În premieră în mediul online din România, reproducem o parte a studiului istoric asupra originii comunismului, publicat în „Istoria Loviturilor de Stat în România, volumul 3: Cele trei dictaturi”, de către Alex Mihai Stoenescu. (paginile 626 - 639).

 

Din textul putem afla despre legătura explicită între practicile Inchiziției catolice, în special a celei spaniole, și metodele de teroare folosite de regimul comunist. 

 

Instrumentele represiunii, argumentează Stoenescu,  au fost fundamentate pe unele dintre scrierierile teologului apusean Toma D`Aquino.

 

De asemenea, îngrozitorul fenomen Pitești a fost introdus în istorie tot de inchiziție, iar conceptele de „război just” sau „război total”, uzitate apoi de regimurile totalitare,  au fost inițial atribute ale instituției Papalității.

 

Iată textul:

Una din erorile doctrinare care împiedică judecarea lucidă a sistemului comunist din România este teza că natura sa criminală este unică, originală, rezultat exclusiv al ocupației sovietice și produs al unor indivizi numiți generic comuniști. O astfel de teorie simplifică lucrurile și ne duce în fundătura paradoxului că, odată cu retragerea trupelor sovietice din 1958, precum și odată cu victoria revoluției din decembrie 1989, comunismul — inclusiv instituțional — nu a dispărut. Mai mult, el cunoaște supraviețuiri inexplicabile la nivelul mentalităților, deși se pot înregistra cel puțin trei decenii de atitudine antisovietică, în plin sistem comunist, iar populația a primit o totală grație a libertății încă din decembrie 1989. Existența fenomenului comunist trebuie privită dincolo de turela tancului sovietic, în modul cum a lucrat în sufletul omului, răscolind acolo nu numai revolte, ci și periculoase predispoziții.

Pentru că de multe ori sistemul comunist a fost comparat cu Inchiziția, să încercăm o explicație, într-adevăr, cea mai cunoscută instituție a terorii este Inchiziția (cea spaniolă, în particular). De fapt, prin „cunoscută" trebuie înțeleasă proiecția cultural-istorică percepută de omul contemporan în urma unei sinteze foarte aproximative și ușor digerabile. La început, Inchiziția a fost un tribunal ecleziastic rațional. Ea îi judeca numai pe slujitorii Bisericii, dar păcătuia prin substanțialitatea incertă a dogmei și prin verdicte datate. Infracțiunea era definită în raport cu dogme fluente, astfel că, din punct de vedere strict juridic, ceea ce fusese admis drept culpă eclesiastică în epoca augustină, era liberalizat în epoca benedictină, iar pentru anumite subiecte elogiat în epoca dominicană. Astfel, un cleric pedepsit pentru contestarea virginității marianice în secolul IV ar fi fost un strălucit emul al lui Toma din Aquino în secolul XIII. Concilii ecumenice succesive au dezbătut marea temă a dogmei, iar istoria lor este, în fapt, cronologia apariției și substanțializării operei profesorilor Bisericii. Este o constatare certa că, dincolo de funcția sa de vehicul divin, instituția Bisericii (în primul rînd, catolice) a conștientizat timpuriu apariția și evoluția unor consecințe canonice ale credinței ca pe niște realități sociale, în alt plan, preluarea ideii imperiale de către Roma ecleziastică și, mai ales, conflictul imediat cu naționalismul latin (Fedor Schneider — Rom und Romgedanke im Mittelalter) a adus religia într-o zona temporala cu manifestări în cotidian. Lateranul și mai apoi Vaticanul au știut că în lumea oamenilor de rînd persistă sau se dezvoltă concepții și practici cu tendințe necontrolabile, unele voit libere, și că la potențialitatea lor anticristă se adaugă nu numai factorul ideologic, influența stilistică, și noutatea culturii musulmane, dar și caracterul din ce în ce mai simoniac al practicilor diocezale.

