ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Acolo unde și-au dat seama că aparatul de propagandă devine inutil, comuniștii nu au ezitat să folosească forța. Celor care au încercat să apere dreptul românilor la vot și rezultatele reale ale alegerilor din 19 noiembrie 1946 li s-a răspuns în forță. Cu bătăi și cu gloanțe, cu arestări și cu dosare ce aveau să atârne apoi ca niște ghilotine peste destinele familiilor lor.  

La 10 decembrie 1946, liderii P.N.Ț., în frunte cu Iuliu Maniu, au organizat o conferință cu reprezentanții presei străine în care, printr-un amplu raport, au prezentat dovezile de fraudare a alegerilor. „Au fost asasinați numeroși fruntași (Arad, Timișoara, Iași, Suceava, București, Pitești), sau au fost grav răniți cu focuri de revolver, cu lovituri de cuțit sau de răngi de fier”, se spunea în acest raport. „În ziua de alegeri, această teroare s-a dezlănțuit sălbatecă mai cu deosebire în acele județe în care Partidul Național Țărănesc era de mult recunoscut ca foarte puternic. Au căzut numeroși morți și răniți la Argeș, Muscel, Dâmbovița, Ialomița, Iași, București, etc. (…) Țărănimea a reacționat în foarte multe părți. Cităm județele Arad, Argeș, Alba, Muscel, Năsăud, Someș, etc., în care sate întregi au refuzat să mai voteze sau au luat cu asalt secțiile de votare, au constatat că urnele au fost umplute cu buletine de vot deja votate pe lista nr. 1, le-au distrus, fără instigarea nimănui, și au părăsit secțiunea de votare. În unele din aceste județe (Argeș, Muscel, Dâmbovița, etc.) s-a tras cu mitralierele și s-au aruncat grenade în mulțimea de cetățeni.”

 „Deschideți diurna, fir-ați ai deafului să fiți!”

„Aș dori să contribui și eu cu câteva amintiri, atât din cele spuse de tatăl meu, cât și din ceea ce am putut observa și reține direct din acea perioadă având în vedere faptul că atunci, în 1946, aveam 11 ani.
Mă numesc Smaranda Aurora și sunt profesoară de limba și literatura română (pensionară) cu domiciliul în Pitești. M-am născut în comuna Cocu, județul Argeș, ca fiică a preotului Florea Predan și a Elenei Predan, născută Coculescu.
Tatăl meu, născut în 14 aprilie 1907, a fost preot în comuna Cocu. A fost foarte implicat în problemele obștei și a simțit pericolul comunist care amenința poporul român după 23 august 1944, dar a crezut că împotriva comunismului se va putea lupta cu mijloace politice. De aceea a fost convins că de alegerile din 1946 va depinde soarta românilor. Nu se temea niciun minut de victoria comunismului în alegeri, dar se temea de falsificarea lor, așa cum s-a și întâmplat. Pentru a contracara o asemenea acțiune a comuniștilor veniți în comisia electorală, pentru că în comună erau 4-5 adepți din rândul celor bețivi, derbedei, delicvenți, tatăl meu împreună cu unchiul meu, învățătorul Vasile Coculescu, și cu Marin Doncea, fratele comunistului Constantin Doncea, cu câteva luni înainte de alegeri, au dus o muncă de solidarizare a tuturor locuitorilor comunei împotriva pericolului comunist. Ȋn fiecare sat al comunei se discuta cu oamenii fie direct, fie prin câte un fruntaș din rândul țăranilor, și li se explicau consecințele unui eșec al alegerilor. Acțiunea a prins ușor, fiindcă erau mulți țărani care au luptat pe frontul din răsărit și au văzut comunismul la el acasă
 
. La noi acasă, tatăl meu se întâlnea adesea cu diferiți țărani fruntași și discutau cum să procedeze pentru a nu se falsifica rezultatul alegerilor. Tatăl meu se temea ca nu cumva, prin forță, să fie împiedicați oamenii să voteze cinstit, de aceea în perioada de pregătire s-au făcut mai multe propuneri, printre care și aceea ca oamenii satului să se ascundă fie în biserică, unde era paroh tatăl meu, fie în podul școlii, ca în dimineața lui 19 noiembrie să poată ieși în perimetrul secției de votare, adică între cele două poduri de peste râul Cotmeana și afluentul său,Cotmenița, unde se aflau cele două puncte de pază armată care aveau sarcina să supravegheze alegerile.

