La 8 noiembrie 1945 a avut loc primul protest anti-comunist din România. Mii de oameni s-au adunat în Piața Palatului din București, pentru a-și manifesta sprijinul față de monarhie. Regele Mihai, care refuza să facă jocul guvernului Petru Groza, devenise  un simbol al rezistenței împotriva sovietizării României.

Mitingul a fost acaparat de diversioniștii comuniști care căutau un pretext pentru a-i înfiera, cu mânie proletară, pe țărăniști și pe liberali. Manifestanții au fost atacați de bande înarmate cu răngi, iar din clădirea Ministerului de Interne s-a tras asupra lor. 11 oameni au fost uciși, alte câteva zeci au fost răniți, iar 557 de manifestanți au fost arestați. Cei mai mulți dintre ei erau elevi si studenți.

„«Pandurii» se înmulțeau, ca și numărul victimelor”

8 noiembrie 1945. Un detașament al NKVD (n.r. - Narodnîi komissariat vnutrennih del) a ieșit din curtea Ministerului de Interne și s-a postat în exterior, pentru a împiedica intrarea manifestanților. De la ferestrele ministerului și de pe acoperiș, începuse să se tragă în mulțime.

Atunci au intervenit și „pandurii” din „Tudor Vladimirescu”, o divizie militară organizată în Rusia, din prizonieri români ce fuseseră prelucrați și educați în spirit comunist. Col. Cambrea Nicolae, comandantul diviziei „Tudor Vladimirescu”, a trecut prin Piața Palatului Regal, pentru a evalua situația, iar apoi a ordonat ca „pandurii”, sub comanda căpitanului Bosânceanu, să iasă din curtea Ministerului de Interne și să înceapă evacuarea. A început asaltul armat împotriva populației, trăgându-se în plin.

„Aproape de ora 12:00, cu greu și-a făcut drum escadronul din garda regală, condus de căpitanul Smarandache, având în frunte fanfara, care venea să schimbe garda de la Palatul Regal”, povestește Cicerone Ionițioiu, participant la aceste evenimente. „Ei rămăseseră blocați chiar în dreptul Bisericii Krețulescu. După o discuție între locotenentul Pop Valeriu și căpitan, acesta a hotărât să se cânte: Trăiască Regele, DEȘTEAPTÃ-TE ROMÂNE și Hora Unirii. Mulțimea s-a înflăcărat și s-a prins în hora care cu greu se desfășura, fiindcă Piața devenise masă compactă, de la Biserica Albă la Palatul Telefoanelor. După vreun sfert de oră de cântece ale fanfarei, cu greu s-au strecurat militarii și au schimbat garda, cu întârziere.

Elementele de șoc comuniste, cu ostașii din Tudor Vladimirescu, au mai smuls cu forța (n.r. – manifestanți), din mulțimea care se afla mai aproape de gardul M.A.I., sub acoperirea pistoalelor. Ȋmpușcături se auzeau și dinspre C.G.M. (n.r. - Confederația Generală a Muncii), și nu se trăgea numai în sus, ci și în plin. (...) O parte din mulțimea revoltată s-a îndreptat spre C.G.M., de unde muncitorii înarmați trăgeau în populație. Un șuvoi mare s-a revărsat pe str. Kilson și a ieșit la Dalles, îndreptându-se spre misiunea americană și Piața Sf. Gheorghe. O altă parte s-a scurs prin (str.) Clemenceau, spre legația Angliei și Piața Romană, manifestându-și durerea pentru cei ce fuseseră torturați, răniți si morți.

