Recent, la „Compania Dan Puric” a apărut volumul „Bătălia de la Jiu”, al cărui autor este Comandorul Virgil Alexandru Dragalina, fiul Generalului Ioan Dragalina.

„Cartea cuprinde analiza luptelor de la Jiu, din toamna anului 1916, când trupele române au repurtat, într-o primă fază, o victorie importantă asupra trupelor germane și austro-ungare. Analiza bătăliei are la bază documentele de arhivă elaborate de Marele Cartier general, precum și mărturiile ofițerilor și ostașilor combatanți”, se arată în prezentarea cărții. Volumul este prefațat de către actorul și regizorul Dan Puric, text pe care ActiveNews vi-l oferă în exclusivitate:

Bătălia de la Jiu 

„Există o lume pe care trebuie s-o regăsim cu orice preț! România românilor! România viziunii românești! Ea singură contează!”- Mircea Vulcănescu

Oportunitatea Marii Uniri a fost una istorică, dar forța ei a fost una transistorică! Despre această tainică și invincibilă forță vorbește micul volum pe care îl veți deschide, Bătălia de la Jiu. În aparență anacronică și doar de strict interes specific militar și istoric, această carte a apărut imprevizibil și ingenuu, într-o lume bolnavă de uitare, ca o floare în plină iarnă, conștientă că nu are mult de trăit, dar cu credința de nezdruncinat că-i va aduce aminte iernii, că după ea urmează primăvara.

La prima impresie, o carte de nișă, ce nu are nicio șansă să supraviețuiască într-o lume a infinitelor dezbateri, menite parcă să oculteze definitiv adevărul istoriei, a acelei cinice diversiuni continue ascusă sub masca perversă a reinterpretării critice, a rătăciriiconștiinței românești a bieților tineri în jungla manualelor alternative, menite programat să pulverizeze perspectiva creștină a neamului nostru către sine și, în același timp, către veșnicie, în infinite puncte de vedere, ce-și propun, prin numărul imens și agresiv, să ne redefinească ființa în abisul unei jalnice mediocrități. Și poate de aceea, cititorul de azi, reeducat și formatat, cu percepția scurtă a lumii de acvariu, ce-l înconjoară, va avea reflexul „legitim” s-o închidă imediat, considerând-o neinteresantă, vetustă și venită dintr-o lume moartă, care nu-l interesează. Reacție firească a unui om, care provine dintr-un popor ce, timp de decenii n-a mai fost crescut și educat în spiritul Adevărului și al Demnității, cu sufletul îndreptat spre Dumnezeu, ci doar în spectrul halucinant al supraviețuirii, al goanei haotice, cumplite și înstrăinante, al interesului strict personal, având ca cer doar neantul ideologic și care, din imperiul reflexelor pavloviene, la care fusese condamnat, s-a prăbușit cu conștiința anesteziată, în lumea de azi, drogată de visul „emancipării” cu orice preț, chiar și cel al ștergerii propriei identități, al cărei tineret agonizează în lumea virtuală a erei digitale. Acest popor, repet, este pedepsit în a nu-și mai recunoaște și trăi Marile Înălțimi Sufletești, pe care i le-a oferit istoria de-a lungul veacurilor!