După multe discuții, cei trei conducători, preotul Florea Predan, înv. Vasile Coculescu și Marin Doncea (care, deși frate cu Constantin Doncea, nu împărtășea ideile lui și era un opozant fățiș al comunismului), au stabilit ca toți locuitorii comunei să se strângă la noi acasă în dimineața zilei de 19 noiembrie, gândind că, fiind toată comuna, soldații vor fi obligați să le dea voie să treacă de punctul de pază și să intre în perimetrul secției de votare.
Astfel, la ora două dimineața, în ziua de 19 noiembrie, toată suflarea comunei s-a adunat în curtea casei tatălui meu. De aici, încolonați, au plecat la centrul de votare, care era la Școala primară din Cocu-Vale, alături de primăria comunei și de biserica unde tatăl meu era preot paroh.
 
Cele trei construcții se află și astăzi, ca și atunci, între două poduri: podul peste Cotmeana și cel de peste Cotmenița. Perimetrul secției de votare era delimitat de aceste poduri, unde se aflau amplasați soldați ce făceau pare dintr-un pluton condus de un ofițer, care avea sarcina să păzească secția de votare, dar, fiind înarmați, și să intimideze oamenii care veneau la votare.
Coloana oamenilor comunei a intrat în acest perimetru peste podul Cotmenița și s-au așezat în jurul școlii la o distanță potrivită. Ei n-au mai părăsit zona nici după ce au votat, au făcut focuri și aici au fost alimentați de alți membrii ai familiilor lor. Tot aici au venit și locuitorii comunelor Richițele și Bărbătești, conduși de învățătorii Mareși și Petrică Moțoescu, locuitori care votau tot în Cocu. 
 

Ȋn pădurile ce acopereau cele două dealuri care flanchează această vale erau o serie de tineri cu arme rămase din timpul războiului. Aceștia erau hotărâți să folosească armamentul, dacă ar fi fost nevoie, adică dacă plutonul înarmat ar fi folosit forța împotriva oamenilor.
Atmosfera entuziastă s-a menținut toată ziua prin diferite acțiuni. Una dintre ele a fost aceea organizată de tatăl meu, care a luat doi tineri (Valentin Coculeanu și Florea Angelescu) și i-a dus în turla bisericii de unde, cu o goarnă dintr-o pâlnie de gramofon, au vorbit oamenilor din jurul școlii, avertizându-i asupra pericolului comunist și vorbindu-le despre „frații noștri basarabeni” care zac în „lanțurile robiei”. Acest fapt l-a alertat pe ofițer, care comanda plutonul, și a trimis câțiva soldați să percheziționeze biserica. Tatăl meu prevăzuse acest lucru și la poarta bisericii stătea înv. Petrică Moțoescu, care i-a avertizat pe cei doi tineri. Ei erau instruiți să părăsească biserica și să repete această acțiune de pe dealurile din apropiere, ceea ce au și făcut.

Constantin Doncea, comunistul, telefona întruna la Cocu să afle mersul alegerilor. Pentru că i s-a raportat de către ofițerul comandant că și fratele său se împotrivește, Constantin Doncea a ordonat ca primul glonte să fie tras în capul lui Marin Doncea. Acesta, aflând, s-a ascuns într-un frunzar din spatele primăriei, unde a rămas până dimineață. Câțiva oameni, îndrumați de preotul Florea Predan și de înv. Vasile Coculescu, au tăiat firele de telefon, întrerupându-se legătura cu Piteștiul. Nu s-a ajuns la o baie de sânge, pentru că, din pădurile dealurilor care flancau școala, se auzeau, din când în când, focuri de armă și chiar de mitralieră. Plutonul militar n-a reușit să afle de cât armament dispun țăranii, ceea ce i-a determinat să fie prudenți. Ȋntre soldați erau unii care au pactizat cu țăranii (știu unul singur: fiul preotului Țicu din Săpata).