 

Ereticii din Languedoc aveau un crez criminal direct: „Crima este pedepsită de lege și condamnată de morala publică. Dar legea umană este contrară ordinii divine, deci ceea ce este blestemat de legea umană trebuie să fie considerat ca aprobat de Dumnezeu. La fel, trebuie să treci prin toate viciile, să cobori în cea mai profundă prăpastie. Omul va mărturisi disprețul său complet față de principiile moralei curente și se va apropia din nou, pe cît posibil, de perfecțiunea veritabilă" (Gerard Walter — Les origines du communisme). Silogismul acesta criminal a creat mari mișcări sociale și a răscolit teritorii vaste. El este citat și astăzi ca sursa a unei mișcări revoluționare timpurii, a catarilor, inclusă în catalogul istoric al tradiției comuniste, în momentul în care populația creștină a fost definita ca „o comunitate reunită prin credință și disciplină, diversificată prin teritoriu, sînge, habitat, suveranitate, fortificată prin încercuirea menținută (constant) de vecini disidenți sau ostili" (Gabriel Le Bras — Institutions ecclesiastiqaes de la Chretiente medievale), au fost introduse și formele unui model de comunitate închisă, dominată de frica și permanent mobilizata împotriva unui inamic extern. Așadar, a apărut nevoia unei discipline interne — întemeiate pe ordine și ordin — și a unei reacții profilactice externe (cruciadele), finanțate activ, conduse prin campanii militare și susținute magistral de dogma.

 

Cu toate că rănile, bolile și sacrificiile în vieți omenești ale cruciaților par, din această perspectivă, consecințele unei înșelătorii programate, puternicul sentiment individual al credinței domină natura mecanică a cruciadelor. Deși terminologia ar putea să pară recurentă și forțată, conceptul de „război total" este identificabil documentar, cu cele două componente ale sale: război în interior și război în afară. Pe de o parte, Corpus juris canonici, pe de altă parte doctrina universalistă a expansiunii. Mai mult ca oricînd era nevoie de instrumente. „Papii — spune Southern — au visat întotdeauna la o milifie a Sfîntului Petru" și împuternicirea Inchiziției cu dreptul de a judeca a evoluat spre dreptul de a impune și controla verdictul. Cauza expusă a acestei transformări și consecințele instituționale au fost argumentate de pericolul pe care-1 reprezenta „efervescența unor noi dezvoltări umane: varietatea opiniilor, succesul ereziilor, apariția școlilor. Pentru a reprima excesele a fost organizată o poliție, pentru a le disciplina — un statut și o practică" (Gabriel Le Bras). Cu toate acestea, mult timp Inchiziția a acționat haotic și nu o dată a fost lovită de boala tipică a structurilor coercitive: lipsa de control intern al organizației. Utilizînd o practică diversă, de la zonă la zonă și de la caz la caz, sistemul inchizițional a fost penetrat de elementul infracțional, devenind repede nociv, începutul secolului al XlII-lea marchează o diminuare a autorității Inchiziției (mai ales în Franța), separă categoric republicile marinare de rest și potențează mișcările eretice. Cînd au afirmat deschis că Toma din Aquino a salvat Biserica romano-catolică de la disoluție, istoricii francezi ai epocii medievale s-au gîndit la tezele coerente și profunde enunțate de marele teolog în Summa Theologiae. Cîteva dintre ele, grupate într-o zonă cumplită a operei tomiste, au fundamentat crima în numele credinței și au dat Inchiziției instrumentul teoretic al represiunii. „Ereticii — spunea Sfîntul Toma — nu merită doar separarea de Biserică prin excomunicare, ci, de asemenea, de a fi despărțiți de lume prin moarte. Este, în fapt, mult mai grav a compromite credința care asigură ființarea sufletului decît a falsifica moneda pentru a permite supraviețuirea în viața temporala. Prin consecință, dacă falsificatorii de bani sau alți răufăcători sunt imediat trimiși la moarte prin buna justiție a prinților laici, cu atît mai mult ereticii, îndată ce le este dovedită erezia, pot fi nu numai excomunicați, dar în mod foarte just trimiși la moarte" (Secunda Secundae, qu. XI, art. 3). Nu am putea înțelege impactul acestui enunț dacă nu am cunoaște că Inchiziția dinainte de aquinat dădea sentințe penitențiale, aplica sancțiuni demonstrative, conduse fundamental de ideea corecției morale, iar după ce opera marelui teolog a fost recunoscută drept dogmă oficială a Bisericii, stabilă, operaționalizată prin stat și nu prin extravaganțele unui Federico II, ea, Inchiziția, a început să ucidă în masă.

