Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., a avut domiciliu forțat chiar din dimineața zilei de 14 iulie 1947, atunci când se punea în scenă „Operațiunea Tămădău”, o diversiune a Serviciului Special de Informații. La 24 iulie, prin adresa nr. 17.053, Poliția de Siguranță solicita Parchetului Militar, retroactiv, autorizarea reținerii „în interesul cercetărilor a lui Iuliu Maniu, din București, str. Barbu Delavrancea nr. 57, învinuit ca agitator contra Siguranței Statului, participarea la complot cu elemente din afară și instigare pentru trecerea frauduloasă a frontierei, în legătură cu Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Ilie Lazăr și alții.”

Maniu a fost dus la Malmaison. Ancheta ce a urmat avea drept unic scop producerea unor probe zdrobitoare, cu rolul de a justifica următoarea manevră a comuniștilor: scoaterea P.N.Ț. în fara legii. Pentru a-și atinge obiectivul, anchetatorii urmau o serie de indicații prețioase, trasate în scris de către coordonatorii acestei simulacru juridic. 

Iată câteva fragmente dintr-un document rămas în arhiva Seriviciului Român de Informații (fond 40.001, vol.14, filele 130-134):

„Din declarațiile obținute până acum nu se poate stabili vinovăția fiecărui acuzat și nici infracțiunile grupului întreg. Declarațiunile sunt lipsite de preciziuni. Lipsesc amănunte. Lipsesc total recunoașterile anchetaților.

(...) Procesul trebuie să fie astfel organizat și cercetările astfel conduse ca încercarea de a fugi din țară să fie numai un episod, infracțiunea de bază rămânând încercarea loviturei de stat. Ȋn vederea acestui scop, este necesar:

Schimbarea radicală a metodei de lucru.

Fiecare anchetat să fie cercetat de un singur anchetator și numai în cazuri speciale să fie ajutat de cel mult încă un anchetator.

Fișe individuale despre anchetat care să cuprindă:

a) Recunoașterile proprii despre faptele sale.

b) Declarații asupra faptelor altor anchetați.

c) Documentele care-i acuză.

d) Martorii care-i acuză.

(...) Fiecare anchetator să aibe un referat care să cuprindă toată activitatea politică sau privată a anchetatului. (...)

Ȋn general trebuie să producem astfel de dovezi care să nu poată fi răsturnate la proces.

E necesar să refacem declarațiile obținute până acum și să luăm una sau două declarații care să cuprindă cu multe preciziuni și amănunte numai ce este important pentru proces. 

Pentru această nouă fază a cercetărilor se va ține seama de următoarele:

Se vor lua declarații complete despre activitatea politică și privată a anchetatului, o biografie  detaliată, la care dacă sunt doi anchetatori e bine să participe deodată. (...)

Evitarea discuțiilor ideologice sau inutile. Anchetatorul va domina prin calm, cunoașterea acuzatului și a materialului ce-l acuză.

Organizarea unei agenturi în celulele anchetaților, care vor trebui să fie bine instruiți, pentru a-și cunoaște rolurile și pentru a nu da nimic de bănuit anchetatului.

Să se studieze procesele organizațiilor subversive judecate sau în curs de judecată, să fie reascultați cei condamnați sau în curs de judecată și luate declarații cu privire la activitatea anchetaților din acest proces, pentru a deveni martori ai acuzării.

Stabilirea anchetaților importanți pentru proces de la care trebue să obținem mărturisiri complete. Cred că aceștia sunt (deocamdată): Penescu, Coposu, Mihalache, Carandino, Pogoneanu, iar din secția militară: colonel Stoica, general Stoica (n.n. – probabil Negrei), Cioroiu, Mocanu.

Anchetații să fie interogați cel puțin 12 ore pe zi.

Conferințe zilnice cu anchetatorii.

Să folosim mai bine și mai mult arestații din cadrul ordinului 50.000 (n.r. – emis în februarie 1947 de directorul Direcției Generale a Poliției, cu scopul de a curma acțiunile „instigatorilor politici reacționari” care „se găsesc în rândurile P.N.Ț. - Maniu, P.N.L. - Brătianu și P.S.D.I.”) pentru a obține declarații cu mărturisi utile acuzării circa 25-30.

Să folosim mai mult pe Penescu, pentru a obține declarații despre activitatea subversivă a P.N.Ț., a lui Maniu și a celorlați anchetați, precum și legăturile străine, exploatând mai mult eliberarea soției sale.

(...) Conducerea Biroului de Secretariat a Comisiei de Anchetă o are dl. consilier Lepădătescu, ajutat de dl. comisar șef Voiculescu.

Fac parte din acest birou domnii: comisar Niculesc C., comisar N. Dumitrescu, comisar ajutor Cristea Cheorghe, Sgură Maria și Nicolae Maria, dactilografe. 

