ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Bătălia de la Călugăreni prezentată de Enciclopedia României

Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595) a fost parte a conflictului otomano-muntean și parte a campaniei otomane din august – octombrie 1595, ce avea ca scop înlocuirea lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) și transformarea Țării Românești și Moldovei în provincii otomane.

Oastea munteană și unități transilvănene și de mercenari: Comandant:
Mihai Viteazul
Forțe:
10.000-16.000 oșteni munteni, steaguri boierești, unități de țărani, 4.000 oșteni unguri și secui, mercenari cazaci, 12 tunuri
Pierderi:
necunoscute

Oastea otomană. Comandant:
Sinan pașa
Forțe:
50.000-60.0000
Pierderi:
necunoscute


Situația înainte de bătălie

La inițiativa domnilor muntean și moldovean de a ieși de sub stăpânirea Imperiului Otoman, prin acțiunile de la București și Iași, mai ales datorită distrugerilor masive produse prin atacurile devastatoare de la Giurgiu, Brăila, Hârșova, Târgul de Floci, Silistra, Putineiu, Stănești, Șerpătești, Rusciuk, ori Tighina (Bender), Chilia, Cetatea Albă și Ismail, marele vizir Ferhad pașa pornește cu oastea împotriva lor (27 aprilie 1595).

Prezent la Adrianopol, la 14 mai 1595, marele vizir decide transformarea Țării Românești și Moldovei în vilâyete otomane, conducători ai acestora fiind numiți Cafer pașa (înlocuit cu Haydar pașa), pentru Boğdan (Moldova) și Satırcı Mehmed pașa, pentru Iflâk (Țara Românească). Situația nou creată de ieșirea celor două țări române, la care se adaugă și Transilvania, din relația cu Poarta, a produs o criză alimentară la Constantinopol, unde săracii capitalei și trupele aflate pe front încep să simtă privațiunile. Ferhad pașa începe construirea unui pod pentru a-și trece armata în Țara Românească, dar din 7 iulie 1595, mare vizir este numit octogenarul Koca Sinan pașa (pentru a patra oară), care pornește spre Dunăre. Mihai încearcă să împiedice trupele otomane să treacă Dunărea și trece la ofensivă. Atacă fulgerător Nicopole unde nimicește o oaste formată din 1.300 de oșteni și distruge cele o mie de vase cu care otomanii voiau să construiască un pod. De aici un corp de oaste se îndreaptă spre Vidin, care este ars, iar altul spre Turtucaia, căreia i se distruge citadela. În urma acestei campanii, sunt transmutați în Țara Românească 16.000 de creștini.

La 11 august Sinan pașa ajunge la Rusciuk, iar la 14 august începe trecerea Dunării pe un pod de vase spre Giurgiu. Pe 22 august 1595 cele două oști se aflau la o distanță mică una de alta.

Combatanții

Otomanii dispuneau de o armată alcătuită din 50.000 – 60.000 de oameni, la care se adaugă personalul auxiliar, în timp ce sub comanda lui Mihai Viteazul se găseau între 10.000 și 16.000 de oșteni, plus 12 tunuri. Alături de steagurile boierilor și câteva unități țărănești, domnul muntean se mai baza pe un detașament de mercenari cazaci, precum și pe 4.000 de maghiari și secui, aflați sub comanda lui Albert Király. Trupele ardelene au fost trimise de principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (1581 – 1599, 1601 – 1602), în baza tratatului de la Alba Iulia (20 mai 1595), prin care, în schimbul acceptării suzeranității sale de către domnul muntean, acesta se obliga să-l ajute împotriva otomanilor.

Bătălia de la Călugăreni - Pictură de Theodor Aman

Dispunerea forțelor

Mihai a ales Călugăreni (județul Giurgiu), pe Neajlov, ca loc de bătălie pentru că era o zonă mlăștinoasă și a optat pentru acest teren deoarece putea să blocheze ușor flancurile armatei otomane. Oastea munteană a fost așezată la nordul localității, lângă o pădure, în timp ce patrulele țineau sub observație malurile Neajlovului și Câlniștei. Avangarda otomană era condusă de Hasan pașa, flancul drept era asigurat de Satırcı Mehmed pașa, iar cel stâng de Haydar pașa.