Ȋn Piața Palatului și-a făcut apariția o grupă din divizia „Tudor Vladimirescu”, trăgând spre mulțime si încercând s-o împingă de la Galeriile Krețulescu spre Cercul militar, făcând în continuare victime și smulgând din mijlocul populației oameni, pe care-i ducea fie la Ministerul de Interne, fie la prefectura Poliției Capitalei. Ȋn jurul orei 14:00, se dezlănțuise o cruntă represiune, „pandurii” se înmulțeau, ca și numărul victimelor. Vreo două ore a durat confruntarea cu populația Capitalei, până au reușit s-o aducă în bulevardul Elisabeta, lăsând în urmă bălți de sânge ale celor răniți. (...)

Ȋn cursul după-amiezii, în Ministerul de Interne, sub pretextul începerii anchetei se trecuse la torturarea și smulgerea de declarații arestaților. Maiorul magistrat Iorgu Popescu fusese delegat să conducă ancheta și să întocmească referatul de trimitere în judecată. (...) Ȋntre timp, arestările continuau în București, fiindcă grupuri de manifestanți ajunseseră în Ferentari, cartierul Tei și Giulești”.

„Să arătăm cine e cu Guvernul și cine sunt acei bandiți”

Reprezentantul american în Comisia Aliată de Control din România, generalul Cortlandt Van Schuyler, scria despre evenimentele din 8 Noiembrie 1945: „ (...) Observatorii mei au estimat că, în jurul orei 11 a.m., se adunaseră aproximativ 15.000 de oameni. Mulțimea a păstrat ordinea, scandând pentru „Rege și Țară” și agitând pancartele, cam până la prânz. Tot atunci, un număr de camioane, pline cu polițiști și civili înarmați cu pistoale și bâte, au pătruns în piață și au început să încercuiască oamenii. Atitudinea oamenilor s-a schimbat imediat. S-au ridicat pumni și au fost schimbate insulte. Atunci, polițiștii și civilii au coborât din camioane și au început să facă arestări. Au izbucnit bătăi, s-au tras focuri de armă. Mai multe camioane au fost răsturnate și li s-a dat foc.
 
Trupele din jurul pieții au deschis focul, la început în aer, apoi direct în mulțime. Cei aflați în arest erau duși la cazărmile soldaților, unde erau bătuți sau torturați și forțați să semneze „mărturisiri” care-i implicau pe Maniu și pe Brătianu. Ȋn seara aceea, Stevenson (n.r. - mareșalul Donald Stevenson, reprezentantul Marii Britanii în Comisia Aliată de Control) și cu mine am îndemnat pe Susaikov (n.r. - gen. Ivan Susaikov, reprezentantul URSS în Comisia Aliată de Control) să organizeze imediat o ședință a Comisiei, pentru a discuta tulburările ce au avut loc. Avându-l drept sprijin pe Stevenson, l-am îndemnat pe Susaikov să înființeze o comisie mixtă, formată din americani, britanici și sovietici, care să investigheze situația cauzatoare de revolte, precum și dezordinele în sine, și să ne facă un raport complet cu recomandările privind atitudinea pe care Comisia Aliată de Control ar trebui să o adopte pentru a preveni orice repetare a acesteia. La câteva zile, Susaikov a spus că-mi respinge sugestia, pe motiv că ea ar însemna un amestec inoportun în problema României. A mai spus va avea încredere deplină în guvern, care va lămuri problema prompt si corect."

Ȋn seara zilei de 8 noiembrie, în București au început să apară afișe, prin care comuniștii cereau dizolvarea partidelor de dreapta. Diversiunea creată de comuniști în Piața Palatului avea drept scop compromiterea imaginii acestor partide și îndreptarea furiei poporului către Maniu și Brătianu. Era imperios necesar ca, din dispoziția Moscovei, ei să fie eliminați din viața politică.

