Ȋn noaptea de 27 decembrie 1945, la Moscova au fost semnate protocoalele Conferinței Miniștrilor Afacerilor Externe ai URSS, Statelor Unite ale Americii și Regatului Unit. Regele Mihai a fost sfătuit ca un reprezentant al Partidului Național Țărănesc și unul al Partidului Național Liberal să fie incluși în guvern și, astfel, „Guvernul României, cu care guvernul sovietic are legături diplomatice, va fi recunoscut de Guvernul Statelor Unite ale Americii și de Guvernul Regatului Unit”.

  

Andrei Ianuarevici Vîșinski, comisarul adjunct al Afacerilor Externe al URSS și „procurorul lui Stalin”, cel care a avut un rol important în sovietizarea României, Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscov și sir A. Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova au făcut din parte din comisia care a venit la București, pentru a duce la îndeplinire aceste sarcini.

„Cele trei guverne iau notă că guvernul român astfel reorganizat va declara că se vor ține alegeri libere și nemăsluite, cât de curând posibil, pe baza votului universal și secret”, se spunea în Comunicatul Conferinței de la Moscova. 

România a fost predată rușilor, printr-o șaradă în care se mima democrația, înaintea instaurării totalitarismului. Ion Mihalache, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc, a notat istoria acelor zile în „Evenimentele de la finele 1945 și zilele de până azi din 1946”.

                                          „Convorbirea cu Sir Archibald C. Kerr

                                           Ambasadorul Angliei la Moscova

Era și Șeful misiunii britanice, Le Rougetel, și cu alți doi, la Legația engleză.

Scrisă tocmai azi, 15 ianuar (n.r. – 1946, întrevederea avusese loc în dimineața zilei de 3 ianuarie), la Dobrești.

A început prin a mă întreba: Cum văd situația. Am răspuns că am impresia că România intră în zodia (constelația) URS, care pe românește înseamnă și urs (bear) și URSS. Văd cum intrăm, nu știu când și dacă vom mai ieși, și cum vom ieși. Asta nu depinde de noi. Noi suntem pentru o politică de amiciție cu Rusia; dar păstrând independența țării, spre deosebire de alții, care sunt (așa cum vrea Rusia), instrumente executive ale Moscovei.

Noi luptăm în continuarea tradiției de luptă a strămoșilor noștri de peste 2000 de ani aci. Dar avem credința că aci îndeplinim și o funcție europeană, apărând un avanpost în calea expansiunii Rusiei spre Marea Mediterană, la intrarea în Peninsula Balcanică.

El m-a întrerupt spunând că ar vrea să știe ce cred în ceea ce privește situația în prezent.

Am răspuns că îl rog să-mi spună dânsul ce anume ar dori să afle de la mine, ca să știu să-i ocup prețiosul timp numai cu ceea ce îl interesează. 

Mi-a spus că rostul venirii dumnealor de la Moscova este să aplice cele hotărâte acolo cu privire la România; anume, să determine partidele național țărănesc și liberal să dea câte un reprezentant în acest guvern, și că după informațiile luate de ei, eu sunt cel mai indicat din P.N.Ț., și că trebuie să primesc.

A început un dialog îndrăzneț din partea mea – cu puneri la punct din partea lui (convenind că așa îi place și lui; să vorbim sincer) – care s-a terminat cu repetarea asigurării lui, - ultima, când m-a condus până la ieșire, afară - , că atitudinea mea francă și dârză „i-a impus respect”, spunându-mi și alte cuvinte măgulitoare. (Așa a și telegrafiat guvernului său de la Londra, - ca și Harriman la Washington, - precum m-a asigurat Rică Georgescu.)

Dialogul s-a purtat: el stăruind să primesc - iar eu derobându-mă. La început am căutat să demonstrez că România a fost abandonată, că am impresia că au venit la înmormântarea acestei independențe pe care o fac mai solemn decât au procedat cu Bulgaria. Am impresia – am zis – că, pentru decor, țineți ca de panglici să poarte și un țăran în haine albe care reprezintă țărănimea din Valea Dunării, cu vechime de peste 2000 de ani.

 

L-a pufnit râsul: „Nu”, a răspuns, „se va înmormânta independența României dacă nu intrați în guvern; prin aceasta lucrați la salvarea independenței”.

- Eu: „Ceea ce nu ați putut face dvs. la Moscova (unde, impresia generală e că ați cedat pe toată linia) o să facă cei doi miniștrii în acest guvern?”

