ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Motto: ...noi trebuie să așteptăm vremi mai potrivite, cele lumești nu vor întârzia să biruie cele spirituale (Costache Negri)

Roșu și alb tema intervenției trecute, s-a axat pe înfățișarea celor două curente de idei care au caracterizat lumea românească în secolul XIX, precum și pe expresia lor politică. În realitate, nu am avut de-a face atât cu confruntarea dintre două partide ale sistemului, partide care să propună, fiecare, un anume program de guvernare. Adevărata miză a fost asaltul unui curent ideologic revoluționar, liberalismul, care a țintit modificarea sau, dacă nu se putea, înăbușirea până la irelevanță a fondului sufletesc autohton și transplantarea stângii radicale franceze la gurile Dunării.

Conservatorismul românesc s-a dovedit redutabil prin rezistența sa pasivă la schimbare, care provenea din admirabilul fond sufletesc autohton, transpus genial în cultură și artă, dar slab organizat pe terenul luptei politice și instituționale. Așa se face că statul român este confiscat de grupări liberale oculte care își impun agenda reformatoare și creează acea ”pătură superpusă”, cum se exprima Mihai Eminescu, responsabilă de introducerea ”formelor fără fond”, a unui cadru legal, a administrației și a mass-media care nu concordă și nu reflectă valorile, așteptările și viața reală a românilor.

În mod tulburător, se poate limpede observa cum se repetă același scenariu după schimbarea de regim din România care a avut loc în 1989. Sub ochii noștri putem lesne observa apariția formelor, convertite în norme juridice, care în loc să reprezinte fondul, își au sursa în diferite ideologii străine de trăirea societății românești.
Observăm cum acele așa-zise sondaje de opinie măsoară cât de toleranți sunt românii față de x sau y expresie socială, de aici urmând veșnicele lamentații privind înapoierea. Nu se exprimă/analizează niciodată, însă, ce vor cu adevărat românii.

Există azi un subiect asupra căruia propaganda nu ezită niciun moment să-și oprească elanul ofensiv. Acesta este religia ortodoxă (exclusiv cea ortodoxă!). Suprasaturarea spațiului mediatic cu acest subiect ține de resorturile intime ale liberalismului: ortodoxia are în centrul ei o mărturisire de credință, care este o dogmă. Principiul autorității derivă din dogmă, iar un om religios nu va putea îmbrățișa niciodată liberalismul ca principiu de viață.

Partida națională din Biserică

La începutul secolului XIX, prin fanariotism, în Țările Române se perpetuase modelul creștin răsăritean. ”Împăratul și Patriarhul să intre împreună în biserică”, spunea un vechi cronicar bizantin.Viitorul domnitor fanariot era uns la Constantinopol după vechiul ritual al basileilor. Așa cum observa și Montesquieu, ”(...) ei nu cunoscuseră niciodată marginile dintre puterea bisericească și cea lumească”. Nomocanoanele specifice lumii ortodoxe erau legiuiri care împleteau dreptul civil cu cel eclezistic.

Curentul național s-a impus în Occident în condițiile în care conflictele Papalității cu statul secular aveau o lungă istorie. În cazul spațiului românesc ortodox, un asemenea conflict era inexistent. 
La începutul sec. XIX, curentul național răzbătea din toate documentele perioadei și venea din ambele direcții ideologice ale vremii, atât dinspre Paris, cât și dinspre Petersburg. Pentru Paris, Națiunea era opusă Bisericii, iar dreptul natural, legitimității monarhice. Pentru Petersburg, Biserica își găsește un loc în cadrul Națiunii și participă alături de Stat la opera socială.

Partida națională din Biserică a apărut la sfârșitul primei jumătăți a veacului al XIX-lea și are câtevacaracteristici fără echivoc: marea majoritatea clericilor provin din Moldova, fac studii la Academia spirituală din Kiev, se află în bune relații cu mitropolitul rus Filaret, dar și cu Alexandru Sturdza, consilierul țarului. Toți vor avea un rol bine determinat în procesul unirii, iar momentul divanelor ad-hoc reprezintă pentru toți o pârghie fără precedent care îi împinge în poziția de păstori naționali.

