Există un episod în volumul doi din Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc a cărui lectură m-a înfiorat mereu. În decembrie 1975, simțind că cercul Securității se strânge tot mai mult în jurul morii din Galtiu, locul unde stătuse ascuns timp de 20 ani, Ion Gavrilă se hotărăște să ia drumul munților, spre a-și petrece iarna ca în tinerețe: săpînd un bordei în care să hiberneze pînă la primăvară. Numai că acum, în 1975, vîrsta îi este potrivnică. La 53 de ani vigoarea nu mai este de partea lui, cel puțin nu în forma paroxistică care îl consacrase în tinerețe, cînd putea să-l care kilometri în spinare pe Ion Fileru, cum se întîmplase în 1955, cînd fostul pădurar își fracturase piciorul. Pe deasupra nu mai are nici arme, în afara briceagului de partizan, pe care, martor tăcut al atîtor aventuri, îl păstrase în toți acești ani. 

Din Galtiu, Ion Gavrilă Ogoranu, schimbînd autobuze și trenuri, va ajunge la Buziaș, mica stațiune din codrii Banatului. Simțindu-se rău din cauza febrei cu care se alese dormind în aer liber, intră într-o farmacie, căutînd zadarnic s-o convingă pe spițeriță să-i vîndă o cutie de antibiotice. Fără medicamente, își face provizii la întîmplare, din ce poate cumpăra din magazinele pe care le găsește în stațiune. În tot acest timp, simte că e urmărit de un tînăr cu înfățișare de poteră securistă. Reușește să-și piardă urma, păcălindu-și urmăritorul la urcarea într-un autobuz, după care fuge din Buziaș și intră în pădurea din împrejurimi. În codrul din marginea satului Silagiu, într-un stufăriș aflat departe de orice cărare vînătorească, găsește un loc nimerit pentru săparea bordeiului. Se va canoni două nopți, avînd la îndemînă o lopată cumpărată din Buziaș și briceagul de partizan. Altădată, bordeiul l-ar fi săpat în cîteva ore, dar lipsa uneltelor și mai ales vîrsta își spun cuvîntul. Cînd termină, are sub ochi noua locuință: o hrubă cu lungimea de 1.50 m, cu adîncimea de 1.50 m, lată de 1 m și prevăzută în capăt cu o sobă înjghebată din cîteva cărămizi pe care le luase din ruinele unei case din marginea Silagiului.
 
Hruba o acoperă cu un acoperiș din crengi, pe care îl căptușește cu o foaie de cort, iar deasupra presară frunze ruginite. Pămîntul scos din groapă îl împrăștie într-un strat gros în care sădește mărăcini. De la cîțiva metri nu puteai bănui că acolo se află un lăcaș subteran. Cînd Ogoranu intră în hrubă, trage peste el acoperișul și se întinde pe un pat improvizat din crengi.  La cîțiva zeci de metri se află un pîrîu de unde ia apa de trebuință. Soba încălzește atît de bine că în cele trei luni pe care le va petrece sub pămînt nu va tremura nici o zi de frig. Schița hrubei se află în carte, desenată sumar ca o figură geometrică alcătuită din două dreptunghiuri: „camera de zi”, dreptunghiul cel mare, și „bucătăria”, o firidă meschină în care se afla plita de cărămidă.

