Comunismul care a mutilat trupul acestei țări și a schilodit sufletul poporului ei n-a apărut brusc. A fost o teroare ce s-a instaurat treptat, prin foamete, arestări și deportări. Prin crime comise cu premeditare, care au semănat spaimă și au înfrânt voința unei nații. Deportările foțate în Uniunea Sovietică au fost parte din acest genocid.

Conform datele oficiale, în 1945, au fost deportați în lagărele de muncă forțată din Ucraina și Siberia, „pentru reconstrucția Uniunii Sovietice”, peste 30.000 de sași transilvăneni și circa 38.000 de șvabi din Banat și din zona Satu-Mare. Și, în timp ce Regele Mihai și premierul României, generalul Nicolae Rădescu, au protestat public împotriva acestor abuzuri, premierul britanic Winston Churchill declara că este „dreptul sovieticilor” să-și aducă forță de muncă de origine germană din Europa de Est. Ȋn cartea „Costurile războiului - Victoria Americii à la Pyrrhus”, editată de John V. Denson, se amintește de celebra remarcă a lui Churchill „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Rumania of Saxons and others?" (De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a sașilor din România și a altora?) 

„The others” erau și românii din Basarabia și Nordul Bucovinei. Deportartea lor forțată s-a făcut în trei valuri:

- 12/13 iunie 1941 - Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia și din nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate („membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”), iar 24.360 au fost deportate. În gările unde au fost transportați, cei arestați au fost separați de familii și încărcați în eșaloane speciale. Deportarea din Basarabia și Bucovina s-a făcut, cu vagoane de vite, în Siberia și Kazahstan (pentru Chișinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuți 340 vagoane). Ulterior, ajunși în lagăre, cei deportați au fost supuși unor represiuni dure, mulți fiind condamnați la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică”.

- 6-7 iulie 1949 – Operațiunea, denumită conspirativ „IUG”/Sud, s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrala și Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoțită de un act adițional, în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menționate să se facă pe vecie”. 1573 de vagoane de vite (30 de eșaloane) au transportat în Siberia (ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni și Tomsk) și Kazahstan (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud și Jambul) 11.293 de familii de români basarabeni, respectiv 35.796 persoane. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciștii”, de „apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale”. Acestor „deportați pe vecie” li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale. 

- 1 aprilie 1951  - Operațiunea, denumită conspirativ „SEVER”/Nord, a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290 - 467cc din 6 aprilie 1949 și a Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667 - 339cc din 3 martie 1951, care prevedea „deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg. Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane, acuzate, în special, de apartenență la secta religioasă „Martorii lui Iehova”. 

Ȋntre aceste date de referință, au mai existat însă și alte valuri de deportări forțate ale basarabenilor și bucovinenilor.

„Mă numesc Vasiliu (fostă Frunză) Marta, născută la 19 februarie 1929, în orașul Constanța – România, fiica lui Petre și Paraschiva Frunză, de naționalitate română, cetățenie română, actualmente domiciliată în București, str. XX, nr.XX (n.r. – vom proteja aceste date).

Părinții mei sunt originari din comuna Rădoaia, 18 km de orașul Bălți – Basarabia, de unde încă de tineri, căsătoriți fiind, au plecat din comună, venind și stabilindu-se definitiv în orașul Constanța, oraș necunoscut până atunci de ei amândoi, unde tatăl meu s-a angajat ca navigator. Aici m-am născut eu. Frați, surori nu am.

Ȋn ajunul sărbătorilor de iarnă, adică de Crăciun, în anul 1943, când Basarabia era deja alipită României odată cu trecerea Prutului în 1941, împreună cu mama mea (tata decedase), am plecat din Constanța la rude, în comuna Rădoaia, jud. Bălți – Basarabia, pentru sărbători. La îndemnul rudelor, pe data de 6 ianuarie 1944, mama a plecat singură spre Constanța, lăsându-mă la bunici, pentru ca apoi să se întoarcă definitiv cu bagajele ce le-ar fi putut lua din Constanța, și astfel să vină definitiv înapoi acasă, în comuna Rădoaia, de unde plecase cu mulți ani în urmă. Dar, timpul fiind prea scurt, frontul ne-a despărțit pentru totdeauna. Atunci a fost ultima oară când am văzut-o. Frontiera a fost închisă de către ruși și peste Prut nu s-a mai putut trece, eu rămânând acolo, iar mama în Constanța.

