Alegerile din noiembrie 1946, falsificate prin inversarea procentajelor obținute de partide, au marcat începutul sfârșitului. Și instaurarea comunismului în România, prin fraudă, abuz, minciuni și violențe. Blocul Partidelor Democrate deținea controlul absolut asupra țării, prin cele 348 de mandate de deputați, plus cele 29 obținute de Uniunea Populară Maghiară.

 

Opoziția era reprezențată prin doar 32 de mandate ale P.N.Ț. și 3 ale P.N.L.. Ministerele cheie – Armata, Internele, Justiția, Economia – au revenit comuniștilor, iar Externele – lui Gheorghe Tătărescu. Opoziția a boicotat Parlamentul, iar liderii ei, Maniu, Brătianu și Titel Petrescu, au protestat împotriva falsificării alegerilor, îndemnându-l pe rege să nu recunoască rezultatul acestora. Ȋnsă regele, sub presiunea comuniștilor care îi aveau în spate pe sovietici și descurajat de atitudinea occidentalilor care nu doreau să se implice, și-a prezentat mesajul tronului în fața parlamentului ilegitim, dându-i girul legalității. 

De acum, sub stindardul „voinței” populare, procesul sovietizării României se putea desfășura în voie. După semnarea Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947), Comisia Aliată (Sovietică) de Control a fost desființată, iar comuniștii au început să-și pună în aplicare planurile, nestingheriți. Primul lor obiectiv era desființarea opoziției. Din punct de vedere politic, dar și din punct de vedere fizic, conform metodelor sovietice. Liderii partidelor de opoziției erau urmăriți, pas cu pas, de Serviciul Special de Informații. Ȋn paralel, activitatea partidelor era influențată prin încurajarea dizidenților și infiltrarea cu informatori. Ȋn presa comunistă, atacul era continuu, prin articole calomniatoare, extrem de agresive. 

Primul val de arestări printre membrii opoziției are loc în primăvara anului 1947. Sunt ridicați din casele lor sau de pe stradă membri ai P.N.Ț., P.N.L. și P.S.D.I., dar și alți oameni, neînregimentați politic, însă considerați „reacționari”. 

Ȋn aceeași perioadă, americanii lansează Planul Marshall, pentru refacerea economică a fostelor țări aliate în cel ce de-al doilea război mondial. Etichetându-l drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor aflate sub ocupația sovietică să accepte Planul Marshall, temându-se că, astfel, ele se vor desprinde din sfera sa de influență. Printr-o scrisoare trimisă lui Petru Groza la 4 iulie 1947, liberalii, prin Dinu Brătianu, își arată acordul pentru acceptarea Planului Marshall de către România, subliniind ce mari dezavantaje ar avea țara, în cazul unui refuz. Câteva zile mai târziu însă, Gheorghe Tătărescu - ministru de Externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri - comunică guvernelor Marii Britanii și Franței refuzul la invitația venită din partea lor, de a participa la Conferința de la Paris, unde urma să se dezbată „organizarea programului de redresare economică a Europei”. România devenise un simplu satelit pe orbita U.R.S.S..

Ȋn aceste condiții, văzând că nu mai poate fi salvat nimic prin lupta din interiorul țării, Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., a luat decizia de a trimite în străinătate „un fel de guvern în exil. Persoanele destinate să reprezinte interesele adevărate ale poporului român și ale democrației din România, după aprecierea lui Iuliu Maniu, trebuiau să fie Ion Mihalache, vicepreședintele partidului, om cu deplină autoritate, care, ajuns în străinătate, ar fi estompat toate conflictele intervenite între românii din diaspora; Nicolae Penescu, la ora aceea secretar general delegat al P.N.Ț.; Ilie Lazăr, fruntașul politic de o corectitudine și de un dinamism excepționale, în acel moment vânat de instituțiile comuniste de represiune, și directorul ziarului «Dreptatea», Nicolae Carandino”, a rememorat acel moment Corneliu Coposu, într-un interviu acordat pentru „Radio România”, în 1993.

