Ȋn 2004, înainte de a se împlini termenul de prescriere al crimelor din decembrie 1989, am adunat numele, pozele și poveștile celor care au murit la Revoluție, într-un soi de enciclopedie. „România din Ceruri”. Vreme de două luni, câțiva jurnaliști am dat mii de telefoane, am mers pe la asociații de revoluționari și prin cimitire, am făcut delegații în toată țara. Prin prescrierea crimelor, statul se pregătea, încă de atunci, să-i ucidă pentru a doua oară. Iar noi aveam datoria să-i salvăm, măcar de la moartea prin uitare.

Atunci am scris și am primit zeci de scrisori de la familiile celor uciși la Revoluție. Multe dintre chipurile „României din Ceruri” erau ultimele fotografii pe care le mai aveau cu ei familiile lor. Ȋntr-un sat, o bătrână și-a fotografiat tabloul fiului, prins între ștergare, pe un perete... Alții ne-au trimis fotografia unui sicriu. Iar într-o scrisoare venită dintr-un sat din Vaslui am găsit imaginea a doi părinți în vârstă, așezați de-o parte și de alta a unui mormânt. Stăteau, ca și cum și-ar ține de mână, prin brațele crucii, fiul îngropat între ei. Rotaru Sorin era din satul Stejaru (Vaslui) și abia împlinise 21 de ani, pe 10 decembrie. Era soldat în termen la UM 01417 Târgoviște. Pe 26 decembrie 1989 a fost trimis în misiune pe str. Cuza Vodă din Târgoviște și a murit, împușcat în abdomen. Nu știm cine l-a ucis, autoritățile române nu și-au mai bătut capul cu asta. Iar numele lui nici măcar nu mai apare în Ordonanța de clasare a Dosarului Revoluției. Nu mai e deloc, nici mort, nici rănit, nici soldat în termen pe atunci. E doar unul dintre acei morți de care statul român a uitat definitiv.  

Părinții lui Rotaru Sorin aveau nevoie de adevăr. Li s-a dat, la schimb, o hârtie - certificatul de erou – martir cu numărul 1258. Și-o cruce, s-o mângâie toată viața, ca și cum și-ar mângâia copilul.