Toți acești lideri naționali și spirituali (Sofronie Miclescu, frații Neofit și Filaret Scriban, Melchisedec Ștefănescu, Dionisie Romano) îmbinau mesianismul ortodox, activismul politic și adaptarea la modernitate.La începutul veacului XIX, Ruxandra, sora lui Alexandru Sturdza, apropiată a țarilor vremii strânsese un mănunchi de oameni de bine care puneau de-o strategie nouă. Baroana de Stael, baronul Stein, contele de Maistre, lordul Walpol, prințul Golițin, baroana Iuliana Krudener sau contele Araceev, în saloane aurite, creionau timpurile noi ce vor veni și, mai ales, cum trebuie să fie pregătite. Era, precum s-a observat, o cale către nou. De dreapta. Cealaltă este reprezentată de liberali. Stânga. 

Liberalii pașoptiști și Biserica Ortodoxă. 

Mașina de propagandă liberală asimila ortodoxia cu grecismul, iar fanariotismul era doar expresia lor politică, substanța Vechiului Regim atât de hulit. Imaginea fanariotismului, o plagă pe trupul atât de curat al României moderne, grecismul ca viciu de care trebuie să scăpăm pentru a ne arunca în albia marii familii europene, își are rădăcinile atunci. Raportarea la trecut punea întotdeauna în evidență progresul adus de civilizația importată din Franța.

Pentru oamenii politici liberali de sec.XIX ”luminarea poporului nostru atârnă foarte mult de luminarea preoțimii de mir”, se exprima Mihail Kogălniceanu la mijlocul veacului XIX. Prin luminare Mihail Kogălniceanu se referea la capacitatea oamenilor Bisericii de a absorbi spiritul modern, de a se încadra în mișcarea progresistă, precum și disponibilitatea lor de a fi patrioți. La baza concepțiilor lui Kogălniceanu se găsea lucrarea lui Voltaire, Legile civice și eclezistice, care promova toleranța, binele public, ireligiozitatea și cosmopolitismul. 

În discursul cu privire la libertatea cultelor din 1857 din ședința Divanului ad-hoc al Moldovei, Kogălniceanu îi fixa Bisericii misiunea de a aduna într-un conglomerat multiconfesional sectele din Europa, așa cum în plan politic Principatele dunărene era necesar să devină gazde ale revoluționarilor prigoniți din toată Europa. Clerul trebuia ajutat de stat, întocmai cum paraliticul e ajutat de Hristos (!!!).

Dacă preoților le îngăduiau un rol moral-educativ, tolerant, pios și patriotic, liberalii erau cu mult mai aspri cu viețuitorii mânăstirilor: „Monahismul nostru s-a făcut o plantă cu totul parazitară, instituție cu totul netrebnică Statului și religiei (...) Voiesc ca monahul să nu uite niciodată că este și cetățean, iar monahismul trebuie să fie întâi de toate folositor Statului”. Toată această concepție utilitarist-materialistă și înverșunat atee nu aparține doar comuniștilor de la 1950, discursul de mai sus este rostit de Mihail Kogălniceanu în 1857. 

Dionisie Romano, fost stareț de Neamț, este numit episcop de Buzău de către Alexandru Ioan Cuza prin decret domnesc, fără binecuvântare mitropolitană, așa cum cerea legea, numai prin faptul că era considerat liberal-progresist (sic) și fiindcă avea o misiune clară: adunarea averii fostului episcop, paralizat, și donarea acesteia către stat. Iată cum se exprima Dionisie Romano despre rosturile mânăstirii: ”Și astăzi mânăstirea trebuie să fie întotdeauna ca un azil celor apăsați de soartă, liman de odihnă celor ce și-au ptrecut viața slujind societății, școală de morală și de fapte de pietate”. În caz contrar, recomanda pilda biblică: ”tot pomul care nu dă roadă se taie și în foc se aruncă”. Înaltul ierarh își însușise limbajul epocii.

