În vara lui 1917 este recrutat în armata austro-ungară și trimis pe front în Albania, unde e telefonist (cunoștea 3 limbi). Se îmbolnăvește de malarie, e internat în Slovacia, apoi la Viena; e retrimis pe front în Muntenegru, când războiul se termină. Cu peripeții revine în țară; participă la Adunarea de la Alba Iulia și-și vede patria întregită. Absolvă Școala militară de artilerie din București; e avansat sublocotent. Se înscrie la Facultatea de drept din Cluj, e vicepreședinte al Centrului Stundețesc, participând activ la frământările studențești. Își ia doctoratul în drept și face practica în avocatura la Sibiu, Sebeș și Satu Mare, fiind ultimul avocat din Brașov care a dat examen de cenzură, în 1926 (dupa 8 ani de studii și praxa).

În 1927 deschide un birou de avocatură la Brașov; în 1933 își întemeiază familia, căsătorindu-se cu Elena Scholtz, cu care are două fete: Ileana și Maria. Ion Moța (cunoscut din studenție) îl convinge să intre în Mișcarea Legionară. Pledează în procesele: Duca, Bratu, al „complotului studențesc” de la Târgu Mureș, ținut la Brașov. Datorită adeziunii sale la Mișcarea Legionară e închis la Jilava (1934) și lagărul Vaslui (1938). E eliberat și concentrat în armată, cu care va părăsi Basarabia fără luptă. 

După instalarea Statului Național Legionar, în toamna anului 1940, lt. Trifan este numit prefect al județului Brașov; își asumă funcția, deși situația era dificilă (granița mutându-se la Sfântu Gheorghe): „Mă găsesc în acest loc din ordin și voi face ce pot”.

După lovitura din ianuarie 1941 e somat de col. Filip Agricola, comandant al regimentului de infanterie din Brașov, să predea Prefectura. Refuză și cere să fie înlocuit prin decret de stat, așa cum fusese numit. În urma discuțiilor cu gen. Dragalina, a consultărilor cu Bucureștiul și a amenințărilor armatei germane de a interveni, împreună cu Marian Traian, șeful județului, predau autoritatea și sunt arestați. Urmează ancheta și procesul. Deși col. Agricola confirmă că a fost ordine în județ și prezența armatei la prefectură era nejustificată, totuși dr. Traian Trifan este condamnat la 16 ani închisoare. 

Ajunge în temnița Aiudului. Prin anvergura sa spirituală polarizează, împreună cu prietenul său, fostul primar legionar al Brașovului, Marian Traian (numiți de cei mai tineri „cei doi Titani”), grupul de adevărată fervoare și trăire creștină, care practică chiar în condițiile închisorii virtuțile patericale: ascultare, rugăciune neîntreruptă, muncă. „Aveau o trăire de chilie mănăstirească. Se citea pe fața lor o liniște, însă convingătoare. Educația lor venea mai de demult. Amândoi se bucurau de o mare stimă din partea noastră și respect din partea gardienilor” (Pr. Traian Belu). 

Cererea celor din închisori de a fi trimiși pe front e acceptată printr-o adresă primită de la Antonescu, doar pentru reabilitare; dr. Trifan este în fruntea celor care nu acceptă înjosirea, deși tentația eliberării era mare, pentru că nu făcuse rău țării și nu aveau nimic de reabilitat, având cea mai demnă atitudine din timpul prigoanei antonesciene.

„Mergerea pe front împotriva comunismului este o onoare pentru orice legionar. Traian Trifan are grad de căpitan și își servește patria ca ostaș, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în fața nimănui”. Urmarea: suferă represalii din partea administrației și jigniri din partea camarazilor care voiau să scape de închisoare. 

Urcușul său duhovnicesc avea să traseze și linia de mărturisire a „misticilor”, între care sunt pomeniți Valeriu Gafencu sau Gheorghe Jimboiu: „Un om de o profundă trăire creștină, un mare și integru caracter, un povățuitor blând, înțelept, odihnitor, dorind parcă să cuprindă într-un cuvânt pagini întregi. Bădița Trifan trăia într-o tăcere concentrată, fiind omul rugăciunii” (arhim. Arsenie Papacioc). „A purtat lumina spiritului, ne-a pus în contact cu cerul, cu Iisus, cu Preasfânta Fecioară, cu doctrina creștină a Bisericii noastre. Printr-o viață de rugă și asceză a acestui monah între monahi, a cultivat verticala creștină, creând prin discipoli mucenici și cuvioși, o școală care a cuprins toate închisorile” (Gheorghe Dragon)

Pentru poziția sa e anchetat și judecat la Tribunalul Militar Sibiu; este achitat, însă e trimis disciplinar la Suceava. La apropierea frontului, directorul închisorii pleacă cu arhiva, lăsând conducerea primului gardian, cu ordinul de la directorul general al închisorilor, Petrescu, de a preda deținutii legionari rușilor. Dar cu intervenții și presiuni sunt eliberați, câteva zile înainte de a ocupa rușii orașul. Un preot, deținut și el, face rugăciune și fiecare pleacă unde dorește. Împreună cu alți camarazi „mergând numai pe căile indicate de onoare”, deși puteau evada, ajung pe jos, cu mașina și trenul la Brașov, unde se prezintă la închisoare, pentru a-și executa condamnarea. 

