tuturor persoanelor interesate au făcut posibil un record local pentru acest tip de acțiune. Temerile multor români de aici și din străinătate s-au dovedit neîntemeiate.» A fost unul dintre cele mai mari succese ale Crucii Roșii, atât cea americană, cât și cea română. 

Prințesa Ileana, care a jucat un rol central în campania de distribuție, are, în cartea ei, o relatare emoționantă a acestui moment, găsind că a fost «extraordinar ca guvernul comunist să accepte aceasta, cu anumite restricții, și să dea dispoziție căilor ferate de a transporta proviziile». Nu avea de unde să știe că mama și-a pus reputația în joc, pentru a asigura desfășurarea fără incidente a operațiunilor. 

Valoarea simbolică și efectul moral al ajutorului american au depășit cu mult ajutorul per se: «oamenii au simțit că nu sunt uitați, că prietenii din America, împotriva cărora ei, cei de aici, nu au vrut niciodată să lupte, au înțeles»  (scrie prințesa Ileana, în cartea sa, „Trăiesc din nou”). Când a sosit în Moldova primul tren cu provizii, pe 6 martie, Regele Mihai a trimis o telegramă exprimându-și recunoștința față de președintele Truman, pentru acțiunea sa umanitară. Mama mi-a mai spus că presa guvernamentală, după o penibilă tăcere, a recunoscut, fără entuziasm, campania americană de ajutoare din Moldova, iar când Parlamentul României a adoptat, în sfârșit, o rezoluție de mulțumire, aceasta a fost atât de ambiguă, încât a fost un motiv de jenă în plus. Americanii, pe bună dreptate, s-au simțit ofensați. A venit timpul să recunoaștem generosul aport american. 

N.B. Este poate de interes ca acest episod să fie considerat în perspectiva istorică. Planul Marshall, anunțat în iunie 1947 și «definit că un program pentru redresarea economică a Europei, plan propus (nu numai pentru Europa de Vest, ci și) pentru Uniunea Sovietică și Europa de Est... a reprezentat un șoc puternic pentru Stalin». Reacția Kremlinului a fost rapidă. «Stalin a pocnit din bici și participarea la program a statelor est-europene a fost blocată...» Până la sfârșitul anului 1947, s-a trasat cu toată claritatea linia de demarcație dintre «lagărul imperialist și lagărul socialist. În iarna aceea, stalinismul a fost impus în toate aspectele vieții și cu deplină seriozitate pe întreaga cuprindere a Europei de Est».”

Sursa: 

1. Traian Popescu – „File din procesul comunismului”, Editura Scara, 2004

2. Larisa Turea - „Cartea foametei”, Editura „Curtea Veche”, 2008

VA URMA: Povestea deportării în Siberia a unei fete de 16 ani, ce venise în vizită la rudele din Basarabia