Desfășurarea bătăliei

Mihai Viteazul atacă în zorii zilei de 13 august/23 august 1595 cu grosul oștirii sale (circa 10.000 de oameni), în timp ce Albert Király cu oamenii săi alcătuiau rezerva. Pentru că nu era sigur de buna intenție a acestora, domnul muntean mai păstrează un corp de 1.200 de călăreți, sub comanda lui popa Stoica din Fărcașe, menit a asigura retragerea. Atacul inițial al muntenilor a ajuns până la tabăra de corturi a turcilor.

În jurul orei 11 dimineața a pornit un atac puternic al ienicerilor, care i-au respins pe oștenii lui Mihai. Ienicerii trec Neajlovul și capturează unsprezece tunuri creștine.

Hasan pașa, cu aproximativ 10.000 de oșteni, încearcă o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet pașa face același lucru prin est.

Trupele lui Mihai se retrag puțin, în ordine. Armata creștină e dispusă în formă de triunghi, cu vârful spre inamic. După ce reușesc să se regrupeze, aproape de locul unde se afla rezerva lui Király, oștenii lui Mihai resping efectivele lui Mehmed pașa și ale lui Hassan pașa, provocându-le pierderi considerabile și datorită celor două tunuri păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii se retrag în dezordine, mulți cad în mlaștină și mor înecați, situație care dă posibilitatea lui Mihai să contraatace. Sunt recuperate tunurile și este creată o stare de degringoladă pe malul sudic al Neajlovului. Au fost ucise patru pașale, șapte sangeaci și 3.000 combatanți turci. S-au recuperat cele unsprezece tunuri pierdute și s-a capturat un steag turcesc verde, al profetului Mahomed, și cinci tunuri.

Episodul este sugestiv prezentat de cronicarul Baltazar Walter:
„Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acțiune eroică de ispravă măreață care să cutremure inimile păgânilor și să le înalțe pe ale creștinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliță ostășească și pătrunzând el însuși în șirurile sălbatice ale dușmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăți cu sabia o altă căpetenie și luptând bărbătește se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozește două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a dușmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de pușcă, pentru că de îndată două sute de unguri și tot atâția pedestrași cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie, strică rândurile, aștern la pământ și taie oștile turcilor, pe când din spate și din coastă îi lovește cu bărbăție domnul cu ai săi, făcându-se așa mare învălmășeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri și, în fugă, erau mânați spre tabără ca vitele. În această învălmășeală ce seamănă a fugă, Sinan-Pașa în partea din față a taberei cade de pe podul râului Neajlov, pierde doi dinți și se rostogolește fericit scăpând cu viață”

După bătălie

Inferioritatea numerică și apariția trupelor lui Hasan pașa, l-au obligat pe domn, în cele din urmă, să se retragă la lăsarea întunericului. În raportul către marele duce al Florenței, Ferdinando de Medici, Mihai Viteazul prezenta faptele astfel:
„mă încăierai cu ei într-o bătălie în așa fel că ținu toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre rușinea lui Sinan pașa, căci în lupta aceea însuși Sinan pașa se prăvăli de pe cal într-o mlaștină foarte întinsă, de unde cu mare greutate fu scos ... Și după ce Sinan a îndurat o așa batjocură de la noi, se mânie foarte, și așa se hotărî să pornească cu toți ai săi asupra noastră. Deci eu văzând că nu voi putea ține piept, venii la Târgoviște”

Pierderile otomane au fost mari, trei conducători și-au pierdut viața pe câmpul de luptă: Haydar pașa, Mustafa pașa și Hüseyn bey, iar Satırcı Mehmed pașa, grav rănit, abia a reușit să scape cu fuga. Domnul muntean se retrage spre Valea Prahovei pentru că Bucureștiul și Târgoviște au fost ocupate imediat de către otomani. În tabăra de la Stoenești se așteaptă ajutoarele de la aliați. În tot acest timp, Sinan pașa începe procesul de transformare a țării în vilâyet.

„„Bătălia de la Călugăreni rămâne un episod semnificativ, dar nu decisiv, din marea confruntare dintre creștini și otomani, înscrisă sub semnul Ligii Sfinte și trecută în cadrul Războiului de 15 ani. Ea nu a fost o victorie hotărâtoare a lui Mihai Viteazul și a glorioșilor români – cum se mai spune uneori – ci o victorie de moment a creștinilor, care se aliaseră tocmai ca să dea o replică turcilor. Dacă termenul de victorie pare prea puternic, se poate vorbi de o replică creștină demnă și fermă, cu mari pierderi pentru otomani, rămași dezorientați la finele bătăliei”

(Ion Aurel Pop)

Toate sursele la Enciclopedia României