Decretul 410/1959, emis de regimul comunist ateu, a scos din mănăstirile din România mii de călugări și de călugărițe, care au fost nevoiți să se întoarcă în lume, să se căsătorească sau să se angajeze în fabricile patriei socialiste.

Decretul 410 din 19 noiembrie 1959 impunea condiții stricte pentru cei care trăiau în mănăstirile Patriarhiei Române, cum ar fi o anumită vârstă minimă, fiind de fapt un pretext pentru anihilarea "elementelor dușmănoase” regimului.

„Monahismul românesc trebuia să întrupeze, deci, prin excelență principiul apostolatului social, deoarece călugării contemplativi au fost obligați să se transforme în muncitori pentru cauza noului regim social, în ciuda opoziției pe care au manifestat-o la începuturile regimului comunist”. (Oliver Gillet, "Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist”, traducere Mariana Petrișor, Editura Compania, București, 2000, pag.73).

Ce prevedea decretul

„Prezidiul Marii Adunări Naționale al Republicii Populare Române decretează (…):

Art.7- Monahismul poate funcționa numai în mănăstirile autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcționare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenții școlilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut seviciul militar.

Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani bărbații și de 50 de ani femeile, dacă renunță la salariu și la pensia de stat, dacă nu sunt căsătoriți și dacă nu au obligații deja stabilite pe baza Codului Familiei.”

În urma aplicării acestui decret, „din mănăstirile Patriarhiei Române au fost scoși aproximativ 5.000 de monahi și monahii”. (Emilian Lovișteanu, Episcop- vicar al Arhiepiscopia Râmnicului, în "Răstignirea monahismului românesc”, Editura Doxologia, 2009, pag 31).

„Mulți dintre monahii plecați din mănăstiri au fost obligați să semneze acte prin care, luând seama de prevederile Decretului, declarau că se retrăgeau din viața monahală pentru a se încadra ca muncitori în diverse remuri de activitate ale societății românești comuniste, iar cei rămași angajați în cadrul unităților Bisericii au fost obligați să dezbrace haina monahală. Monahii care părăseau mănăstirile erau îndreptați spre locurile natale, în familiile lor, fiind singurul mod în care aceștia se puteau bucura de minime condiții, până eventual găseau un loc de muncă. În cazul în care monahii nu mai aveau familii și nu aveau unde să se retragă, mitropolitul intervenea, de multe ori favorabil, pentru rezolvarea acestei situații. Peste toate însă, exodul forțat al monahilor din mănăstiri a fost o adevărată dramă a monahismului românesc și a vieții duhovnicești.” (idem, pag. 34)

Potrivit sursei citate, la nivel de Patriarhie, la 31 martie 1960 mai existau 132 de mănăstiri ortodoxe, 62 fiind desființate ca rezultat al aplicării Decretului nr.410, iar alte 30 de mănăstiri fiind interzise în perioada 1 ianuarie – 28 octombrie 1959.

Rolul Patriarhului Justinian

„Patriarhul Justinian s-a dovedit a avea o intuiție extraordinară. Lipsit de iluzii, deosebit de pragmatic, PFJustinian a înțeles repede că regimul comunist este pregătit să rămână la putere timp îndelungat, iar ajutorul occidental propus pentru România urmează a se rezuma doar la acțiuni propagandistice lipsite de consistență. Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, însă cu scopul de a-l influența și deturna (..). Concret, în cazul monahismului, patriarhul s-a folosit de obsedanta temă comunistă a omului activ, "productiv”, pentru a-i asigura pe noii lideri ai României că viețuitorii din mănăstiri nu vor mai fi personaje inactive, reflexive, inutile societății, pe care propaganda comunistă le denunța în mod obsesiv, ci persoane care se încadrează disciplinat în câmpul muncii. Astfel, au fost înființate celebrele ateliere din mănăstiri(...)”. (Lector Univ. Dr. George Enache, în "Răstignirea monahismului românesc”, Editura Doxologia, 2009, pag 93).

Arestarea arhimandritului Mina Dobzeu

Arhimandritului Mina Dobzeu a fost arestat și închis între anii 1959-1964 pentru atitudinea sa contra decretului. Alături de mulți clerici și monahi, spune Emilian Lovișteanu, el a suferit mai multe detenții, la Jilava, Gherla, Deltă.

În cartea „Preoți ortodocși în închisorile comuniste” (Editura Reîntregirea, 2004), citată de Emilian Lovișteanu,  Vasile Manea amintește și alte nume de călugări care au suferit în închisorile comuniste ca urmare a aplicării Decretului 410, respectiv: ieromonahul Hrisostom Asavei (mănăstirea Durău), ieromonahul Alexandru Eftimie Bilan, condamnat la 8 ani de închisoare, protosinghelul Nifon Cordureanu (6 ani de închisoare), ierodiaconul Ilie Emilian Nichifor (3 ani de închisoare), ieromonahul Dionisie Udișteanu, ieromonahul Ioan Justinian Petrinca, ieromonahul Alexandru Agaton Daniil Teodorescu, decedat la Aiud (Părintele Sandu Tudor- n.red), arhimandritul Haralambie Vasilache (decedat la Gherla ), arhimandritul Vasile Vasilache, condamnat la 8 ani de închisoare pentru „acțiuni dușmănoase față de regim”.

„Monahismul românesc din perioada comunistă- cu încercările și cu jertfa lui, cu rugăciunea, dăruirea și viețuirea pilduitoare- a contribuit foarte mult la păstrarea dreptei credințe, la menținerea organizării Bisericii noastre și întărirea credinței în Dumnezeu a poporului român”. (Emilian Lovișteanu, Episcop- vicar al Arhiepiscopia Râmnicului, op.cit., pag. 48).