O lume contemporană excedată, parcă, genetic și congenital, de măreția ontologică a trecutului glorios, ce i-a însemnat ființa în rărunchii unei veșnice crucificări. Numai astfel se explică cum la un an Centenar, România Mare a fost celebrată de români mici. Un soi de imensă depărtare sufletească între cei de atunci și cei de acum, pe care timpul scurt istoric nu are cum s-o legitimeze, a atrofiat organica vibrație a românului de azi către povestea trecutului său. Și totuși, în ciuda a tot și a toate, omul acela rar, ce încă mai există și în zilele noastre, va avea puterea să citească în micul volum intitulat „Bătălia de la Jiu”, printre datele strict de arhivă militară, cifre reci și anonime, jertfa unui întreg neam, aflat la o cutremurătoare răscruce a existenței sale. Va vedea cum, deodată, ca la un semn, „numerele” acelea anonime, fără de viață, se trezesc ca dintr-un somn adânc și devin oameni. Oameni de o tulburătoare credință și putere sufletească! „Cifre” anonime, care, pentru o clipă, își deschid mantaua militară la piept, ca astfel, glonțul inamic să le găsească inima, lumânarea lor de veci pe care n-o va stinge nimeni. „Cifre” anonime, care au apărat cu viața la baionetă, pământul sfânt al țării lor! Să vezi, citind, cum din răceala aparentă a documentelor militare, curge atât de mult sânge nevinovat românesc, cerându-și dreptul la viață, precum iarba răsărită printre lespezile de cimitir. În fond, cartea aceasta mică, plină de informații de arhivă militară și date istorice, ascunde pe dedesubt o cutremurătoare ereditate morală, dată din neam în neam, care țâșnește din când în când ca un gheizer, prin molozul istoriei, aducând la suprafață curățenia sufletească a fibrei românești.

Veți vedea în ea, citind-o cu atenție, mai multe bătălii, nu una singură. Cea vizibilă, cu inamicul puternic și sfidător, dar și cu cea degradantă, de tip degenerativ, cu inamicul invizibil din interior. Bătălia tăcută, sinistră, cu acele suflete mici, fricoase, oportuniste și meschine, care atunci, ca și acum, dezertau din sfânta condiție de român, la ceas de cumplită încercare pentru țară. Acea speță inferioară, dar agresivă și eficientă, care, atunci ca și acum, credita din răsputeri și cu toată convingerea, neputința acestui neam de a face istorie. Lor, acestor perverse și letale subminări li s-a opus, ca o altă ordine morală, ca o altă viziune asupra ființei românești, încrederea nestrămutată în vitejia acestui neam a omului proniator de atunci, pe care vremurile l-au scos în cale, generalul Ioan Dragalina. Nu numai planul de ofensivă, gândit cu geniu strategic, în plină campanie de retragere haotică a armatei sub comanda unor incompetenți ai vremii, dar acea înaltă temperatură sufletească, ce a legat fulgerător, ca un liant sufletesc, om de om, conștiință de conștiință, într-un adevărat zid românesc, ridicat uluitor și imprevizibil în fața inamicului, excedat, parcă, dintr-o dată de necunoscuta forță a unui neam, pe care de veacuri îl desconsidera. Veți vedea, citind, cum numai în cele douăzeci de ore de când a preluat comanda Armatei I-a și până în clipa în care a fost rănit, generalul Dragalina a întors cu de la sine putere o pagină de istorie, cât un veac de demnitate românească a acestui popor.

„Voi fi fără milă, ascultați ofițeri de orice grad și soldați, voi fi fără milă, față de aceia care se uită înapoi, în loc să se uite înainte, față de aceia care părăsesc rândurile și fug din fața inamicului!” Așezați la hotarul României distruse de atunci, această sfântă intransigență și veți vedea de unde s-a născut acel divin imperativ românesc, ca un strigăt al unui întreg popor către eternitate, „PE AICI NU SE TRECE!”. Această tărie fulger a unei binecuvântate intoleranțe în fața oricărui fel de dezertare este, în fond, radicalitatea forței morale ce iese din teacă la vremuri de cumplită restriște! Ce oameni a avut acest neam, ce români a avut această Românie, atât de blamată și de distrusă astăzi? Citiți această mică carte și încercați în inimă și suflet să repopulați țara aceasta a noastră de azi, aflată în plin dezastru moral, cu acei țărani ostași, mulți dintre ei plecați la Marele Război de Întregire, cu obiele în loc de cizme, cu un armament pe care istoria nu-l mai recunoștea ca fiind al ei, cu hainele zdrențuite, ce completau tristele uniforme, dar cu icoana României Mari în inimă, având în frunte o stâncă de om, a cărui sfântă intoleranță hristică îngenunchea destinul necruțător. Repopulați-o pentru o clipă cu toți aceștia și veți reface adevărul de a fi român într-o Românie eternă!

