15 iunie 1889. Se stinge Mihai Eminescu. 

2018. Într-un trist an centenar marcat de atâtea deziluzii, de la regresul atât de vizibil al culturii în România la neistovita patimă politică internă atât de distrugătoare, dublată de o insignifiantă prezență externă a țării noastre, de la erodarea continuă a spiritului identitar național venită din atâtea direcții: pe canale deconstructiviste, prin arta postmodernă, prin filosofia unui relativism de tarabă care neagă orice întemeiere ontologică, prin consumismul agresiv și spiritul, vai, așa-zis antreprenorial, în fapt o formă sofisticată de aculturație, la înăbușitoarea aplatizare, nu putem decât să ne întoarcem la Eminescu. 

Salvarea noastră națională va sta mereu în Eminescu. Când în iulie 1883 era publicată Doină, Eminescu era bolnav, părăsit de toți, incomod, deranjant. Neamul românesc zăcea ferecat în lanțurile imperiilor și sub pumnul de oțel în mănușă de catifea al unei pături superpuse care ne coloniza liberal. Atunci când toate nădejdile mureau pentru neamul său, Eminescu îl invoca pe sfântul protector al Moldovei: Ștefane, Măria Ta, tu la Putna nu mai sta/Las’Archimandritului/Toată grija schitului/Lasă grija Sfinților/În sama părinților/Clopotele să le tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă/Doar s-a-ndura Dumnezeu/Ca sa-ți mântui neamul tău./Tu te-nalță din mormânt/Să te-aud din corn sunând/Și Moldova adunând/. De-i suna din corn o dată/Ai s-aduni Moldova toată/De-i suna de două ori/Îți vin codri-n ajutor,/De-i suna a treia oară/Toți dușmanii or să piară/Din hotară în hotară/-Îndrăgi-i-ar ciorile/Și spânzurătorile.

Atunci când omenescul este neputincios rugăciunea cheamă pe Cel care-toate- le-ține-și-la-care-toate-sunt-cu-putință. 

Invocarea pe care o face Eminescu este ritualică, iar salvatorul Ștefan cel Mare, stăpânul Moldovei uns de Dumnezeu, Sfântul monarh care va veni la sfârșitul timpurilor și va elibera Moldova, nu are nevoie nici de arme sofisticate, nici de presă și nici de bogățiile pământului. Sunetul său izbăvitor din corn redă trâmbițele îngerilor Apocalipsei. Când sună prima oară, trezește la viață oamenii. Îi învie, îi izbăvește, îi mântuiește și le dă în stăpânire pământul care le aparține. Fiindcă toate le face în dreptate și toate le reașează în matca lor, ca orice monarh căruia îi revine sarcina de a reinstaura ordinea tulburată de haosul dezlănțuit de puterile Răului. 

Așa se face că la al doilea sunet de corn, Sfântul Ștefan cel Mare readuce la starea adamică natura siluită. Își dezbracă țara sânul/Codrul frate cu românul/De secure se tot pleacă/Și izvoarele îi seacă/Sărac în țară săracă este starea cotropită a naturii în biata Moldovă de secol XIX dar și de azi. Eminescu este contemporan cu noi, Eminescu simte înstrăinarea noastră, Eminescu vede munții golași, acolo unde stejari seculari stârpiți lasă loc ierbii uscate iar brazii sunt culcați la pământ în avântul neostenit al profitorilor.

Al treilea sunet al cornului este și cel izbăvitor și înseamnă alungarea Răului din lume. Fiindcă Răul nu este unul xenofob, atât de ușor etichetat, ci este unul ființial. Străinul e rău doar dacă aduce cu sine Răul, muscalii de-a călare sunt cotropitori, sunt invadatori, străinii sunt răi fiindcă sunt distrugători ai legilor lui Dumnezeu și ei fac ca la ușa creștinului să fie doar umbra spinului. Românul a ajuns sărac în propria țară și nu se mai poate manifesta ca român prin reperele sale identitare. Astfel, Poetul vorbește despre Moldova toată, pe care Sfântul are menirea de a o aduna într-o singură țară: partea de nord a acesteia, Bucovina, se afla sub dominație austriacă, acolo erau colonizați ruteni și evrei, partea de est se afla sub ocupație rusească, fiind și ea colonizată masiv și chiar Moldova liberă din cadrul României era supusă asaltului emigraționist.  

Străinul e rău fiindcă aduce cu sine înstrăinarea românului, ale cărui cântece dispar. Străinul e rău doar atunci când ucide Gradina Maicii Domnului ale cărei păsări pier în zgomotul asurzitor al drumurilor de fier. Veacul mecanicist soarbe, iată, seva vie a neamurilor. 

Eminescu nu așteaptă izbăvire de la stăpânii acestui ev căzut. Dreptatea neamului său e dreptate în veșnicie și o cere doar de la Dumnezeu.