În vara anului 1953, 14 deținuți politici au evadat din colonia de muncă din mina Cavnic, o parte dintre ei reușind să înșele vigilența Securității și să rămână în libertate 100 de zile, după cum relatam în prima parte.

Planul evadării, relatat de Ion Ioanid în cartea "Închisoarea noastră cea de toate zilele”, a fost pus în aplicare în ziua de 6 iunie 1953. 

"Împărțiți în două grupe, așa cum fusese dinainte stabilit, de îndată de au ieșit din corfă, doi din ei s-au repezit asupra muncitorului civil pe care l-au tras de lângă semnalizator, Ion Pantazi luându-i imediat locul, iar ceilalți trei l-au înșfăcat pe milițian. Atacul a fost executat cu rapiditate, cei doi fiind târâți spre fundul încăperii, cât mai departe de corfă, pentru ca în eventualitatea că ar fi început să strige, să nu fie auziți pe puț. Simion Cojocaru, care cu toate măsurile noastre de precauție îți procurase un cuțit, I l-a pus milițianului la gât. Dar nici n-a apucat să-și formuleze amenințarea, că acesta, înspăimântat, i-a spus:

-Nu mă omorâți! Duceți-vă pe puț, că nu e nimeni sus!

Era un milițian nou venit la Cavnic, care nu mai intrase în mină. Îl văzusem pentru prima oară la intrarea în șut și-i remarcasem privirea îngrijorată spre cerime, de parcă s-ar fi așteptat să i se prăbușească în orice clipă în cap. Întâmplarea făcuse ca prima lui zi de serviciu în mină să coincide cu evadarea noastră. Spre ghinionul lui și norocul nostru! Neopunând nicio rezistență, Simion i-a spus că dacă vas ta liniștit, nu i se va întâmpla nimic. Înconjurat de cei trei, milițianul a mers de bună voie până la breșa întunecoasă din dreapta încăperii. Aici i s-a spus să se așeze jos lângă un vagonet vechi, scos din uz. Îngrozit, crezând că i s-a apropiat sfârșitul, a început iar să-i roage să-l cruțe. S-a liniștit însă, când i s-a explicat că-l vor lega și îi vor pune și un caluș în gură, putând astfel justifica atunci când va fi găsit de ce nu a dat alarma.

Între timp, muncitorul civil, care-și revenise din primul moment de surprindere, nu s-a arătat la fel de docil ca milițianul. S-a zbătut, a scăpat din mâinile celor doi și a încercat să fugă spre galerie. Dar a fost din nou prins și a urmat o încăierare, omul arătându-se neașteptat de voinic și înverșunat. În învălmășeala care s-a produs la începutul galeriei care ducea spre lagăr, Colea a alunecat și a căzut, rănindu-se la genunchi. Acest tablou l-am văzut noi, când am sosit cu a doua corfă la Rainer, iar cuțitul pe care îl văzusem pe jos lângă el era a lui Simion Cojocaru; cu el îl amenințasepe milițian și îl lăsase apoi să cadă.

După ce Ion Pantazi ne-a spus celor din corfa a doua să urcăm și noi am dispărut pe scările puțului, situația era încă departe de a fi rezolvată. Spre surprinderea tuturor, și-au făcut apariția pe scenă două noi personaje: Ghiță Chiper și Titi Spânu.

Ce se întâmplase? Cei doi erau prieteni cu Ghiță Brânzaru, care, fără să ne spună nimic, îi pusese la curent cu tot planul evadării. Amândoi ne supravegheaseră toate mișcările de când bătuse ora de încetare a lucrului și se plasaseră în fața noastră, în așa fel să iasă cu o corfă înainte. Ajunși la Rainer, au pornit pe galeria care ducea la lagăr, au rămas însă în urma celor patru deținuți cu care mai fuseseră în corfă, s-au întors din drum când aceștia s-au îndepărtat, și-au stins lămpile și s-au ascuns pe un braț de galerie, abandonat, care și el ducea la stația Rainer.

Mult mai târziu am aflat că după ce s-a dat alarma, milițianul a fost găsit, eliberat și dus la infirmerie pentru a fi pansat. Acolo l-au vizitat ofițerii de securitate și i-au cerut să facă o reclamație scrisă pentru a deshide acțiune în justiție împotriva noastră, ceea ce ar fi însemnat o inculpare pentru tentativă de crimă. Milițianul a refuzat să facă reclamația, declarându-se mulțumit că a scăpat cu viață, iar după ce și-a reluat serviciul, s-a dovedit unul dintre cei mai cumsecade și omenoși gardieni din lagăr.”

(Ion Ioanid, "Închisoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Albatros, 1991, pag.177- pag.178)

Foto: Schemă realizată de Ion Ioanid în "Închisoarea noastră cea de toate zilele”.