 

Tipologia Inchiziției se regăsește în sistemul comunist: cetățeanul este supus unei dogme imuabile pe care trebuie să o învețe, să o aplice și să o propage; abaterile de la dogmă se sancționează cu diferite paliere de pedeapsă și în funcție de starea crizei sistemului în momentul „infracțiunii"; dogma este expresia unei ideologii mai presus de critică, ale cărei adevăruri sunt deținute de un număr restrîns de inițiați ai puterii (membri ai Comitetului Central), deasupra cărora se află clarvăzătorul (Stalin și diverse reproduceri ale sale). O poliție ecleziastică/politică veghează la păstrarea disciplinei sociale, urmărește, trimite în anchete și chiar ucide cînd e nevoie, dar nu uită să exercite principala sa funcțiune: producerea și întreținerea terorii. Astăzi, după ce comunismul și-a epuizat sistemul (nu și consecințele) pare, într-adevăr, forțat să faci astfel de comparații șocante. Dar manualele inchizitorilor s-au păstrat și similitudinea este prea evidentă: „Trebuie reamintit că principalul scop al procesului și al condamnării la moarte a unui eretic nu este salvarea sufletului acuzatului, ci obținerea liniștii publice și terorizarea poporului (ut alii terreantur). Nu încape nici o îndoială că intimidarea și terorizarea poporului prin pronunțarea sentințelor și impunerea sanbenhos este o acțiune bună" (Bartholome Bennassar). Și tot acest efort, în numele unei moralități autentice, dar deformate de instituții. Au urmat secole pe care papii le-au dominat cu une astucieuse mefiance spre un tip de putere internă și externa ce a desăvîrșit instituțiile coercitive, juridice și administrative ale feudalismului european.

 

Locul unde Inchiziția se deosebește fundamental de sistemul comunist este acela în care Biserica s-a dovedit creatoare a civilizației europene. Este adevărat că ereticii suportau tortura, dar în timpul asta Raffaello, Michelangelo sau Tizian dădeau umanității o dimensiune estetică, morală, unitară. Relația nu este compensatorie; mediul în care au creat titanii culturii europene pornea de la o anumita disciplina care împărțea societatea în libertăți și constrângeri fată de o normă morală, nu față de o ideologie politică. Fără îndoială că au existat și printre preoți fanatici, inculți și tîmpiți. Respectarea întocmai a dogmei le permitea să-și etaleze întreaga suprafața a prostiei și uneori chiar ucideau, pentru că, în pofida unei anecdote preavechi, prostia nu doare, dar poate ucide. Ne putem lăsa surprinși acum și de faptul că în programele școlare ale celor mai cumplite nuclee teroriste — universitățile medievale spaniole — se inventau atitudini care astăzi ni se par firești, intrate în uzanțele automate ale civilizației: să duci mîna la gură cînd strănuți, să acorzi prioritate celui care intră într-o clădire atunci cînd tu vrei sa ieși (în ideea că tu ți-ai rezolvat problema, iar cel care intră se grăbește sa și-o rezolve), să circuli pe partea dreaptă a străzii, să nu tulburi liniștea publică după ora 18.00 (sursa: decret al orașului Neapole din secolul al Xllea), să nu primești băuturi alcoolice în hanuri înainte de ora 10.00 (sursa: decret al lui Ludovic cel Sfînt din secolul al XHI-lea) etc. Ceea ce numim astfel „civilizație occidentală" este rezultatul a șapte secole de control ecleziastic al statului, inclusiv de conflict stat-Biserică. Sunt acele secole care îi lipsesc României, Biserica noastră reușind să construiască un alt tip de civilizație în mediul rural românesc, dar pe care modernizarea forțată a României, după alt model decît cel propriu, l-a desfigurat pînâ la figurația de astăzi. Abandonînd pentru un timp tema pericolului extern perpetuu, izvor al permanentei întrețineri a fricii, vom constata că în interior, spre sfîrșitul primei jumătăți a secolului al XVII-lea, se obținuse deja omul nou, un produs al ordinii și execuției.