(...) Declarațiile vor fi copiate în 6 exemplare din care o copie va fi anexată originalului la dosarul individual al anchetatului, iar celelalte cinci copii, în patru mape (2+1+1+1) vor fi prezentate domnului director Popescu. Numerotarea declarațiilor (cu cerneală) se va face în felul următor: 

I,II – Domnului Ministru

III – Dosar individual

IV – Domnului Secretar General Bunaciu

V – Domnului Inspector General Nicolschi

VI – S.S.I.

Orice cerere de arestare, punere în libertate, invitări sau audieri sau alte probatorii se vor cere domnului Director al Siguranței.

Direcția Siguranței în legătură cu Secretariatul va lua măsuri pentru completarea probatoriilor.

Toate deșeurile (note, însemnări, copie etc.) se vor arunca în coșul de hârtii de la Secretariat. Conținutul acestuia va fi distrus prin ardere personal de domnul comisar C. Niculescu.

Se interzice categoric intrarea în Biroul Secretariatului a unor persoane străine de anchetă.     

Să se întocmească un tabel cu toți anchetații ținut la zi.

Tabel cu anchetații care credem că vor merge la proces. Ȋn general trebuie redus numărul celor ce vor fi trimiși în judecată. Acuzații mai puțin importanți să fie transformați în martori ai acuzării.”

Iuliu Maniu avea 74 de ani și era bolnav. Ȋn ciuda metodelor sovietice de anchetă, președintele P.N.Ț. și-a păstrat demnitatea și a avut o atitudine exemplară, asumându-și întreaga responsabilitate pentru trimirea liderilor partidului în Occident, dar și pentru organizarea rezistenței contra guvernului Groza. 

„Cazul care formează obiectul cercetărilor de față are două aspecte: primul, spiritual, iar al doilea, cel de punere în aplicare a hotărârii ce am luat de a trimite în străinătate prieteni, în scopul urmărit de mine, care va fi expus în cele ce urmează”, declara Maniu anchetatorilor la 30 august 1947, în închisoarea Malmaison. „Într-adevăr, în ceea ce privește decizia spirituală, adică de a fi conceput planul trimiterii de prieteni în străinătate, răspunderea morală și politică este a mea. Am hotărât acest lucru având în vedere întreaga evoluție a politicii Statului Român în ultimii 2-3 ani. (...) Motivul pentru care această atitudine opoziționistă... Poporul român și opinia publică românească nu simpatizează cu ideea comunistă și nu aprobă o politică care ar tinde sau ar realiza un regim politic sau economic comunist. Am știut de la început scopul dlui Groza, care era comunist... (...) România a devenit un tărâm de manevră a tuturor fărădelegilor și persecuțiilor politice, aruncată pradă propagandei și influenței comuniste exercitată de guvernul țării. Partidul respingând orice mijloc de violență, a trebuit eu să mă hotărăsc la un alt pas îndrăzneț, adică la acela de a recurge în străinătate, personal și direct, la aceia care mi-au dat asigurările comunicate la timpul său Delegației Permanente. Din acest motiv, mă hotărâsem să plec eu în străinătate, pentru a mă pune în contact cu ambasadorii Harriman, Klark Kerr și cu vreun reprezentant autorizat al Sovietelor, pentru a pune la punct această problemă atât de importantă pentru țara noastră.

Pe urmă, eu îmbolnăvindu-mă, l-am rugat pe dl Mihalache să se deplaseze el în străinătate, pentru a face această intervenție și a lumina opinia publică mondială despre ceea ce se petrece în România, contrar hotărârilor internaționale, contrar stipulațiunilor tratatului de pace. Astfel dezvoltându-se evenimentele, s-a ajuns la întâmplarea încercării plecării din țară a dlor Mihalache și a tovarășilor, care face obiectul cercetărilor de față. Această întâmplare de la Tămădău a fost o înscenare pusă la cale de agenții provocatori. (...) Dl. Mihalache nu a avut nici un contact cu cei care au organizat călătoria, deci nici cu aviatorii, precum n-am avut nici eu, decât prin intermediul dlui Vlad Hațieganu. Situația de drept, adică a dlui Mihalache, este foarte simplă, fiindcă în toate legislațiile este un principiu bine stabilit, că o încercare de delict nereușit, dacă s-a săvârșit ca încercare în urma unor operațiuni de agenți provocatori, nu constituie un fapt de pedepsit. Precizez că toate memoriile înaintate de partidul nostru Comisiei Aliate de Control erau făcute la inițiativa mea proprie și cele mai multe dictate de mine.” 

Ȋn declarația din 5 septembrie, Maniu preciza că Ilie Lazăr fusese înștiințat despre plecare la 12 iulie, când l-a vizitat la sanatoriu. „Eu i-am comunicat că este o ocazie bine venită pentru a pleca în străinătate, unde va avea posibilitatea să studieze la fața locului problemele muncitorești și soluțiile cele mai potrivite care se aplică în țările din apus.” Despre Nicolae Carandino, Maniu a specificat că rolul său în Occident ar fi fost acela de a redacta „o gazetă românească, care să reprezinte linia politică a partidului nostru și în același timp să țină legătura cu gazetarii străini.”