La 10 noiembrie 1945, Vasile luca (n.r. - László Luka, promovat de Ana Pauker în funcția de secretar general - fondator al Frontului Național Democrat) declara, de la tribuna Consiliului F.N.D., că „acțiunea (n.r. – din 8 noiembrie) a fost pregătită în toată țara, ca un fel de rebeliune. E clar că totul a fost mobilizat și sprijinit de americani și englezi (...) La înmormântarea de luni (n.r. – șapte dintre cei morți au fost asumați de către autorități ca fiind „comuniști uciși de către manifestanți”) să facem o formidabilă demonstrație, să arătăm cine e cu Guvernul și cine sunt acei bandiți care au făcut să cadă atâtea victime. Demonstrația va fi de protest și va cere desființarea partidelor istorice.”


La o săptămână după această declarație, agenția sovietică Tass publica o relatare a corespondentului de la București despre mitingul din România, subliniind în final că „printr-o rezoluție, s-a cerut arestarea lui Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu și dizolvarea celor două partide”.

29 de manifestanți au fost trimiși în judecată

Ancheta penală ce a urmat a avut aceeași direcție. Parchetul Curții Marțiale a Corpului II Armată a numit un grup de magistrați, care să ancheteze sutele de arestați și să-i audieze pe liderii partidelor de opoziție, iar maiorul magistrat Iorgu Popescu a condus această anchetă. 

La 29 noiembrie 1945, peste o sută de manifestanți, majoritatea tineri, au fost puși în libertate, din lipsă de probe. Alte 188 de persoane au fost însă trimise la Jilava, în referatul întocmit de Iorgu Popescu precizându-se că „urmează cercetările pentru stabilirea gradului de culpabilitate al fiecăruia și descoperirea și determinarea organizatorilor și inițiatorilor manifestației”. Maiorul procuror era încă în așteptarea dispozițiilor de la Moscova, care aveau să vină abia după punerea în aplicare a hotărârilor Conferinței din decembrie 1945. 

La 12 ianuarie 1946, procurorul semnează un referat, pentru 371 dintre arestați, în care concluzionează că „este cazul a se clasa cauza privitoare la învinuiții de mai sus din lipsă de dovezi." Ȋn același referat, Iorgu Popescu face referire și la liderii partidelor de opoziție. Despre Constantin I.C. Brătianu spune că a întrunit membrii P.N.L. la sediu, le-a vorbit despre importanța zilei și i-a invitat să manifesteze în liniște, iar „în ce-l privește, operează desistarea voluntară și cauza urmează a fi clasată”. Despre Iuliu Maniu, în referat „se stabilește că personal nu a activat și nu a  luat parte la manifestație”, dar și că „președintele P.N.Ț. a inițiat manifestația din 8 Noiembrie 1945, având cunoștință de evoluția manifestației, care a prins un caracter sedițios, și nu a intervenit pentru încetarea oricărei acțiuni influențate de P.N.Ț."

Tot la 12 ianuarie 1946, Curtea Marțială a Corpului II Armată București a trimis în judecată 29 de participanți la manifestație, pentru „înfruntarea autorității publice”, „instigare la întrunire fără autorizație”, „asociere contra ordinii publice”, „comentarea situației politice interne și externe” și „instigare la multiplicarea și răspândirea de publicațiuni necenzurate”. Deși acest proces nu a mai avut loc, majoritatea celor inculpați aveau să fie rearestați în anii următori și condamnați apoi la pedepse grele cu închisoarea.

 
Fotoexplicatie poza
Gheorghe Gheorghiu Dej, Prof. Nicolau și alte persoane în fața catafalcului „victimelor bandelor lui Maniu și Brătianu din 8 noiembrie 1945” (Alexandrescu, Mihai Ralea, Teohari Georgescu, G.Tătărescu, general Vasiliu Rășcanu).(12 noiembrie 1945)
Sursa foto: Sursa - Fototeca online a comunismului românesc - cota arhivistica 265/1945

 
Surse: 
1.  Cicerone Ionițioiu - „Greva regală și 8 Noiembrie 1945. O jumătate de Veac”, Paris, 1995


VA URMA: Greva studenților de la Cluj din mai 1946, așa cum a fost rememorată de conducătorul ei, ȊPS Bartolomeu Anania.