 

Este epoca în care apar, cu mare frecvență, marii fanatici, poziția lor superioară în ierarhia puterii inchiziționale fiind o ilustrare a radicalizării sistemului pe care îl slujeau. Sau, altfel spus, al maturizării sale ca aparat represiv. Biserica romano-catolică a ajuns să promoveze și să iubească un tip uman capabil de această declarație: „Vreau să trăiesc și sa mor în comuniune cu succesorul prințului apostolilor, vicar al lui Isus Christos, șef al păstorilor, pontif al Bisericii Universale. Adopt tot ceea ce prescrie el; resping, condamn, anatemizez tot ce respinge, condamnă și anatemizează el. Din acest moment accept, retractez, condamn și anatemizez tot ce va decide el ca trebuie să accept, să retractez, sa condamn sau să anatemizez" (declarația lui Jansenius dată Ia Ypres, 6 mai 1638). în Actul de recunoaștere a suzeranității față de Roma semnat de episcopul Atanasie la 7 aprilie 1701 și în care se accepta uniunea religioasă a ortodocșilor din Transilvania cu Roma, la articolul 2 se consemna: „Mă voi declara pe fată prin jurămînt că eu sunt și voi fi un fiu ascultător pînă la moarte al capului întregii Biserici Creștine, adică al pontificelui Roman Clement XI și al urmașilor săi". Să vedem cum arăta jurâmîntul anual al fiecărui membru al partidului nazist luat în fața unui ofițer-chestor SS: „Făgăduiesc credință veșnică lui Adolf Hitler. Făgăduiesc supunere necondiționată față de el și față de conducătorul numit de el", în cazul comunismului și, mai ales, al stalinismului, aceste jurăminte se făceau public, prin enunț colectiv. [...]

 

Formula iezuita a atins culmea terorii instituționalizate, a introdus o nouă ordine, extrem de aspră, și a creat o școală, în colegiile iezuite, copiii erau îndoctrinați pentru asimilarea și respectarea normei ad litteram, erau educați pentru exercițiul delațiunii, erau instruiți în procedurile conspirativității și ale supunerii oarbe. Li se explicau metode de manipulare a puterii, li se dădeau detalii asupra naturii umane convertibile prin slăbiciunile ei. Nu lipseau enunțurile fixe, cu valoare de mesaj forță și mijloc de îndoctrinare, care mai tîrziu s-au numit lozinci: „Important nu este adevărul, important este ce ajung să creadă oamenii"; „Praful de pușc[ este tămîia lui Dumnezeu [pentru perioada conquistadorilor, n.a.]"; „Omul perfect este orb și ascultător ca un cadavru"; „Cu cît sunt mai umani, cu atît sunt oamenii mai lipsiți de putere"; „Pentru a face un bine în slujba lui Dumnezeu, ai dreptul sa faci orice râu"; „Numai omul mort nu greșește, de aceea trebuie să-i pîndim greșelile cît este viu". Toate aceste teze, precum și întreaga metodologie a terorii — de la îndoctrinare, la cultul delațiunii, crimă în numele unui ideal și genocid (exterminarea a peste două milioane de evrei convertiți) — s-au regăsit pe deplin în sistemele politice nazist și comunist, aplicate prin organizații specializate, militarizate ale poliției politice. Este paradoxal, dar se poate alege orice enunț comunist, cît de marginal, și i se poate găsi un corespondent în istoria organizațiilor coercitive medievale. Să luăm un caz mai rar întîlnit. Lenin a „lansat" în opera sa conceptul „războiului just" și formula îi mai este atribuită și astăzi. Dar, inspirată de opera tomistă (Summa Theologiae, Secunda Secundae, qu. XI, art. 1), Biserica romano-catolicâ „dezvoltă pe la mijlocul secolului XIII o teorie a războiului just care acorda războaielor purtate practic de toți potentații laici responsabili beneficiul incertitudinii, cu excepția celor care fuseseră îndreptate împotriva intereselor papalității sau contra celor asupra cărora papa și-a extins protecția" (R. W. Southern — L'Eglise et la societe dans l'Occident Medieval). Ne este cunoscut acum de ce Uniunea Sovietică purta numai „războaie juste", atacînd România în 1940, iar România „atacase mîrșav" URSS în 1941!

