Odată cu terminarea uceniciei, în 1901, este primit într-un atelier de tâmplărie din Arad. Ajuns în oraș, ia contact cu ideologiile politice și consideră că trebuie să se implice activ în viața politică, dorind să lupte pentru ca neamul românesc să obțină Unirea. În același an se înscrie în Partidul Socialist Democrat.

În scurtă vreme devine unul dintre principalii militanți ai PSD în Arad; în același timp își începe activitatea editorială, devenind colaborator al numeroaselor publicații muncitorești și al ziarului „Adevărul” de la Budapesta, organul Secției Române a PSD din Ungaria. Între anii 1905 și 1918 locuiește la Budapesta, unde conduce resortul propagandă și presă al PSDU și devine redactorul responsabil al ziarului Adevărul.

În timpul Primului Război Mondial ajunge într-o fabrică de avioane de pe insula Csepel, apoi, fiind demobilizat, revine la Budapesta, implicându-se din nou în activitatea politică.

Și-a adus contribuția la definitivarea Rezoluției Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918. În cadrul Adunării a fost ales vicepreședinte al acesteia, iar apoi a fost ales în Consiliul Dirigent, ca șef al Resortului Ocrotirii Sociale și Igienă. Tot la Alba Iulia este ales secretar general al PSD, chiar în ziua de 1 decembrie 1918. 

În anul 1920 a făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris; în 1924, a participat la Conferința Internațională a muncii de la Geneva, apoi la Londra, unde a prezentat adeziunea Federației Social Democrate Române la Internaționala Socialistă a Muncii. Între anii 1921-1926 este redactor responsabil al gazetei „Tribuna socialistă” din Cluj. 

Din 1922 s-a stabilit la București, lucrând în cadrul Ministerului Muncii, la resortul Ocrotiri Sociale, până în 1938, când, odată cu dictatura regală, a activat în cadrul breslelor muncitorești.

În august 1929 a fost trimis la Moscova, ca reprezentant al Partidului Socialist din Transilvania și Banat, în vederea participării la lucrările celui de al II-lea Congres al Internaționalei a III-a și a discutării problemei afilierii la Internaționala a III-a a viitorului preconizat Partid Comunist în România. Nu este însă primit la lucrările Congresului pentru că Buharin (ideologul partidului bolșevic rus) îl acuză de faptul că participă la guvernarea României ca membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Flueraș și-a apărat poziția, dar sovieticii l-au catalogat ca având un comportament rușinos. Totodată, Buharin hotărăște excluderea lui din partid. Lucru care nu se întâmplă.

În perioada anilor 1927-1932, a participat activ la viața politică a țării, candidând pe lista de deputați, fiind ales în trei rânduri: 1928, 1931, 1932. În parlament, Ioan Flueraș a fost un permanent și ferm apărător al celor de jos, cu prioritate al țărănimii. După septembrie 1944 a participat la reorganizarea PSD, alături de Constantin Titel Petrescu, Lotar Rădăceanu, Ștefan Voitec etc, dar nu a acceptat colaborarea cu PCR, militând ferm pentru păstrarea identității PSD.

Chiar dacă poziția sa a fost fermă în ceea ce-i privește pe sovietici, reprezentanții acestora au încercat să îl atragă de partea lor în mai multe ocazii. Însuși Petru Groza i-a oferit, în 1945, postul de Ministru al Muncii în Guvernul de la 6 martie. Flueraș a răspuns negativ, exprimându-și încă o dată refuzul de a accepta ocupația sovietică, pe care o numește dictatură.

Flueraș locuia în București împreună cu soția sa, Ileana. Aveau un atelier de tâmplărie în preajma cartierului Izvor. Acolo se întâlneau cei din formația lui Mircea Stefanovici, „Tinerimea Liberă” (o asociație de tineri cu orientare de stânga, studenți la Politehnică, ce militau în special pentru dreptul la libertatea presei). 

În 1945 membrii acestei asociații, care, de altfel, funcționa legal, sunt arestați. O dată cu ei este ridicat și Ion Flueraș – care nu aparținea „Tinerimii Libere”, dar era acuzat că i-a susținut și găzduit. A fost acuzat și că ar fi răspândit manifeste interzise, cu caracter democrat. După trei luni de anchete și detenție la Jilava, Flueraș a fost eliberat. După Congresul PSD din 10 martie 1946, în care s-a hotărât mergerea în alegerile parlamentare de la 19 noiembrie 1946, pe listă comună cu PCR, s-a format PSD independent, sub președenția lui Titel Petrescu, la care a aderat și Ion Flueraș, unde a mai activat până în toamna anului 1948, când este arestat.

Flueraș își va ispăși pedeapsa în temnița de la Gherla, unde este adus în 1949. Fiind prea bătrân și bolnav pentru a lucra în ateliere, este folosit la diverse munci ca măturat, spălat toalete etc.

