Ȋn noiembrie 1942, când a căzut prizioner la ruși, profesorul Radu Mărculescu avea 27 de ani și era locotenent în Regimentul 28 Artilerie. A fost închis, de-a lungul a nouă ani, în lagărele de la Tambov, Oranki, Monastîrka, Usciora (zisă și Gaura Dracului), Morșansk, Mihailovo și Odessa.

 «KAK MOJNA SCAREI» și complicitatea aliaților

„Cu plecarea noastră din decembrie 1950, se golise de prizonieri lagărul de la Odessa”, povestea el în 1992. „Rămâneau miradoarele fără pistoale automate, aleile fără pași care să măsoare vidul unui timp inutil, dormitoarele fără insomnii și răcnete prin somn, sala de mese fără mirosurile de rânced și leșie care însoțesc și acum amintirea ultimilor ani de captivitate. O ușă bălăbănindu-se în bătaia vântului de iarnă era singura mișcare din casa bântuită de stafii, cum ne apăruse lagărul părăsit, la ultima privire aruncată din goana camionului. Sub un cer crispat, tivit de dunga vânătă a Pontului Euxin, camionele ne duceau spre gară în mare grabă. Acolo urma să ne îmbarcăm spre seară într-unul din acele trenuri de marfă pentru deținuți, cu care eram prea familiarizați din lungile noastre peripluri prin continentul concentraționar.
 
O marfă, de altfel, eram și noi, prizonierii români, ofițeri și ostași, îngrămădiți acum pe unul din peroanele triajului, o marfă perisabilă ce începea să se degradeze în mâinile deținătorilor ei sovietici. Aceștia, vreme de șase ani, câți trecuseră de la armistițiu, oscilaseră față de noi între interesul – pe de o parte – de a nu scăpa din mână o masă de «reacționari» (cum denumeau ei pe toți cei ce «reacționau» la ingerințele lor) care, lăsată liberă în țară, ar fi putut – Doamne ferește! – destabiliza frageda democrație sădită de baionetele sovietice, și – pe de altă parte – interesul de a salva, cel puțin pentru credulitatea occidentală, o fațadă de onorabilitate cât privește respectarea angajamentelor internaționale, mai cu seamă a celor cu o tentă mai umanitară, ca repatrierea prizonierilor.

Ȋn acești șase ani, precumpănise primul interes, acela primitiv și obtuz de a nu scăpa prada din gheare. Cât privește respectarea cuvântului dat, lasă că în toată istoria lor ei nu s-au prea dat în vânt pentru onoarea acestei «superstiții burgheze», dar de data asta, cu complicitatea (naivă sau vinovată) a puterilor aliate, își încropiseră chiar un bun alibi: faimosul tratat de pace cu România de la Paris, 10 februarie 1947, unde strecuraseră prin articolul 20 găselnița, ca repatrierea prizonierilor români să se facă «KAK MOJNA SCAREI» (CÂT MAI REPEDE CU PUTINȚÃ). A mai pomenit cineva de la Ramses al II-lea, de când se știe de tratate internaționale, ca, în locul unui termen cert de execuție a unei obligații (ziua, luna, anul), să se treacă o formulare vagă și neangajantă, interpretabilă la bunul plac tocmai al părții care trebuie s-o execute?

Dar ceea ce este mai odios în toată această poveste este faptul că formularea aceasta iresponsabilă, prin care robia și suferința noastră, a prizonierilor români în număr de zeci de mii, ni se prelungea cu încă 4 - 5 ani, formula aceasta ușuratică și nefastă a fost acceptată tacit, prin însăși iscăliturile lor, de către state de drept, unul și unul, ca Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Canada, Australia, etc., etc., care întotdeauna au făcut atâta caz de drepturile omului.

Iată, cel puțin pentru mine, acest «CÂT MAI REPEDE CU PUTINȚû în interpretarea sovietică «ad libidum», a însemnat 4 ani și jumătate de robie suplimentară, adăugați la toți atâția pe care-i duceam în cârcă până atunci; pentru alții, și mai mult, sau ceva mai puțin; dar pentru unii, chiar viața. Căci în intervalul dintre semnarea tratatului și repatrierea ultimului grup (când o fi fost aceea, nimeni nu știe) a fost timp să se moară și s-a și murit.”