 

Este mai greu de dovedit dacă Lenin s-a inspirat din tratatele și manualele Inchiziției (este posibil la Marx), dar a moștenit, în mod cert, experiența și practica unor structuri abominabile ale imperiilor austro-ungar și țarist. Ele, la rîndul lor, acumulaseră experiența inchizițională. Dezvoltarea structurilor informative și de spionaj ale marilor imperii a dus tehnicile de manipulare a oamenilor spre perfecțiune. Revoluționarii socialiști germani și bolșevicii ruși nu aveau nimic original în metode. Ei au împrumutat metodologiile și terminologiile torționarului imperial pe care le-au aplicat unei obediențe formate, dar sub alt semn, cel al binelui comun. Se constată, pe măsură ce biografiile reale sunt date publicității, că mai toți liderii comuniști aveau o experiență de colaboratori, informatori și torționari ai serviciilor secrete imperiale. Comunismul a fost, de aceea, mult mai parșiv. Poate că simbolul acestei perversiuni cu sistem este cuvîntul lozincă, provenit din germanul Die Losung, substantiv derivat din verbul losen — „a elibera" (un act, un ordin, etc.)!  Devenit stapîn al Rusiei, Lenin emite primele decrete, încă din 27 octombrie 1917, în cel mai clasic stil țarist. El chiar urmărește „Legile Fundamentale Țariste" în toate directivele pe care le dă populației. Englezii, practici și metodici cum îi știm, se uitau la legislația lui Lenin și credeau că e vorba de un alt guvern țarist. Cînd s-au trezit, era prea tîrziu.

 