Pe data de 9 mai 1945 (când lumea se bucura de pace și când de-abia împlinisem 16 ani), am fost chemată la Primărie, de unde nu mi-au mai dat drumul. Pentru mine începuse calvarul, dar nu era conștientă încă de acest lucru. Eram liniștită, deoarece nu mă simțeam cu nimic vinovată și credeam că, după cercetări, îmi vor da drumul. M-au ținut o noapte la Primărie, am dormit pe scaune, iar a doua zi un ofițer m-a luat și m-a dus la Bălți, capitala județului. Nu știam de ce și pentru ce. De fapt erau mulți ridicați, dar eu credeam că ei au probabil vreo vină, iar eu, care nu mă știam cu nimic pe conștiință, speram să-mi dea drumul, dar mă înșelam. Așa cum un copil care se naște și nu are nici o vină, așa eram eu de nevinovată. M-au băgat însă la Penitenciarul din Bălți, unde au început cercetările. Bătăile și interogatoriile, ce nu mai aveau sfârșit, m-au înspăimântat. Mă întrebam nedumerită ce vor de la mine. Nu făcusem nimănui nici un rău. Eram un copil cuminte, ascultător, eram înzestrată și de natură cu multe calități (fizic, inteligență), iar cele mai frumoase porniri pe care le-am avut au fost înăbușite de cruzimea destinului neînduplecat.

Din tot ceea ce ei îmi puneau în spinare, nu era nimic adevărat.

Eram complet străină de problemele politice care nici măcar nu-mi treceau prin cap. Erau probleme care niciodată nu m-au preocupat.

De aceea eram convinsă că-mi vor da drumul. Interogatoriile însă continuau astfel: cu ce scop nemții m-au lăsat pe teritoriul Basarabiei, pe cine mai cunosc din rețea, etc. Ce puteam răspunde la toate astea decât unul și același lucru: nu știu, nu este nimic adevărat, încercând să le explic realitatea.

Când mă aduceau la interogatoriu, desigur că plângeam, deoarece de fiecare dată eram bătută și plină de sânge. Ȋn astfel de situații, mă duceau la carceră. Carcera era o cameră micuță, sub niște scări, fără ferestre, foarte întunecoasă, cu ciment pe jos și unde mișunau foarte mulți șobolani. Ȋmi era frică de ei și stăteam lipită de ușă. Ȋn 3 zile de carceră mai dormeam câte puțin, lăsându-mă jos pe ciment, dar șobolanii treceau peste mine și mă speriau atât de tare, încât ajunsesem să dorm în picioare, rezemată de ușă.”

„Odată, după cercetări, când din nou am fost dusă la carceră, după 3 zile m-au scos și m-au dus înapoi în camera comună, dar martora cu care am fost pusă față în față nu mai era. Pe urmă ne-am dat seama că era omul lor, băgat printre noi. Ca martoră îmi pusese multe în cârcă, că îl plângeam pe Antonescu, pe unde săracu o fi, și câte altele. Camera în care eram toate deținutele era o cameră la subsol, cu un spațiu foarte mic în comparație cu numărul deținutelor. Dormeam pe jos, direct pe ciment, nici măcar paie nu ne dădeau și nici loc de dormit nu aveam, fiind prea multe, motiv pentru care dormeam pe rând și pe apucate. Lângă ușă era hârdăul pentru necesități. Penitenciarul era plin de păduchi mari cât bobul de orez. Abia după proces ne-a băgat la etuvă (dezinsecție).

Cei care ne-au schingiuit și ne-au răpit tinerețea, sănătatea și viața și care ne-au umilit atât, aducându-ne la dezumanizare totală, astăzi au pretenții. Cei câțiva, închiși, dorm pe saltele cu cearceafuri albe, cu cafele pe mese și câte alte bunătăți, și totuși se plâng. Ar trebui să le creăm aceleași condiții pe care ni le oferiseră ei, cândva. Mi-e sufletul plin de revoltă, chiar și după atâția ani, când mă gândesc cât de nevinovată și cât de mult am suferit. Sunt convinsă că din tot ceea ce mi-au pus atunci în spinare ei știau că nimic nu este adevărat, dar cred că au fost obligați să găsească un pretext, l-au căutat și, în final, l-au găsit.

Deseori mă întreb: oare cei ce m-au interogat și cei care au judecat cazul nu au avut mustrări de conștiință chiar deloc? Eram minoră, aveam doar 16 ani neîmpliniți, nu eram vinovată cu nimic, cu absolut nimic. M-au trimis însă în Siberia, poate cu cugetul împăcat că și-au făcut datoria față de tăticul Stalin, care avea atâta nevoie de forță tânără de muncă neplătită.