Farsa „repatrierii”, drum fără pază

„Iată de ce, îngrămădiți acum pe un peron din triajele Odessei, în așteptarea marfarului, nu aveam certitudinea deplină că plecăm înspre țară, în ciuda asigurărilor pozitive ale personalului lagărului, e drept, cel de nivelul al doilea. Nu mai credeam nimic; devenisem alergici la orice veste bună. Ni se mai pusese nouă odată placa asta, cu «repatrierea». Nu mai departe cu 3 ani în urmă, administrația unui lagăr de peste Volga, în situația de a ne transfera într-altul, spre Vest (deci în direcția României) și neavând gardă suficientă, s-a gândit să o substituie cu o foarte credibilă minciună: «repatrierea». Ne-au jucat și o farsă sinistră la poarta lagărului, cu discursuri și urări duioase de «drum bun», după care ne-au pornit spre «patrie» cu un singur ceasovoi neînarmat, în chip de călăuză. După o călătorie euforică de o săptămână, în deplină libertate cu trenuri personale, laolaltă cu populația civilă, și cu tot felul de peripeții, unele chiar galante, ne-am trezit, în final, la poarta unui lagăr. Despre această oprire, de altfel fusesem informați încă de la plecare, că ne va găzdui pentru o noapte, ca să ne îmbăiem, să ne schimbăm lenjeria, să ne completăm îmbrăcămintea și, după aceea, să ne continuăm drumul spre țară.
Informația de la lagărul originar a fost corectă, cu câteva mici retușuri însă; că staționarea în acest al doilea lagăr n-a fost de o noapte, ci de un an, că drumul nu l-am continuat spre țară, ci spre nord, și nu liberi în tren de persoane, ci cu pază strașnică în bou-vagoane. (...)”

 „O nețărmurită milă, de ei și de poporul lor”

„Ne cățărăm, în sfârșit, în vagoanele acestei pușcării pe roate. (...) După ce șeful pazei trânti cele patru zăvoare de la ușă, cu zgomotul lor sinistru și inconfundabil, mă ridicai și privii printre gratii, afară. Tocmai atunci, la 2-3 linii de noi, oprise o garnitură de navetiști. Din ea începu să coboare, fără grabă, o sumedenie de feroviari, acari, macaragii, lăcătuși, conducători, toți în uniformele lor ponosite și cu pâslari în picioare. Mai coborâră și mai multe femei încotoșmănate în pufoaice și cu sacoșe în mâini. Toată această mulțime necăjită, obosită, prost îmbrăcată, cu fețe nebărbierite și înnegrite de fumul locomotivelor, își făcea drum peste linii către noi. Urma ca în drumul ei obișnuit, spre ieșire, să treacă și pe lângă garnitura noastră. Dar în fața acesteia era înșirată toată garda, în frunte cu un ofițer cu chipiu albastru. Erau aci toate mutrele reținute de noi din miradoarele lagărului, băieți zdraveni, bine hrăniți și țanțoși, cu «balalaicile» pistoalelor automate spânzurate de gât. Nu lipseau nici faimoșii câini lupi, monstruos de mari și feroci, al căror lătrat ne străbătuse până și visele când se patrula noaptea cu ei în jurul lagărului.
 
Chipiul albastru dădu mulțimii o comandă de oprire, scurtă și energică, subliniată de lătratul gros al câinilor, iar aceasta se opri întrebătoare în fața liniilor ferate. Un gest, tot atât de scurt și de poruncitor, îi indică direcția de urmat, apoi toată lumea asta, fără nici un murmur, a făcut la dreapta și, în lătratul câinilor polițiști, se așternu la drum de-a lungul liniilor, fără grabă, tăcută și supusă. Privindu-i cum defilau, apatici și resemnați prin fața vagoanelor noastre, care închideau o lume tot atât de oropsită ca și a lor, comunitatea aceasta de suferință dintre cele două lumi, despărțite printr-un singur culoar de ceasovoi și câini, făcu să-mi simt inima invadată de o nețărmurită milă, de ei și de poporul lor, umilit și obosit, condamnat fără vină să primească pe trupul lui grefa experimentală a celei mai maligne tumori: neoplasmul roșu.
 