Sa luăm alt caz. Mărturiile foștilor deținuți politici anticomuniști evoca o anumită metodologie a anchetei, o multitudine de atitudini și gesturi tipice ale anchetatorilor. Este amintit de foarte multe ori obiceiul anchetatorului de la Securitate care răsfoiește dosarul în fața celui anchetat, dă din cap semnificativ și întreține mereu impresia că acela conține fapte incriminatoare grave. Se sugera apoi că ceilalți arestați au spus totul și numai el, ultimul „vinovat", nu și-a completat depoziția, în consecință, exista temeiul să primească cea mai grea pedeapsă, pentru că toate acuzele s-au strîns pînă în acel moment și s-au focalizat spre persoana lui. De foarte multe ori dosarele respective conțineau foi albe. în 1376, inchizitorul general al Aragonului, Nicolau Eymerich, a produs un Manual al inchizitorilor (Directorium inquisitorum) în care se găseau toate metodele subtile de anchetă, între care și cea cu „răsfoitul dosarului". Eymerich chiar a lansat un opuscul distinct (Zece vicleșuguri ale inchizitorului pentru a le dejuca pe cele ale ereticilor) unde se găseau și următoarele recomandări: „Cînd inculpatul neagă învinuirea și nu există dovezi împotriva lui, inchizitorul este sfătuit să răsfoiască dosarul în prezența acuzatului și să afirme că s-ar afla în posesia unor probe de vinovăție zdrobitoare, față de care tăgadă în continuare este zadarnică. «Inchizitorul va lua dosarul acuzatului, îl va răsfoi în toate sensurile, apoi va spune: este clar că tu minți și eu am dreptate! Spune deci adevărul în cauza ta». Și în continuare Eymerich explică: «vicleșugul stă în faptul de a-l face (pe inculpat) să creadă că dosarul îl înfundă», cînd în realitate lucrurile stau cu totul altfel" (Doru Cosma - Socrats, Bruno, Galilei în fața justiției). Povestesc foștii deținuți politici despre turnătorii introduși în celulele lor'? Nimic mai simplu. Ne întoarcem la manualul lui Eymerich din secolul XIV și aflăm: „Se recomandă angajarea unor vizite în celula deținutului din partea unor confrați de erezie, reconvertiți între timp, dar fără știrea inculpatului, la «dreapta credință», vizite cu prilejul cărora acesta să fie antrenat în discuții eretice. Totul trebuie aranjat în așa fel ca aceste discuții să fie auzite de martori ascunși în preajma celulei și consemnate de un grefier, de asemenea ascuns vederii deținutului". Belu Zilber povestește în capitolul „Metode de anchetare" din cartea sa Actor în procesul Patrășcanu cum se modifica regimul de detenție în funcție de mersul anchetei. Uneori era interogat „blînd", alteori era bătut fără nici o explicație.

 

Inchiziția avea drept model: „Alternarea unui regim celular de favoare cu unul sever, acesta din urmă constînd în crearea unor condiții de trai insuportabile (precum înfometarea sau ținerea în lanțuri), îndemnarea ereticului la mărturisiri de către rudele apropiate sau copărtașii la erezie, reconvertiți între timp, prelungirea la nesfîrșit a deținerii preventive erau doar cîteva dintre aceste mijloace". O informație recentă adusă de Centrul Național de Cercetări Științifice din Franța poate șoca printr un detaliu pitoresc: formatul și modul de întocmire ale dosarelor NKVD, KGB și ale serviciilor de Securitate din țările satelite reproduceau dimensiunile și regulile de constituire ale Inchiziției spaniole pentru registrele anchetelor. Numite Libro, dosarele persoanelor anchetate aveau dimensiuni standard (32x24 cm.) și conțineau formulare de întrebări standardizate, depoziții, delațiuni, intervenții scrise ale inchizitorului (notes), rapoarte și liste de suspecți, opis și numerotații clasice. Legate în piele cu grijă și indexate, dosarele erau păstrate în arhive secrete foarte bine păzite și călătoreau împreună cu inchizitorii sub un regim special. Reguli stricte interziceau accesul la aceste arhive, unde nici regii nu pătrundeau. Dezvăluirea informațiilor conținute de aceste dosare se pedepsea drastic, cei care aveau acces fiind consemnați sub jurâmînt (Michele Escamilla-Colin — Crimes et chatiments dans Espagne inquisitorial)

 