Datorită acestor munci a căpătat o oarecare mobilitate în interiorul temniței, având posibilitatea de a se strecura din când în când într-unul din corpurile închisorii, unde erau depozitate icoanele și celelalte obiecte rămase de la fosta capelă. Chiar dacă toți cei care l-au cunoscut pe Flueraș înainte de 1948 mărturisesc faptul că era un om extraordinar, de o cinste și demnitate rar întâlnite, în temniță sufletul lui Flueraș se va deschide total către Dumnezeu și va descoperi Adevărul și Calea.

Despre această transformare și mai ales despre comportamentul creștin al lui Flueraș mărturisește Dumitru Bordeianu în monumentala sa lucrare „Mărturisiri din mlaștina disperării”:

„Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel, în genunchi și cu mâinile încleștate. Se ruga în fața unei icoane. La zgomotul de saboți al pașilor mei a întors capul și, văzând că sunt un deținut ca și el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială și am îngenuncheat și eu. După ce și-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepție ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuși lui Dumnezeu? Bătrânul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinerețe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-l ierte. La despărțire, i-am șoptit bătrânului să fie prudent, căci sunt mulți turnători și s-ar putea găsi un ticălos care să-l toarne. Mi-a răspuns însă că nu se mai teme și atunci i-am dat pace... Întâlnirile mele cu Flueraș la capelă s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr și să ne rugăm... El rostea rugăciunea cu inimă caldă și copleșită de prezența lui Dumnezeu. În întâlnirile noastre în acea capelă, îl simțeam pe bătrânul Flueraș atât de aproape și atât de cald lângă mine, de parcă alături era tata, cu barbă albă... Îmi sună și acum în urechi ceea ce mi-a spus atunci: «Fătul meu, toate sunt minciuni. Vezi să nu-L pierzi pe Dumnezeu, c-ai pierdut totul»”.

„Pe cunoscutul social democrat Ion Flueraș, Reck l-a scos la corvoadă în curtea fabricii, pentru curățenie, dându-i în primire closetele. L-am auzit comentând satisfăcut acest fapt:

- Lasă-l, o viață întreagă a fost sluga burgheziei, acum să-i curețe closetele.

Dar batjocura nu a fost suficientă. Într-o zi, bătrânul om politic a fost chemat la anchetă, în față, la birourile închisorii. După ce a revenit în camera sa de la parter, unde stăteau «inapții», o cameră mare, plină de bătrâni, zeci de neputincioși, folosiți însă la diferite corvezi, la scurtă vreme a fost scos din nou din cameră, de data asta dus însă numai la biroul organizatoric al deținuților, de vizavi de camera bătrânilor. Acolo îl așteptau Reck și Juberian. Ce s-a întâmplat acolo, nu știu. Bătrânul nu a mai putut povesti, căci a fost readus în cameră într-o pătură și la scurtă vreme a murit, dacă nu chiar în ziua aceea. În noaptea care a urmat, în fabrică au apărut manifeste scrise cu creionul pe hârtie de caiet de matematică: «Călăii Reck și Juberian, asasinii lui Ion Flueraș, vor plăti pentru crima lor»”. (Ioan Munteanu, „La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla, Aiud”).

Trupul bătrânului luptător pentru Unire a fost rapid pregătit pentru ultimul drum de către gardienii și deținuții de la Gherla: „Mortul era pus pe o targă și transportat într-o cameră de la parterul zărcii. Acolo îl dezbrăcam în pielea goală și îl întindeam pe cimentul gol, tot sub supravegherea atentă a gardianului (ca nu cumva să transmitem vreun mesaj celor din lumea cealaltă)... Morții se îngropau pe malul Someșului. De la etaj, prin crăpăturile jaluzelelor vedeam cum deținuții de drept comun săpau groapa. Morții erau aruncați în pielea goală în această groapă, de pe o targă. Când cadavrele cădeau în groapa plină cu apă din infiltrații, cioclii săreau în lături ca să nu-i stropească. Apoi aruncau pământ sau balast, sub greutatea căruia trupurile erau țintuite pe veci în acel loc”. (Octavian Voinea, „Masacrarea studențimii române”).

După 1990 la Gherla s-a construit un muzeu memorial al foștilor deținuți politici, în interiorul închisorii și un monument impresionant, în vecinătatea temniței, alcătuit dintr-un altar de piatră, o cruce monumentală și un ansamblu de plăci metalice pe care se află înscrise numele celor înghițiți de flămânda temniță Gherla. La ieșirea din oraș, pe Dealul Cărămidăriei, folosit de comuniști drept groapă comună, s-a amenajat un cimitir memorial cu zeci de cruci mici de piatră străjuite de o troiță.