„Odată ajuns la concluzia că opoziția din România este obligată să-și asigure niște corespondenți autentici în străinătate, care să fie și purtători de cuvânt ai intereselor românești, Maniu a procedat la organizarea unui sistem, pentru a-i trimite în siguranță peste graniță pe acești mandatari ai lui. La începutul lui mai (n.r. - 1947), a reușit să-l convingă pe Ion Mihalache, care avea reticențe în legătură cu plecarea lui în străinătate, să accepte această misiune de sacrificiu, utilă poporului român. Ȋn același timp le-a comunicat celorlați intenția de a-i trimite în America, pentru a face față necesităților de afirmare a intereselor românești. Odată stabilită această intenție, s-a procedat la încercarea de a găsi mijloacele adecvate pentru plecarea clandestină a grupului în străinătate”, povestea Corneliu Coposu.

Nicolae Penescu a fost cel care s-a ocupat de organizarea acestei plecări. Primul comandor de aviație ce a fost chestionat în legătură cu posibilitatea unui zbor clandestin în străinătate a refuzat propunerea, avertizând că, „în condițiile severe de supraveghere existente, este fără putință să se organizeze un zbor fără riscuri”. Apoi, un comandor de marină, ce cunoștea sistemul de supraveghere a coastelor Mării Negre, și-a exprimat opinia că nici pe mare nu se poate pleca. A fost contactat, prin urmare, un al treilea comandor... 

Curând, informații despre planul țărăniștilor au ajuns la urechea Serviciilor de Informații.  Și „întrucât demersurile făcute pentru asigurarea unui mijloc de plecare nu progresau deloc, Serviciile de Informații românești și sovietice au avut ingenioasa idee de a oferi ele mijloacele. Așa a început scandalul Tămădău”, dezvăluia Corneliu Coposu.

Primul pas pentru atragerea în capcană a conducerii P.N.Ț. a fost racolarea de către Serviciul Special de Informații (S.S.I.) a unor (s)pioni, extrem de importanți în schema de joc. Primul dintre ei, susținea Corneliu Coposu, a fost dr. Constantin N. Gafencu, tânăr medic la Spitalul Colțea. El ar fi dorit să plece la o specializare în Elveția, însă i se refuzase pașaportul. Gafencu devenise prieten cu subinginerul Gheorghe Popescu, după ce-i operase soția, care, la rându-i, avea un unchi bogat în Argentina. 

Printr-o nepoată, Gheorghe Popescu l-a cunoscut pe adj. aviator Gheorghe Preda, de la grupul de transport aero Giulești-București. Curând, Gafencu intră și el în legătură cu Preda, propunându-i acestuia, la un moment dat „să plece în Turcia cu cinci-șase persoane”. 

Pe de altă parte, Gafencu era coleg, la Spitalul Colțea, cu Vlad Hațieganu, fiul fostului ministru național - țărănist Emil Hațieganu. „Acest Gafencu pretindea că este nepotul lui Grigore Gafencu, că are asigurată șederea în străinătate și angajarea într-un loc de muncă și că, la rândul lui, caută un mijloc de plecare”, povestea Corneliu Coposu. „El pretindea, în relatările pe care le făcea lui Vlad Hațieganu, că are cunoscuți doi milionari cu numele Borcea, care au acumulat valută și care vor să plece în străinătate pentru a se realiza acolo, unul dintre ei fiind un negustor cu capital rotund, iar celălalt, ca artist, căutând să-și valideze talentul pe meleaguri occidentale. Din relatările pe care le-au făcut lui Vlad Hațieganu rezulta că ei caută un aviator care, în schimbul unei sume uriașe de bani plătite în aur sau în valută, este dispus să-i ducă în străinătate. La un moment dat însă, entuziasmul lor aparent a scăzut, motivat de refuzul aviatorului cu care luaseră legătura, de a risca o plecare în străinătate, de teamă că autoritățile turcești (pentru că avionul ar fi trebuit să aterizeze în Turcia) îl vor preda autorităților românești. Rezulta că acest aviator ar fi fost de acord să facă zborul clandestin numai dacă la bordul avionului s-ar fi aflat personalități politice de notorietate, care să-i asigure impunitatea. Numele aviatorului era căpitanul Chifulescu. Această informație, provenită de la Vlad Hațieganu, a fost adusă la cunoștința lui Maniu prin Romulus Boilă, nepotul lui. 