Când s-a încheiat perioada de votare, președintele comisiei, înv. Dumitru Nedelescu de la Pitești, a comunicat că are dispoziție să ducă urna la Pitești și s-o deschidă acolo. Oamenii n-au fost de acord și au luat școala cu asalt, au aruncat cu pietre, au spart geamurile școlii și au intrat în sala de votare prin geamuri. Ȋntre primii care au pătruns în sală au fost Gicu Coculescu și Constantin Predan, urmați de alți oameni. Ajunși în sală, au înconjurat urna și au obligat comisia să o deschidă și să numere voturile în fața lor. Focurile de arme de pe dealuri s-a înmulțit. Ȋntre cei care trăgeau cu armele erau și frații Nicolae și Aurică Mariniță. Oamenii se aflau unii în sală, alții fie pe ferestre, fie afară, dar făceau o asemenea zarvă, încât președintele a fost nevoit să deschidă urna. Se aflau și femei. Una care venise la tatăl ei, Gh. Popescu, să-i aducă mâncare, a intrat pe fereastră și striga: „Deschideți diurna, fir-ați ai deafului să fiți!” Ea se numește Tudora Popescu. Președintele, Dumitru Nedelescu, a fost învățător în Pitești la Școala Generală Nr.2 și apoi, prin unificare, la Școala Generală Nr.1. Am fost, o perioadă, colegă de cancelarie cu el.

Atunci, în noaptea de 19-20 noiembrie, președintele a fost lovit cu o piatră în cap și îi curgea sânge. Așa a stat, de frică, în fața oamenilor și a numărat voturile. Rezultatul a fost dezastruos pentru comuniști, pentru că n-au obținut decât 3-4 voturi. Numai după ce s-a terminat operația de numărare și înregistrare a rezultatelor, oamenii au plecat acasă. Falsificare, însă, tot a avut loc, la nivelul țării.

După o săptămână, pe 27 noiembrie 1946, au început arestările. Au fost arestați tatăl meu, preotul Florea Predan, înv. Vasile Coculescu, Marin Doncea, înv. Mareș din Richițele, înv. Petrică Moțoescu din Bărbătești și alții, pe care nu mi-i mai amintesc. Au fost duși la Pitești, unde au fost întemnițați într-o unitate militară din str. Trivale, în Regimentul 4 Argeș. Acolo au fost aduși mulți arestați și din alte comune, care, din cauza numărului mare, n-ar fi încăput în clădirea pușcăriei. Au stat închiși cam șase luni, după care au fost trimiși la Craiova și judecați de un tribunal militar. N-au mai fost condamnați, probabil pentru că erau foarte mulți. Un colonel, care era în completul de judecată, l-a întrebat pe tatăl meu, între patru ochi, ce politică a făcut și când tata i-a zis că a făcut politica PNȚ-ului, colonelul a afirmat: „Frumoasă politică, părinte, vă felicit!”, dovadă că erau și în armată destui care se împotriveau comunismului.

După proces, arestații au venit acasă, dar persecuția a continuat. Tatăl meu a fost suspendat din preoție un an de zile, i s-au făcut nenumărate percheziții acasă, unde căutau arme sau cărți nepermise, a fost încadrat la chiaburi, deși avea sub 10 ha de pământ. Persecuțiile s-au extins la noi, copiii. Eu și fratele meu cel mare, Dumitru Predan, am făcut studii superioare mai târziu, când nu se mai cereau adeverințe cu starea socială a părinților. Mereu primeam, la școlile unde lucram, referințe despre activitatea tatălui meu. (...) Ȋn toți acești ani de după alegeri, tatăl meu n-a colaborat niciodată cu Partidul Comunist, nu și-a trădat idealurile din tinerețe și, cât a trăit, adică până în 1982, a fost convins că va fi înlăturat comunismul, părere pe care ne-o spunea și nouă, copiilor lui, dar n-a mai trăit să vadă acest vis realizat, dacă putem considera că s-a realizat după decembrie 1989.” (Aurora Smaranda, 26 iunie 1996, Pitești)

Sursa: Analele Sighet 4, „Anul 1946 – Scrisori și alte texte” - Fundația Academia Civică, 1997

VA URMA: Care a fost poziția adoptată de Misiunile S.U.A. și Marii Britanii față de dovezile de falsificare a rezultatului alegerilor