Așa-numitul „Fenomen Pitești", cu toate ororile sale, își are originea în Spania inchizițională. A fost inițiat, perfecționat și aplicat cu acte în regulă, ca oră de curs în programa de învățămînt a Colegiului iezuit Sân Bartolome din Salamanca. Acolo „practica delațiunii era atît de frecventa, încît licențiații sau doctorii deveniți inchizitori nu aveau nici un fel de scrupule în a o recomanda creștinilor" (Bartolome Bennassar — Inchiziția spaniolă). Doctoranzii acestui Colegiu erau puși față în față și obligați să se acuze de cele mai abominabile fapte, să-și dezvăluie cele mai intime gînduri, să se pălmuiască pe rînd, să-și denunțe părinții. Profesorii lor le puneau în față Evanghelia după Luca și pasajul (discutabil) XIV, 5-26: „Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-să, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu", deși acest pasaj fusese deja interpretat de teologi și explicat, cercetarea modernă demonstrînd că este o interpolare tîrzie. De altfel — ca o paranteză de inventar — fenomenul citat, numit „Pitești" pentru că acolo ar fi fost aplicat de comuniști, este semnalat încă din 1943 într-un document al Cabinetului Militar al lui Ion Antonescu, se petrecea la închisoarea Sighet și îi avea ca protagoniști pe aceiași indivizi ai unei grupări dezaxate din Mișcarea legionară. Ei primiseră „educația" în școala de poliție SS de la Fiirstenberg. Antonescu a luat imediat masuri drastice, izolîndu-i pe acești torționari și repartizîndu-i în diferite alte închisori. Alexandru Nicolski i-a adunat din nou și i-a folosit la Pitești. Sursa istorică a „Fenomenului Pitești" se găsește în secolul al XVI-lea, atunci cînd Inchiziția a început să pună accentul pe organizarea și autorizarea rețelelor de informatori și colaboratori.

 

Informatorii Inchiziției, numiți familiares, semnau un angajament și primeau o împuternicire. Aceasta din urma conținea și dreptul de a primi și folosi armele în cazul unei revolte populare (apropo de „teroriștii" din decembrie 1989). Informatorii primeau o anumită instrucție, astfel încît rapoartele lor sa fie valoroase, sa poată fî exploatate ca surse credibile și sa poată fi comparate cu constatările din teren. Ei primeau misiuni — inclusiv aceea de colectare a „bancurilor" pe seama Sfîntului Petru! — care să permită controlul informativ al unor zone cu potențial eretic. Una dintre misiuni era verificarea loialității evreilor convertiți la creștinism; o alta, verificarea evoluției unor culte locale — mai ales a celor referitoare la animale deosebite (de exemplu cîini care salvaseră în cruciade viața unui cavaler celebru, păsări care prevestiseră destinul vreunui sfînt etc.) — astfel încît să se evite idolatria. Anumite animale, cum ar fi vițelul, se bucurau de un regim special de observație, cunoașterea poreclelor sau numelor date acestora, a felului în care erau îngrijiți fiind printre preocupările informatorilor. Cercetarea acestor amănunte, care astăzi s-ar putea să ni se pară ridicole, devenise extrem de intensă sub regimul iezuit, ale cărui profunzimi întunecate nu sunt nici astăzi pe deplin cunoscute. Nu întîmplător, prima școală criminală a lui Stalin a fost seminarul iezuit din Tiflis: „La școala parohială și mai ales în seminar domneau o atmosferă de obscurantism, ipocrizie, un permanent control mărunt, denunțul reciproc. Aici trona o ordine severă, o disciplină aproape militărească" (Roy Medvedev — Despre Stalin și stalinism). Stalin a învățat acolo mecanica intimă a structurilor închise, ermetice, și a descifrat înțelesul unei legi de bază a Inchiziției: Omul nu contează. Disprețul fața de om, dorința de a anihila individualitatea și nevoia de a domina și conduce masa și-au găsit expresia elocventă în teza fundamentală a Materialismului istoric marxist: „Nu conștiința oamenilor le determină existența, ci, dimpotrivă, existența lor socială le determină conștiința". Este acest text suficient pentru ca un parlament democratic să declare comunismul la fel de criminal ca și nazismul? Poate Justiția să judece în baza unei legi acele persoane vinovate de instalarea, aplicarea și supraviețuirea sistemului comunist în România și să descopere prin actul juridic infracțiunile criminale la drepturile fundamentale ale omului? La urma-urmelor, aceste drepturi au constituit substanța Revoluției Franceze, din care s-a revendicat întreaga istorie comunistă!”