Și până s-au topit și cele din urmă siluete printre liniile triajului, am urmărit toate aceste fețe fără figuri, toată această multitudine de chipuri topite într-unul singur: «al mizeriei»; și m-am cutremurat la întrebarea: «Doamne, dar ai noștri cum vor fi arătând acum?»
Un șuierat prelung de locomotivă și toată garda, cu ceasovoi și câini și cu chipiul albastru în frunte, se grăbiră spre vagonul din față; apoi, ușor, imperceptibil, ca prin vis, gara începu să se îndepărteze de noi, scăldată în lumina soarelui apune, către care călătoream acum. Aruncându-mi o ultimă privire spre acest tărâm aparte de lume, ca un tărâm subpământean din basmele copilăriei, în care-mi lăsasem ani din viață, mi-au răsunat în gând versurile lui Lermontov, când părăsea Rusia pentru exilul din Caucaz: «Adio, nespălata mea Rusie/ Ȋmpărăție de stăpâni și robi! Adio și albastrelor chipie,/ Și ție, prea supusul lor norod!».”

„Oile negre ale lagărelor de prizonieri români”

„(...) Ȋn cea de-a treia noapte, răpuși de oboseala atâtor tensiuni, adormirăm cu toții buștean în zgomotul monoton al roților, nuanțat doar, când și când, de huruitul aparte pe care îl face trecerea prin tuneluri. La un moment dat, simții prin vis că se oprise trenul; din toate mădularele noastre, zdrumicate de hurducăiala de până atunci, suia către punctul de luciditate care veghea în miezul somnului o inefabilă stare de bine și de pace.

Când ne trezirăm la ivirea dimineții, presupunând, după îndelungata oprire, că trebuie să fi ajuns undeva, privii iarăși pe fereastră. Imaginea era mirifică și m-a marcat pe tot restul vieții: la o aruncătură de băț de noi se ridica, pe un dâmb înzăpezit, o mândrețe de casă de lemn maramureșeană, cu tradiționalul ei acoperiș țuguiat, din șindrilă neagră, din care – ca dintr-o cățuie - urcau și aburi și fumi de cămin, ca niște albe columne, spre calmul unei dimineți cu soare și ger. Era ca un fum de tămâie care cadelnița liturghia aceasta cosmică la care împreună slujeau și munții, și văile, și pădurile, și colinele, și apele țării, cât vedeai cu ochii. Iar toate liniile pe care se compunea acest peisaj se implicau armonios într-un ritm ondulat care se repetau la nesfârșit. Era spațiul nostru mioritic! Era țara noastră! (...)

Ne îmbrățișarăm cu toții și ne strânserăm mâinile cu putere, gândindu-ne, nu fără tristețe, că o dată ajunși la capătul călătoriei, despărțirea noastră, vai, nu putea fi departe. O suprapunere ciudată de stări sufletești contradictorii, de o puternică încărcătură emoțională, compunea momentul acesta al impactului cu țara: bucuria nestăvilită a împlinirii unei atât de îndelungate așteptări, presentimentul unor dezamăgiri, teama difuză și fără obiect de primejdiile ce ne pasc de aici încolo, dar, mai ales, tristețea despărțirii fiecăruia din noi de toți ceilalți. 
Până atunci alcătuiserăm un grup compact care se sedimentase în anii de pribegie din lagăr, prin selecția operată chiar de autorități, în intenția lor lăudabilă de a separa oile albe de cele negre, pe cele din urmă mânându-le către țarcul nostru. Noi eram oile negre ale lagărelor de prizonieri români. Retrograzi irecuperabili și fasciști înrăiți, scandalagi și destabilizatori ai ordinii și disciplinei de lagăr, bombardând administrația cu proteste scrise, cu tot atâtea hule adresate cu ingratitudine umanitarismului și generozității sovietice, clienți permanenți ai carcerelor și izolatoarelor, instigatori la greve de lucru și, ce-i mai grav, la greve de foame, Holodova (de care «ei» se temeau cel mai mult, dar în care unii din noi excelaseră ca performantiști de cursă lungă), iată dar cine eram noi și cum era etichetată această marfă umană, explozibilă, depozitată pe priciurile bou-vagoanelor și plimbată în lungul și în latul Marii Ȋmpărății Concentraționare.

Din lagăre obișnuite, în lagăre de pedeapsă, în lagăre de triere, în lagăre filtru, în lagăre de anchete, în lagăre cu unguri, în lagăre cu nemți, în lagăre cu japonezi, în lagăre cu criminali de drept comun, pretutindeni pe unde ne purtase vântul Piazei – Rele și al prigoanei, noi ridicasem stindardul de temut al «grevei foamei» și aruncasem cu amândoi pumnii, în dreapta și în stânga, sămânța nesupunerii, propovăduind evanghelia luptei pentru demnitate.”