Printre datele istorice, printre informațiile de arhivă, vă veți întâlni cu fapte, cu atitudini cutremurătoare de legendă. Acel somn profund, fără de vise, ca un tragic preludiu, înaintea Somnului de Veci, înaintea întâlnirii cu moartea, a unui întreg detașament ce făcuse în marș forțat, cu numai două ore de odihnă, peste 100 de km într-o zi. Căzut frânt de oboseală, plecat din tranșee, acele morminte vii cu care se obișnuiseră ca o anticameră a morții, și nu de la căldura cazărmii, mergând prin ploaie și noroi, acel detașament de țărani ostași își mai odihnea pentru o clipă fruntea pe pământul sfânt al țării, înainte ca acesta, după cumplita încleștare cu inamicul, să-i primească sub brazda lui, ca pe niște tragice semințeale nemuririi noastre.

Statistici, cifre, documente, relatări, dar dincolo de ele, plânsul cumplit al unei țări ca al unui copil rămas orfan, pe care nimeni nu-l mai înțelege astăzi. Un fluviu de tăcute și înlăcrimate pomelnice, ce ocolesc discret istoria, spre a-și găsi odihna în veșnicia acestui neam. Ce-ar fi țara aceasta Românească de acum, dacă am refuza să-i declinăm destinul, doar între limitele sinistre ale degenerărilor, oportunismelor, lașităților și trădărilor de azi, și am alege să punem, la granița ei sufletească, alte borne, acele pietre de hotar pe care nimeni n-ar îndrăzni să le mai calce vreodată? Așezați ordinul de cutremurătoare intransigență a generalului Dragalina în fața cumplitei bătălii de la Jiu, într-un colț de hotar sufletesc al acestui neam, iar dincolo, la cealaltă margine tremurândă de țară, ordinul generalului Radu R. Rosetti de la Mărășești, pe atunci locotenent colonel, comandant al Regimentului 47/72 Infanterie, care în plin atac, căzând grav rănit și trecând peste insuportabilele-i suferințe, a ordonat, parcă, nu atât soldaților săi, ci întregii istorii: „Să se știe că eu sunt rănit aici! Niciun om să nu treacă îndărăt peste trupul meu!” Puneți la granițele țării aceste două pietre de hotar și veți vedea cum din pământ, alte sute, mii, zeci de mii, fără de număr, tăcute și neștiute cărămizi ale jertfei românești, ce se vor îmbrățișa în liniște, ca palmele într-o sfântă rugăciune pentru apărarea acestei țări!

Gânduri, fioruri sufletești ce te pot străbate, cititorule, răsfoind această mică carte în graba vinovată a zilei de azi! Oamenii strigă după înălțimi sufletești, dar oare câți dintre ei ar vrea să locuiască măcar pentru o clipă acolo? Căci iată, cartea aceasta mai poartă în taina ei ceva luminos și înălțător, ca un murmur tulburător către crestele senine ale ființei noastre. O lecție dată istoriei indiferente sau mistificatoare, de sfânta Ereditate a unei nobile și invincibile Demnități, moștenită din tată în fiu. Diamantul constantei dăinuirii noastre! Veți citi printre relatările făcute, printre abundentele informații istorice și militare, goana unui suflet de om, printre nedreptăți, capcane perverse, falsificări postume ale lucrului autentic, ipocrizii ascunse sub obrazul gros al așa-zisei obiectivități, diluarea gestului eroic în focul de artificii al dezbaterilor diversioniste, veți citi ceva ce seamănă cu fiorul unei tragedii antice sau cu febrilitatea infinită a unui apostol în a apăra Chipul Mântuitorului de mizeriile postume Crucificării, menite să-nece Adevărul!

Este tragicul marș în răspăr cu lumea, al fiului către chipul luminos al tatălui său! Este sufletul însuși al autorului acestei cărți, comandorul de marină Virgil Alexandru Dragalina, care-și duce propria bătălie de la Jiu, ridicând din „calea răutăților” lumina adevărului istoric, acolo unde știe că se odihnește „CINSTEA NUMELUI DE ROMÂN”, chipul neîntinat al tatălui său, generalul Ioan Dragalina!  - Dan Puric