După mai bine de trei încercări eșuate ale domnitorului unirii de a-l convinge pe episcopul de Buzău Filotei, și el raliat la început la cauza unirii, de a contribui cu averea sa uriașă la nașterea modernității pe pământ valah, el este, iată, schimbat brutal cu fidelul Dionisie Romano în urma unui decret domnesc (19 iunie 1859). Odată numit, Dionisie Romano s-a ocupat cu strângerea averii episcopului muribund, paralizat, împrăștiată, îngropată, împărțită prin diferite părți ale eparhiei. În perioada de câteva luni în care s-au făcut căutările banilor și bunurilor materiale ale înaltului ierarh, se înregistrează fapte greu de presupus de către un ochi necunoscător: i se răpesc lăzi cu bani chiar în fața lui, lucrătorii tocmiți să sape în căutarea altor averi sunt biciuiți după fiecare nereușită, acuzați fiind de tăinuire, cele două testamente ale lui Filotei nu sunt băgate în seamă, în vreme ce, după confiscarea întregii sume de bani,a turmelor de oi și a obiectelor personale, episcopului nu i se asigură niciun minimum de trai, lăsat fiind pe seama binevoitorilor.
 
 
 
Opinia publică de la noi este încredințată că la sfârșitul anului 1863 s-ar fi adoptat o lege a secularizării prin care averile mănăstirilor închinate mănăstirilor din Grecia sau Orientul apropiat s-au întors la statul român. Dar secularizarea a izbit în egală măsură și toate mănăstirile românești. Încă din 1859 mănăstirile Neamț, Secu, Varatec sau Agapia își limitau cheltuielile la strictul necesar, restul de bani mergând la bugetul noului stat modern. Statul intervine cu brutalitate și distruge orice autonomie monahală, confiscând manufacturi, pământ, vite, stupi, odoare scumpe. La Neamț, de exemplu, starețul refuză să le dea autorităților cheile de la lăzile cu registre și tezaure ale mănăstirii pe care le depune lângă icoana Maicii Domnului. O va face Melchisedec Ștefănescu, episcopul de mai târziu. Aplecându-se peste icoana Maicii Domnului va spune, luând cheile: Maica Domnului mi-a șoptit să o fac. Numeroase mănăstiri și peste 31 de schituri au fost transformate în ospicii pentru invalizi sau școli rurale. Peste câțiva ani, cea mai mare și mai bogată mănăstire din estul Europei, Mănăstirea Văcărești, a fost transformaă de regimul liberal al domnitorului Cuza în închisoare. Înainte să o dărâme Nicolae Ceaușescu, ea avea de mai bine de un veac, altă întrebuințare, mai potrivită noilor vremi. 

Junimea intelectuală de la Paris saluta era nouă în care a intrat statul român care face să dispară tot bizantinismul care a adus la noi fanariotism și monahism. Costache Negri scria din Constantinopol unde era ambasador că principiul monastic este inutil pentru statul modern, iar ”Dacă nu facem secularizare vom avea o ghiulea veșnic atârnată de inima noastră”. 
În 1859 școlile catehetice din Moldova s-au contopit cu cele primare, expresie a dorinței de a îndepărta clerul din învățământul public. 

Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei, este un luptător devotat pentru unirea Principatelor. Intră în conflict cu caimacamii, nu răspunde Patriarhului de Constantinopol și întoarce spatele consulului austriac, în schimb consulul francez îi sărută mitropolitului mâna. Se afișează în public, el și ceilalți preoți, cu cocarde tricolore. Peste câțiva ani, față de politica de devastare a Bisericii înfăptuită de Cuza protestează, îi trimite rapoarte domnitorului, care îi sunt aruncate înapoi în obraz cu obrăznicie de minsitrul cultelor. Se duce în Adunare și cere dreptul Bisericii de a se cârmui după canoane și legile țării. În cele din urmă este detronat și dus cu forța în exil după ce a fost umilit public de autorități. 

La curent mereu cu noul, frații Scribani au aderat la toate măsurile propuse pentru reformarea politică a țării, extrase, parcă, din documente pașoptiste: egalitate în fața legiidesființare de privilegii, libertăți individuale, separare de puteri în stat, reorganizare educațională, parlament unicameral, dispariția privilegiilor boierești. Acest lucru nu-i va feri de o dezavuare publică spre sfârșitul domniei lui Cuza. 

