Am scris în februarie 1990 această elegie pentru Marius Bodo, un copil de 15 ani care a murit în decembrie 1989:

Scrisoare unui înger

rugați-vă pentru mine, rugați-vă
     biruitorilor, fericiților
rugați-vă în lumină
  în har și în adevăr
să-ncep eternitatea
ascultării lui Dumnezeu
   a vieții în Dumnezeu
a rugăciunii
Daniel Turcea

Îl chema Bodo Marius. Născut: 1974; decedat: decembrie 1989 în Revoluție. A trăit deci numai 15 ani în această lume. Îmi amintesc cum eram la 15 ani: în clasa a noua, mai citeam cărți cu povești, abia ieșeam din copilărie ca dintr-o poveste, ca dintr-un joc, de fapt încă mă mai jucam câteodată (cu o vagă nostalgie de care nu-mi dădeam seama) de-a „vațiascunselea”, „uliușiporumbeii”, „hoțiișigardiștii” sau „țarățarăvremostași” (printr-o dureroasă inversiune, de astă dată adulții au jucat aceste jocuri, în felul lor crud, iar copiii le-au căzut victime). Ce-ar fi fost dacă încetam să exist la 15 ani? Înainte de a descoperi poezia, dragostea, miracolul... Înainte de a trăi atâtea revelații. Înainte de a trăi, pur și simplu... Abia astfel, evocând eul meu de atunci, pot începe să înțeleg mai adânc ce înseamnă grozăvia de a muri la 15 ani.

...................................................................................................................................................

Dragă Marius,

Pe crucea simplă de lemn din Cimitirul Eroilor Revoluției se află fotografia ta: este, jur, extraordinară. Un zâmbet de o frumusețe, o puritate, o generozitate, o lumină absolută, izbitoare. Este ceea ce ea ar fi exprimat oriunde, nu doar în acest loc tragic. Abia acum îmi dau seama că era zâmbetul atâtora dintr-o generație pe care n-am știut s-o văd cu adevărat. Și un amănunt îmi atrage dintr-odată atenția: puloverul pe care îl porți în fotografie este plin de stele. Este albastru-închis, iar stelele – puzderie – sunt albastre-deschis. Și mă fulgeră gândul că îl purtai pentru că îți plăceau stelele, și cerul lor albastru, ca o presimțire parcă a viitorului tău sălaș, ca o prefigurare a eternității înstelate în care ființezi acum, a patriei celeste ce găzduiește aievea existența ta îndumnezeită, întru Lumină.
Aș vrea să fiu prietenul tău, cel pe care nu l-ai avut, n-ai mai avut timp să-l ai, fratele tău. Aș vrea să trăiesc și pentru tine, tot ceea ce tu n-ai mai putut – nu vei mai putea trăi niciodată. Aș vrea ca prin mine să te bucuri și tu de lumina de aur a soarelui, de chipurile fericite ale oamenilor, de zâmbetul unei fete, de transparența unui cer văzut de aici, de jos (tu îl locuiești, sunt sigur, ființă din Ființa lui Dumnezeu, a Tatălui Ceresc. De ce sunt sigur? Pentru că cine merită oare Paradisul, dacă nu cei asemenea ție?).

Să te bucuri, aș vrea, de primăvara ce va începe în curând fără voi – care ați murit în acea incredibilă Primăvară din miez de iarnă, miraculoasă, dumnezeiască, în acel Crăciun care, prin voi, ne-a dăruit învierea; de mugurii și florile și căldura tuturor primăverilor; de culorile neverosimil de frumoase ale pădurii în octombrie, de nuanțele infinite ale mării în amurg; de toată splendoarea acestei lumi, de frumusețea dumnezeiască a Creației. Iar eu, supraviețuitorul, risipitorul, rămân, eu rămân să mă rog aici, pentru tine, pentru voi toți, eu biruitorul, eu fericitul, eu învingătorul învins (căci ce înfrângeri sînt victoriile noastre, iar înfrângerile noastre – ce izbânzi!), rămân să plâng triumful bătăliilor pierdute, biruința eșecurilor noastre secrete, apoteoza însângerată a iubirii anonime, Doamne, ce victorii pentru bătăliile noastre pierdute, ce apostazii după atâtea jertfe! Eu rămân să plâng pentru tine, pentru voi, și pentru șansa martiriului pe care am pierdut-o (sau poate nu încă?). Rămân să mă rog aici, în prea puținul duh și puțina lumină pe care o am, pentru tine care ești acolo, în Lumina cea neînserată, pentru veșnicia viețuirii tale în Dumnezeu. Nu știu despre tine decât ce văd aici, pe crucea cu numele tău din Cimitirul Vostru, al Martirilor: că aveai 15 ani și îți plăceau stelele. Și că ai murit pentru mine. Iartă-mă că nu sunt vrednic de jertfa ta, că nu pot face mai mult, că nu mă pot ruga mai curat, cu lacrimi și cu zdrobirea inimii, cum spun Sfinții Părinți, pentru tine, pentru duhul tău, pentru ființa ta astrală, asemenea aștrilor pe care îi iubeai, pentru existența ta, a voastră, printre îngeri și stele.

Andrei Dîrlău, februarie 1990