- El: „Vom supraveghea alegerile, veți face alegeri – se va câștiga timp.”

Eu (de la început cerusem iertare să vorbesc ce simt, cum e obiceiul țărănesc, el m’a asigurat că numai așa îi place și lui, care e scoțian):

Dacă Anglia este hotărâtă să-și păstreze imperiul, suntem liniștiți. Știm că artera vitală a imperiului este Marea Mediterană, care nu poate fi asigurată că e liberă, decât prin independența micilor țări din bazinul ei. Dacă însă Anglia se deprinde cu ideea că nu mai poate apăra imperiul ei, - Rusia fiind singura putere militară europeană și deci neavând ce forțe să-i opună în Europa, - suntem pierduți. Ȋn acest caz e bine să ne previe, ca România să știe să se aranjeze cu rușii, cum a făcut Beneș (n.r. - Edvard Beneš, președintele Cehoslovaciei). 

Răspunsul lui: „Anglia nu așa de putredă ca să consimtă a-și lichida imperiul. Ea are pentru moment probleme ei, dar va știi să-și apere imperiul.”

Beneș, ce-a făcut a făcut cu știrea și consimțământul Angliei. Iar în timpul din urmă, Beneș începe să se emancipeze (acest lucru mi l-a spus și Ricâ Georgescu mai pe urmă, atunci nu mi-a tradus „aceste cuvinte”). Și mereu revenea! „Că pentru români, a fost un succes că ei au impus Moscovei să recunoască partidele național țărănesc și liberal ca antifasciste, să convie să intre în guvern prin câte un delegat – că reprezentantul cel mai indicat după informațiile lor aș fi eu și că trebuie să primesc neîntârziat: „today, today, tommorow is too late” (azi, azi, azi, mâine e prea târziu).

La asta am răspuns:

„Niciodată nu m-a văzut pus la zid cu spatele, așa, ca să nu mișc.

(L-a pufnit din nou râsul.)

Vă răspund: da, azi veți avea delegatul Partidului Național – dar nu vă promit că voiu accepta eu.

Și am reînnoit motivările mele: convingerea mea, intuiția mea e că nu voiu putea lucra cu acest guvern, că nu vor respecta condițiile; că firea mea n-o pot schimba la 63 de ani; că mă voiu umili inutil alergând din minister în minister cu telegrame și plângeri contra abuzurilor din țară; că îmi vor închide ușa; că eu nu voi putea suporta; că voi trânti ușa, la rându-mi, demisionând.

Și am întrebat:

„Nu va fi mai rău pe urmă, să creez o decepție, să nu mai vrea să înlocuiască, după ce va fi obținut recunoașterea de Anglia și America? Nu e mai bine să primească altul care nu e așa de îndușmănit ca mine?

Cred că e mai util și pentru țară și pentru Rege.”

Mi-a spus: să primesc, să încerc, „și dacă nu se putea altfel, voi demisiona; firește însă că e bine să ții contact și cu reprezentanții noștri de aici, prevenindu-i”.

Și totuși, nu am promis.

Mi-a spus, privindu-mă de sus până jos: 

„Din conversația cu d-ta, m-am convins că d-ta ești omul care trebuie acolo. Și la chip și la fire semeni cu un tigru.”

Am răspuns: „Mulțumesc de compliment, dar acolo trebuie trimis mai degrabă o vulpe sau cel puțin o mâță.”

A râs și el și – pe cât am înțeles – a spus că și una și alta (nu-s tocmai sigur).

Am vorbit, în treacăt, de comparația cu Ungaria (alta fiind situația cu România).”

Ȋn ianuarie 1946, Vîșinski s-a opus categoric ca Ion Mihalache să reprezinte P.N.Ț. în guvern și nu a permis ca acesta să candideze pentru un loc de deputat la alegerile din noiembrie 1946.

Ȋn iulie 1947, P.N.Ț. a fost dizolvat, iar conducătorii săi, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, au luat calea închisorilor. Ion Mihalache a murit, în martie 1963, în temnița de la Râmnicu Sărat.  

   

Bibliografie: 

1.„Ion Mihalache în fața Istoriei”, Editura Gândirea Românească, 1993

2. Dinu C. Giurescu – „Falsificatorii. „Alegerile" din 1946”

Va urma: Ȋntâlnirea dintre Ion Mihalache, vicepreședintele P.N.Ț., și A.I. Vîșinski, comisarul adjunct al Afacerilor Externe al URSS.