Decretul organic privind schisma monahicească al domnitorului unirii limita accesul în monahism doar la cei care au absolvit învățături monahale superioare, cei trecuți de 60 de ani și doar cu aprobarea Ministerului Cultelor. Tot legislația cuzistă a stabilit ca numirea înalților ierarhi să se facă de către puterea laică, ceea ce va conduce la acuza de necanonicitate și la ruperea legăturilor cu Constantinopolul. De la întemeierea primelor mitropolii în sec. XIV țările române nu mai cunoscuseră o criză asemănătoare în relația cu Patriarhia ecumenică. De astă dată criza nu mai era provocată de dorința statului de a crește și a avea o organizare bisericească pe potrivă. De astă dată cauzele erau intruziunea Statului în autonomia Bisericii, subordonarea acesteia și numirea ierarhilor de către Stat, în mod necanonic.

Educația politică și religioasă a liderilor politici români de la 1866 se reflectă mai ales în limbaj. Deloc întâmplător, Constitutia de la 1866 utilizează, spre exemplu, termenul benedicțiune în loc de cununie. Și azi, gazetarii din România utilizează termeni precum prelat sau conciliu, improprii ortodoxiei, iar nu consacrații ierarh sau sinod.
Ion Heliade Rădulescu, ”marele bărbat de la 1848 și dascălul românilor”, un neobosit creator de școală și inovator, încerca la Preve, lângă Paris, o traducere personală a Bibliei, cu caractere latine și ”note subiective istorice, filosofice și politice” asupra sa. 

Mitropolitul Nifon al Țării Românești condamnă modalitatea de concepere a lucrării, latinismul său purist programatic prin care-și propunea introducerea în limba română a unor neologisme din limba italiană.
Andrei Șaguna, episcopul ortodocșilor din Transilvania, la rândul său, îl avertiza pe autor, într-un articol din Telegraful român, că prin afirmațiile sale critice asupra religiei, prin expunerile sale care se ”întâlneau pentru întâia dată cu viziunile materialiștilor și scepticilor și cu cele ale anarhiștilor socialiști”, se aducea un mare deserviciu Bisericii.

Se ajunsese ca până și pictura bisericească din România să adopte neoclasicul naturalist și occidentalizant.Abia începând cu anul 1872, stilul bizantin era impus ca normativ prin Legea pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți și pentru înființarea consistoriului superior bisericesc, operă a guvernului conservator, care preciza privind biserica: „pictura, arhitectura și ornamentațiunea… să fie conform stilului bizantin". Tot atunci se iau măsuri pentru salvarea celor mai importante mânăstiri de la noi, ruinate pratic din lipsa susținerii statului, ulterior secularizării. Se alocă sume mari de bani pentru întreținerea acestora, așa cum se promisese în momentul secularizării proprietăților bisericești. 

Chiar și la 1896 mitropolitul primat Ghenadie Petrescu este îndepărtat de pe tronul arhieresc prin intervenția guvernului liberal D.A. Sturdza, care încalcă orice autonomie a Bisericii și intră brutal peste Sf. Sinod, face presiuni și sfârșește prin a-l aresta pe Ghenadie Petrescu și a-l trimite sub pază la mânăstirea Căldărușani, ceea ce sensibilizează opinia publică din toată lumea ortodoxă. Biserica este târâtă în războiul politic dintre liberali și conservatori, devenind țintă a întrunirilor publice, banchetelor, manifestațiilor violente care o apărau sau denigrau.

Partida națională din Biserică a căutat calea legalistă pentru reformarea relațiilor dintre Biserică și Stat. Toate aceste personalități au făcut deseori compromisul adaptării la modernitate și la politica anticlericală a liberalilor, care se folosesc de ei, apoi îi elimină din viața publică fără scrupule. Adevărați tovarăși de drum, clericii reformatori și-au îndeplinit cu brio misiunea. Statul liberal mergea, curățat de impurități, înainte.