 „Niciodată nu m-am simțit mai aproape de adevăr”

„Și astfel, ca oameni care aveam cugetele și sufletele înrudite (căci altfel cum ne-ar fi pus «ei» laolaltă?) și care suferiserăm împreună în greve de foame, în carcere, în deportări, în anchete, învățasem lecția salvatoare a solidarității, învățasem să ne ajutăm unii pe alții și să ne asigurăm spatele unul altuia. Dar mai presus de toate învățasem «să ne iubim unii pe alții, ca într-un glas să mărturisim» credința în valorile perene ale lumii noastre, pe care le atacau acum cu înverșunare puterile întunericului, dar fără de care viața nu făcea doi bani. Ȋntre noi se statornicise o dragoste, așa cum trebuie să fi fost în comunitățile primilor creștini. Ȋn acest climat sufletesc, toți ne-am simțit ca membrii aceleiași familii. Niciodată nu m-am simțit într-o societate de oameni atât de bine, atât de apărat, atât de folositor, ca atunci când am ajuns în acest grup de prigoniți, și niciodată nu m-am simțit mai aproape de adevăr, mai împăcat cu mine însumi, decât în mijlocul lor. Aceasta mi-a întărit convingerea că Raiul trebuie să fi existat cu adevărat, de vreme ce crâmpeie din el se mai pot regăsi chiar și lumea noastră decăzută, acolo unde izbutește să se instaleze dragostea.

Și mai era ceva: până acum ne apăraserăm de agresiunea «lor» prin solidaritatea noastră. Spate în spate ne apărasem, ca taurii cu coarnele, de lupii care ne dădeau târcol. Acum, prin forța lucrurilor, grupul se va risipi, și fiecare va trebui să-și ia singur în corne lupii lui și fără spatele asigurat. (...)

A doua zi eram îmbarcați cu toții într-o interminabilă garnitură de vagoane penitenciare, de data asta de factură românească, și dirijați către sudul țării; iar în dimineața zilei următoare eram numărați în poarta coloniei penitenciare Bragadiru, pe Șoseaua Alexandriei, la 7 km de București. Așa cum prevăzusem, repatrierea noastră fusese o simplă schimbare de lagăre, după o cunoscută și savuroasă farsă în trei acte, în regia talentatelor servicii secrete sovieto-române, după un scenariu compus la Kremlin. De aici, din barăcile de lemn ale unei foste tabere militare nemțești, după luni și luni de lâncezire pe priciurile fierberii la foc scăzut, urma să fim eliberați cu țârâita, începând din anul următor. Mie, de pildă, mi-a venit rândul în tranșa ultimilor eliberați, la 17 iulie 1951. N-am fost însă cruțat de amărăciunea de a fi lăsat în spatele sârmelor ghimpate pe unii din cei mai buni din Rezistența noastră din lagăre. Aceștia, care în concepția puterii, nu trebuiau să-și mai vadă casa, au luat drumul «Canalului», în chiar seara aceleiași zile. Coloneii: Hagiopol Cezar, Dimitriu Stelian, maiorii: Rădoi Nicolae, Frânculescu, Burdușescu, Deciu, căpitanii: Bălu, Chirițescu, Osman, locotenenții și sublocotenenții: Ispas Nicolae, Stoinescu Vasile, Trăistaru Alexandru, Orleanu Mihai, Tofan Gheorghe, Atanasiu Constantin, Clonaru Victor, Rădulescu Gheorghe, Gheracopol, Rădulescu Mircea (Chestorul) și încă alți 3 de care nu-mi amintesc, în total 22.
Nu s-au eliberat  decât după alți doi ani de captivitate, atunci când, într-un uriaș nour de pucioasă care a acoperit tot Continentul Roșu, a plesnit Tartorul cel Mare.” 

Iosif Vissarionovici Stalin a murit la 5 martie 1953, însă o parte dintre cei enumerați mai sus au mai zăbovit prin coloniile de muncă. Sublocotenentul Victor Clonaru, de pildă, a fost eliberat în mai 1954. Trei ani mai târziu, el va fi arestat din nou și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru uneltire.

La rândul său, locotenentul Radu Mărculescu avea să fie și el arestat în octombrie 1954 și condamnat la 6 ani de închisoare, tot pentru uneltire. Și-a executat pedeapsa în penitenciarul Galați și-n lagărele de la Periprava și Chilia. 

Sursa: „Din documentele Rezistenței”, vol. 6, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România

VA URMA: Coșmarul prin care a trecut Maria Lesiecka, condamnată la 15 ani de muncă silnică și deportată în nordul Siberiei
     


2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.