Menționez că la ora aceea, cei doi colaboratori apropiați ai lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu și Aurel Leucuția, erau plecați în Transilvania. Din cauza lipsei unor oameni de încredere, acțiunea a fost luată, pe creditul lui, de Romulus Boilă, care, așa cum am spus, era înrudit cu Iuliu Maniu. Acesta a fost impresionat de posibilitățile oferite de milionarii care intraseră în joc și s-a informat despre aviatorul care ar fi fost dispus să facă acest zbor.

Aduse aceste informații la cunoștința lui Iuliu Maniu, și întrucât sondajele făcute de ceilalți componenți ai grupului destinat organizării plecării rămăseseră infructuoase, s-a mers pe această linie, nesesizându-se că este vorba de o capcană a SSI-ului.”

Pentru ca înscenarea să aibă succes, în descrierea planului au fost introduse și elemente care, verificate, putea mări credibilitatea. Căpitanul Chifulescu, de pildă, care n-avea nicio legătură cu planurile S.S.I., era unul dintre cei mai buni piloți români, specializat în zborurile de noapte. El se afla la dispoziția Președinției Consiliului, pentru zborurile oficiale interne ale membrilor Guvernului. 

Ȋn scenariu se făcea referire și la un avion Savoy cu șase locuri, care fusese avariat în timpul războiului și se afla în reparații. Interesându-se, Iuliu Maniu a obținut referințe bune despre căpitanul Chifulescu, dar și confirmarea că acel avion Savoy urma să fie reparat într-un hangar aflat la Curtea de Argeș. Firimiturile de adevăr avea rolul de a elimina suspiciunile.

Ȋn cele din urmă, Iuliu Maniu a cerut să aibă o întâlnire cu Constantin Gafencu, cu cei doi frați milionari Borcea, dar și cu căpitanul Chifulescu. „Ȋntr-adevăr, frații Borcea, împreună cu Gafencu, s-au prezentat la Maniu, dar în loc să-l aducă pe realul căpitan Chifulescu au adus un aviator în civil, pe nume Lustig Romulus, care a jucat rolul căpitanului Chifulescu”, mărturisea Corneliu Coposu. „Toți au dat asigurări despre intenția lor de plecare, despre posibilitățile de a organiza această plecare clandestină, pentru ca în cele din urmă să se stabilească faptul că ea va avea loc în dimineața zilei de 14 iulie, de pe aeroportul militar din satul Tămădău”.

 

Deznodământul a fost conform planului pus la cale de Serviciul Special de Informații. Mașinile în care se aflau Ion Mihalache, Nicolae Penescu și soția acestuia, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și soția acestuia au ajuns acolo la miezul nopții, așteptând avioanele. Au venit două, de tip Potez, cu câte două locuri fiecare. Pentru cei zece pasageri, care picaseră deja în capcana securității. N-a mai apucat să decoleze nimeni. La un semn, din păduricea aflată în apropiere au năvălit polițiștii în civil, strigându-le să ridice mâinile în sus. Cu toții au fost îmbarcați într-un camion și duși la Malmaison.

Sursa: Analele Sighet 5. Anul 1947 - căderea cortinei, Fundația Academia Civică, 1997

VA URMA: Operațiunea Tămădău, așa cum a fost ea consemnată într-un raport oficial al Serviciului Special de Informații