La 21 septembrie, Iuliu Maniu declara anchetatorilor, printre altele, „totuși afirm că mi-am manifestat în diferite discuțiuni cu prietenii politici temerea mea că România va fi anexată U.R.S.S. și consider că domnul Petru Groza s-a împăcat în sufletul său cu această anexiune.”

Ion Mihalache, vicepreședinte al P.N.Ț., aflat pe lista anchetaților de la care ar fi trebuit obținerea unor „mărturisiri complete”, a fost nevoit să dea 24 de declarații în intervalul 14 iulie – 9 august. Asumându-și, asemeni lui Maniu, responsabilitatea faptelor sale, Mihalache a precizat că rolul său în străinătate ar fi fost acela de a informa „opinia publică mondială asupra abuzurilor regimului politic român cu cei din închisori - închiși abuziv și tratați inuman. (...) Și desigur că asta se poate chema a lupta împotriva regimului.”

La 21 iulie 1947, Ion Mihalache declara: „(...) Acum cinci-șase săptămâni, primele zile după 1 iunie 1947, am luat hotărârea de a pleca în străinătate. (...) Hotărârea am comunicat-o dlui Maniu, care a fost în totul de acord cu plecarea mea în străinătate, urmând ca d-sa să se ocupe de găsirea avionului. Dl Maniu m-a întrebat în răstimp de câteva ori și cum stau cu pregătirile, iar eu am răspuns că încă nu sunt gata, având însă convingerea că, în momentul în care îi voi spune că sunt gata, îmi va prezenta pe aviatori." 

La 26 octombrie, după ce i-au fost aduse la cunoștință acuzațiile din rechizitoriu, vicepreședintele P.N.Ț. a trimis un memoriu președintelui Tribunalului, în care spunea: „(...) Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului, unde am fost deținut 103 zile, după ce majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna martie, ori ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați. La Siguranța Statului «instrucția» s-a făcut - în cea mai mare parte din deținuți - sub presiunea alternativei «acuzat» sau «martor», nu pe bază de «instrucție la Cabinet» și nu sub jurământ, cum s-a sperat până în ultimul moment. Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune din astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces cu astfel de stare sufletească. Martorii ce i-aș propune eu ar fi în imposibilitatea fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite. (...) Trecutul meu politic îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin rechizitoriu sau prin articolele penale invocate. Nu pot, de asemenea, a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu nu numai conducătorilor, ci și însuși Partidului Național - Țărănesc de la începuturile sale. Astfel de procese se dezbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin presă liberă, adunări libere, dezbateri parlamentare libere, în orice țară democrată. Națiunea română de mult și-a dat verdictul. (...)”

O atitudine demnă a avut și Ilie Lazăr. Ȋncă de la primul interogatoriu el a recunoscut că a avut intența să plece din țară și că își așteaptă pedeapsa „dacă așa se va judeca un om care, afară de dragostea de adevăr, n-are alt obiectiv în viață”. La 5 august, el declara anchetatorilor: „Ori s-a întâmplat să fie la mijloc o mare tragere de cursă sau în orice caz o mare trădare a noastră, deoarece avioanele nu erau de transport, nu duceau pentru Constanța medicamente... Felul cum s-au petrecut lucrurile în momentul sosirii celor două avioane ne-au lămurit complet asupra tuturor amănuntelor. Siguranța, pentru perfecta funcționare până la cel mai mic amănunt, merită toată lauda.

Sunt întrebat de către domnii anchetatori din nou asupra intențiunii mele și asupra «dispozițiunilor» ce aș fi primit din partea conducerii de partid și ce anume «mesagerii» trebuia să transmit și cu cine urma să iau contact. Răspund categoric și sub cuvânt de onoare că intențiunea mea de a pleca era de a mă pune la adăpost și a-mi asigura ființa mea fizică. Este știut că, cu începere de la 15 februarie 1945, am fost nevoit să plec de acasă, și de atunci, cu o întrerupere de două luni, să trăiesc în permanență ascuns, iar implicarea mea pe nedrept în procesul «Sumanelor Negre» m-a făcut să sufăr șapte luni regim celular de temniță grea.

Până la urmă sunt convins că în această chestiune va triumfa numai adevărul, care nu este decât unul singur și care nu va putea fi cu nici un preț schimbat. Situația mea nu se va schimba dacă se încearcă a se stoarce altceva decât cele mai sus arătate.”

Procesul lotului Maniu s-a desfășurat între 29 octombrie și 11 noiembrie 1947.

Surse:  

1. Analele Sighet 5. Anul 1947 - căderea cortinei, Fundația Academia Civică, 1997

2. Cicerone Ionițoiu – „Viața politică și procesul lui Iuliu Maniu”, Vol.2, Ed. Libra Vox, 2003

VA URMA: Procesul, ultimul cuvânt al lui Maniu și testamentul lăsat de el.