Când sosi ziua procesului, eram bucuroasă că interogatoriile s-au terminat. Eram convinsă că-mi vor da drumul. Stupoare însă! Imaginați-vă că am fost judecată politic de către Sovietul Suprem, în orașul Bălți, la data de 25 august 1945, conform at. 45, punct 1, partea a doua, din codul U.R.S.S. (agitație contra Uniunii Sovietice) și condamnată la 10 ani de închisoare. Minoră fiind, mi-au preschimbat cu 5 ani lagăr, muncă silnică, plus 5 ani domiciliu forțat.

Avocat am avut din oficiu, dar mai mult de atât n-a putut face pentru mine. Procesul a fost în limba rusă, din care nu cunoșteam nici o boabă. Am avut translator. A fost un proces cu ușile închise, fără public, a durat foarte puțin și când mi s-a tradus sentința, pentru o clipă am rămas înlemnită, nu-mi venea să cred, am început să plâng, un strigăt ca de fiară înjunghiată și am leșinat. M-am trezit apoi nu la Penitenciarul de unde mă lăsaseră, ci la închisoarea din Bălți, unde era o mare aglomerație, și de unde am fost expediată apoi la închisoarea centrală din Chișinău.”

„Aici se formau marile etape. Ȋn Chișinău am fost ținută cam 2 luni. Pe la începutul lui noiembrie am fost fixată pentru deportare.

Mi-aduc aminte că, în toiul nopții, am fost scoși din închisoare și împresurați de câini și de soldați cu baionete, ne-au dus pe jos până la gară unde, pe o linie moartă, erau foarte multe vagoane tip «marfar», în care ne-au băgat. Tot drumul, de la închisoarea principală din Chișinău și până la gară, era o liniște de mormânt, deoarece nu aveam voie să vorbim nici în șoaptă. Dacă o făceai, te scoteau din rând, îți dădeau cu patul puștii câteva pe spinare, și asta era o lecție pentru toți.

La plecarea din închisoare ne-au dat câte o boccea cu cârpe și bucăți de pături murdare, cu sânge uscat pe ele, probabil de pe front, găsindu-le acum întrebuințare. Noi i-am întrebat ce să facem cu ele, dar ei ne-au spus să nu punem întrebări și că suntem obligați să ajungem la gară fiecare cu bocceaua în mână.

Nu știam că distanța va fi atât de mare, până acolo unde aveau de gând să ne ducă, și nici nu credeam că aceste cârpe și bucăți de pătură, atât de năclăite, vor fi atât de prețioase. Când am trecut de Moscova și gerul ne înțepenise tot corpul, aceste cârpe ne oblojeau picioarele, mâinile și capul. Spinarea nu mai aveam cu ce o acoperi. Frigul era groaznic. Ȋncepuseră bătăi în vagon, pentru că se furau zdrențele, care erau puține pentru întregul trup. Stăteam cuminte într-un colț al vagonului, tremurând și de frică, că o să-mi fure zdrențele, și de frig. Ȋmi clănțăneau dinții în gură, trupul era înțepenit, iar limba de abia putea să articuleze câteva cuvinte. Foc în aceste vagoane nu se făcea. Pâlnia care servea pentru necesități de asemenea aducea frig și curent, nu numai când aveai nevoie. Eram femei. Igiena cred că vă dați seama cât lăsa de dorit, dar nimeni nu se mai gândea la asta. Apă nu aveam, ca să ne spălăm, deoarece se aduceau doar câte 2 căldări și nu ajungeau nici măcar de băut, pentru câți eram în vagon. Și pentru apă era bătaie, deoarece împărțirea se făcea de către noi: care apuca, care nu. Ca hrană ne dădeau, parcă în dușmănie, pește sărat și uscat, care cerea apă, ce nu ajungea nici așa, niciodată. Nu pentru că era criză de apă, dar personalul care însoțea vagoanele nu putea face față, fiind puțin.

Prima escală am făcut-o la Iaroslav, apoi Rîbinsc, Scerbacov, Celeabinsc, unde erau foarte multe lagăre, separat femei, separat bărbați.”

Sursa:

1. http://romaniidinkazahstan.info/Deportari.asp

2. „Din documentele Rezistenței”, vol. 6, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România,  

VA URMA: Prin ce a trecut Marta în Siberia și cum a reușit ea să se întoarcă acasă