Putându-se săvârși Liturghia în închisoare, după mai mult timp, pr. Vasile Serghie l-a observat: „Vă rog să-mi spuneți de ce ați lăcrimat azi, când v-ați împărtășit? Cum să nu plâng de bucurie când înțeleg cât mă iubește Dumnezeu, oferindu-mi-Se hrană și băutură”. La propunerea lui Iuliu Maniu, legionarilor, singurii deținuți politici din România cărora nu li s-a aplicat decretul de amnistie de după 23 august, li se va reduce pedeapsa cu un sfert. Ajunge iar la Aiud, de unde deținuții sunt mutați datorită frontului la Alba Iulia apoi revenind la Aiud. Acolo îi întâmpină pe primii condamnați de comuniști, „criminali de război” sau politicieni ai vechilor regimuri. 

În perioada 1946-1948 o parte a deținuților sunt scoși la muncă în colonii. Traian Trifan ajunge la Galda, pe domeniul Albini (fost castelul Kendeffi, unde fuseseră anchetați și chinuiți Horia, Cloșca și Crișan, lângă care era și o bisericuță), unde se trăia în oarecare libertate (un calm ce anunța furtuna ce o va dezlănțui regimul penitenciar comunist) și fiecare își sporea dimensiunea spirituală; personalitatea lui Traian Trifan e evidentiață în mărturii ale mai multor camarazi: 

Gheorghe Stanciu-Bacă: „Într-o seară m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras. M-a văzut și mi-a zis: Nu pleca! Minutele ce-am stat în ușă m-au înghețat. M-a luat ușor după umăr: Vrei să știi cât de veche este biserica? Lasă pe istorici și pe arheologi să afle! Noi știm că Biserica nu este veche și nu este nouă; Biserica este dintotdeauna și pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!..”.

Iulian Bălan: „În întunericul nepătruns al bisericii plângea ore întregi... Noi îl auzeam și ieșeam fară să-i tulburăm rugăciunea. Nu făcea prozeliți. Cei ce-l iubeau și-l stimau erau pe picioarele lor... Legatura dintre ei era Iisus Hristos și nu era alt stâlp de susținere”.

Marin Naidim: „Când ieșeam de la lucru din vie îl vedeam pe d-l Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă. Impunea prin răbdare și înțelepciune; gândea profund. A rezistat tuturor încercărilor sorții prin credința tare în Dumnezeu. Rămâne în memoria noastră exemplu de Avvă și de erou”.

În 1948 deținuții sunt readuși la Aiud, iar regimul devine tot mai dur; dacă nu sunt anchetați sau pedepsiți, majoritatea sunt supuși la munci, în fabrica închisorii. În 1951 refuză să participe la întrecerea pentru depășirea normelor (o formă a reeducării), declârand: „Robul este mort cu voința. El se supune ordinelor”; în urma refuzului urmează tortura și carcera: „Bădia, așezat în genunchi, a fost tuns la zero. I s-a bătut un lanț greu la picioare și a fost dus în celula de beton în care nu se putea sta în picioare... Aici a fost ținut timp de o lună cu regim alimentar sever (o cană de terci la 3 zile)” (George Popescu). E scos din nou la muncă cu un regim de 12 ore/zi (pentru mai mult de un an de zile); datorită oboselii, ajunge să doarmă în picioare. În 1953, având să i se încheie condamnarea, este dus la Văcărești, anchetat la Uranus, trimis în lagărul de la Popești Leordeni, apoi la Caransebeș și de acolo la Brașov, în 1954. Dupa o altă anchetă, pentru că nu a fost găsit nici un motiv de condamnare, i se anulează reducerea pedepsei și e expediat la Gherla.

Comportamentul său în Săptămâna Patimilor îl descrie Dumitru Bordeianu: „Era retras într-un colțișor și plângea continuu, privind cu ochii spiritului și simțind cu inima suferințele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, pe Golgota”. La exiprarea condamnării de 16 ani, nu e pus în libertate, ci trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În 1958 este trimis în lagărul de „muncă obligatorie” Culmea (Canal). După 2 ani ajunge la Periprava, în Delta Dunării. În 1961, unul dintre tinerii care intrase și el în urma cu 20 de ani în închisoare îl descrie: „Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați; auzeam că deseori era văzut cu lacrimi, și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea Cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută” (Nicolae Mazăre). Se eliberează în 1962, ajungând la Brașov de ziua Înălțării Sfintei Cruci, semn al biruinței personale.

„Smerit trăitor în Cel ce este Calea, Adevărul și Viața și-a adăugat sufletul la temelia neamului românesc, fiind călăuză și îndemn pentru cei rămași” (Constantin Pascu).

„Dintre toți aceia pe care i-am cunoscut în timpul îndelungatei detenții (22 de ani), îndrăznesc să spun că poate nici unul nu și-a asumat suferința și condiția de a fi discreditat ca om, fără însă a renunța la demnitatea de mărturisitor al adevărului, așa cum și-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnității creștine românești, în veacul XX” (Virgil Maxim).

"Problema ce se punea la ora aceea a supraviețuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executați. Pentru legionari, nu exista reeducare sau grațiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Și astfel s-a format grupul sufletiștilor sau al Bibliștilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediație, post, rugăciune – a format la Aiud <<cohorta de sfinți>>. Eu <<sunt calea, adevărul și viața>>, suferințele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă și Golgota suferințelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: <<Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc>>”. (Nicolae Purcărea)

După închisoare și-a reîntregit familia (soția cu fetițele lui fuseseră izgonite din loc în loc). A trăit în mare smerenie, lăsându-ne moștenire concepția sa de viețuire după un program creștinesc în lucrarea Mărturisesc – Robul 1036, adevărat curs de teologie. S-a săvârșit din viața aceasta în 27 aprilie 1990 și este înmormântat în cimitirul „Sfânta Treime” din Șcheii Brașovului. În veci pomenirea lui!