În anul 1930, din ianuarie până în martie Nicolae Iorga întreprinde un lung și rodnic periplu în SUA, cu sprijinul comunității românești de acolo. După ce vizitează New-Yorkul, capitala afacerilor din SUA, se perindă prin celelalte „capitale” americane – de la cea politică, Washingtonul, prin cele industriale, Chicago și Detroit, prin „lumea învinșilor”, ținuturile locuite de indieni, până la „capitalele trecutului”, Boston, Princeton și Harvard, pentru a enumera numai câteva dintre zecile de orașe și ținuturi călcate de savantul român.

În tot acest răstimp este primit de redacțiile principalelor trusturi de presă – inclusiv de proprietarul New York Times –, vizitează bogatele muzee metropolitane și marile universități americane, unde și conferențiază. La întoarcere, „notele de drum” și conferințele ținute la Ateneul Român sunt adunate în volumul „America si Românii din America”, o carte în care călătorul laudă ce e de lăudat, și critică ce e de criticat în SUA.

N. Iorga nu se îndoiește de hărnicia și de dinamica vieții americanului – „de voie sau de nevoie”, cum subliniază savantul român. Altfel, pe stâncile tari ale New-Yorkului, omul american nu ar fi putut muta „granitul la înălțime”, clădind unul dintre cele mai semețe orașe din lume. Nu se îndoiește nici de mecenatul avuților vremii – „Cresușii de astăzi”, cum le spune –, care au adunat sub cupolele muzeelor metropolitane exponate de poveste din toate culturile și civilizațiile lumii.

Marea sa admirație este însă îndreptată asupra universității americane, firește, a celei de prestigiu și de tradiție. Fie că vorbește de bogăția bibliotecii, de rânduiala din universitate – adevărat „oraș în mijlocul unei păduri”–, sau de raportul foarte scăzut dintre profesori și elevi, N. Iorga elogiază universitatea locului, creuzetul unde dospește „viitorul Americii”. După cuvântările susținute de istoricul român la universitățile vizitate, admirația și entuziasmul se dovedesc a fi reciproce. Unul dintre amfitrionii săi academici, profesorul John Gerig de la Universitatea Columbia, spunea despre istoricul român că este „una dintre cele mai mari figuri intelectuale – dacă nu, după cum sunt eu convins, principala personalitate – a lumii moderne”…

Despre românii din America, părerea profesorului este mai degrabă amară, în contrast cu ceea ce se credea și crezuse el însuși înainte de a ajunge în mijlocul lor. Mai întâi, N. Iorga observă că numărul românilor stabiliți acolo este mai degrabă mic – aproximativ 120.000 de suflete –, sortiți parcă să se stingă în uriașul „melting pot” american. Apoi, afară de câteva excepții notabile, românii nu au nici bogății fabuloase, și nici mult timp liber, așa cum se zvonea prin țară. Ba, dimpotrivă, situația celor mai mulți e jalnică. Deși vede unele foloase ale stabilirii peste ocean, N. Iorga spune că „pentru astfel de foloase nu trebuie să întreprindă cineva drumul în America.”

Desigur, cum am menționat înainte, excepții există. Bunăoară, dl Landesco ajunge unul dintre conducătorii poliției din greu-încercata pe atunci metropolă Chicago, iar dl Feraru, profesor de limbi romanice la Universitatea Columbia. Negustorii români au cele mai curate prăvălii, mai curate decât cele americane, mărfurile lor fiind ținute în perfectă rânduială, cum învățaseră în gospodăriile țărănești de unde proveneau. Românii cumpărau de la conaționalii lor comercianți, sprijinindu-le astfel afacerile.

Însă mulți supraviețuiesc în condiții grele, nici vorbă să aibă un trai îndestulat și liniștit... Adunați în marile capitale industriale, „cei mai mulți, din nenorocire, se întâlnesc în locurile unde este munca mai grea și mai grozavă, aceia care stoarce toate puterile omului. Sânt «negrii albi», cum spuneam, ai fabricilor americane. […] Se întâlnesc și la Philadelphia, dar mai ales la Chicago, unde sunt oțelăriile cele mari, în care se prăpădește puterea celui mai vrednic.” Regretul de a vizita SUA (și) pe banii emigranților români este cu atât mai ascuțit, cu cât N. Iorga aude din gura unui bărbat că „aceasta e o țară de rupt oasele”; iar pe o femeie jelindu-i-se astfel: „Cărăm greutățile cele mai mari, noi pe umerii noștri.”

Morala simplă și curată – respectul față de părinți și familie, cu precădere – dobândită în lumea satului lăsată în urmă încă se păstrează în familiile și comunitățile românești. Cu ajutorul unor preoți inimoși, care în timpul slujbelor și adunărilor sărbătorești făceau să plângă toată biserica, comunitatea rămâne deocamdată închegată. Totodată, apar și primele semne de îndepărtare de matca românismului. Ironia soartei, aflat tocmai în casa unui asemenea preot, eminentul istoric nu apucă să-l vadă pe feciorul gazdei, pentru că „nu știa românește și se indigna când i se spunea că ar putea să intre în contact cu Românii.”

Însă menirea cea mai însemnată a călătoriei cărturarului român în SUA a fost, așa cum recunoștea cu franchețe, să-i îndemne pe românii de acolo să vină înapoi.

Profesorul însuși a rugat cinci „fete” să se întoarcă în țară, la Văleni, să predea engleza aici. N. Iorga simțea că românii din America se topesc încetișor în marea masă a poporului american: „Și tocmai de aceia nu trebuie să-i lăsăm acolo.” Cum spunea peste timp și  peste generații un alt eminent istoric, Dan Berindei, descendent al voievodului Constantin Brâncoveanu: „Fără limbă, fără istorie, fără geografie nu mai ești fiul acestui pământ.” Iar N. Iorga, în scurta sa călătorie în țara americană, s-a luptat, după puterile lui, să-i aducă acasă pe fiii acestui neam. Astăzi se pare că nimeni n-o mai face…