Pînă la căderea zăpezii, Ogoranu face incursiuni în satele din împrejurimi, căutînd să-și procure hrană. „A procura” e un eufemism: Ogoranu fură la propriu, intrînd în poduri sau magazii, dar numai acolo unde cîinii nu-l miros. De cîteva ori e silit să fugă din cauza lătratului înverșunat al cîinilor, și, detaliu bizar de lexic ardelenesc, pentru Ogoranu cîinii nu „lătrau”, ci „băteau”. Expresia „băteau cîinii” o întîlnești de zeci de ori în Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Neavînd armă, Ogoranu ține în mînă o bîtă pe care o poartă în chip de pistol-mitralieră, manevrînd-o cu ambele mîini, ca într-o misiune de atac. Simpla ei prezență îi dă un sentiment de siguranță, iar vechile deprinderi de partizan i se trezesc la viață. Din sate, Ogoranu fură nuci, cartofi, ardei iuți și cîteva piei de capră pe care le folosește drept așternut. Din Buziaș își cumpărase cîteva cărți pentru copii în limba germană. În cele trei luni de hibernare le va învăța pe dinafară. După căderea zăpezii, nici un pas în afara bordeiului nu-i mai este îngăduit, din cauza riscului ca urmele de pași să-i fie depistate de braconieri. Ziua stă sub pămînt, pentru ca noaptea, după miezul nopții, să dea la o parte acoperișul, să se ridice în picioare și, cu cojocul de oaie pe umeri (pieile de oaie le adusese tocmai din Galtiu), să privească ore în șir întunericul pădurii. E martorul vieții silvane, cu grupuri de căprioare țîșnind pe lîngă bordei, și chiar cu haite de lupi trecînd prin apropiere. Într-o noapte, cîțiva lupi îi adulmecă locul, începînd să-i dea roată. Ogoranu îi privește tăcut și într-un final trage acoperișul, vîrîndu-se în hrubă. Lupii mai miros o vreme locul și pleacă.
 
Sub zăpadă, starea de spirit a lui Ogoranu se limpezește: furia și frustrarea îi scad, dorința de răzbunare îl părăsește, și o liniște stranie i se lasă în suflet. Simte că nu mai dușmănește pe nimeni, că o milă profundă îl cuprinde în privința viitorului omenirii și că o seninătate netulburată îi însoțește gîndurile. Un soi de clarviziune tihnită îi stăpînește mintea. Neavînd oglindă, nu-și poate vedea chipul, iar singura lamă de ras pe care o are și-o cruță, mărginindu-se la a-și tăia din cînd în cînd barba cu briceagul. Pardesiul și-l întoarce pe dos spre a-i păstra exteriorul curat, pentru ziua cînd va coborî din nou în Buziaș. Crăciunul, Anul Nou, ziua de naștere (1 ianuarie) și Boboteaza și le petrece singur, cîntînd colinde și rugîndu-se. 
 
Va ieși din bîrlog spre sfîrșitul lui februarie 1976, cînd zgomotul unor tăietori de lemne, apropiindu-se prea mult, îl silește să-și părăsească definitiv cotlonul. Ajuns în gara din Buziaș, constată că oamenii îl privesc speriați, ocolindu-l ca pe un ciumat. Privindu-se într-o oglindă, se îngrozește de cît de slab, palid și murdar este. Arată literalmente ca o sălbăticiune la a cărei vedere oamenii tresară înspăimîntați. Este o minune că postul de miliție din gară nu se sesizează la vederea intrusului cu înfățișare famelică. Dacă i-ar fi cerut buletinul, pe care oricum nu-l avea, fiindcă din 1945 trăia în pură clandestinitate, le-ar fi spus milițienilor că l-a pierdut. Numai că chipul lui, care circula în toate secțiile de miliție sub forma unui portret robot pe care Securitatea i-l făcuse, era suficient pentru a-i divulga identitatea. Și totuși, Ogoranu se va întoarce nevătămat la Galtiu, în comuna Sîntimbru, așezare aflată pe șoseaua care leagă Alba Iulia de Aiud. Sîntem în martie 1976. Va fi arestat peste cîteva luni în Cluj, fiind săltat de pe aleea unui parc de o echipă de băieți bine pregătiți.

Ce e răscolitor în episodul din pădurea Silagiului? Liniștea interioară la care ajunsese în claustrul de sub pămînt, dar mai ales mărturisirea că niciodată în acele luni nu s-a simțit singur: Ghiță Hașu, Romulus Sofonea și toți ceilalți luptători erau lîngă el: vorbeau cu el, făceau pîndă alături de el, iar el le vedea chipul, le auzea cuvintele, și asta chiar dacă toți, cu excepția lui Ilioi, fuseseră de mult executați. Iată ce înseamnă  libertatea lăuntrică: să ai un univers interior asupra căruia nici o constrîngere exterioară nu are vreo putere.

Și mai e un detaliu care mă întoarce pe dos: în decembrie 1975 eu aveam 8 ani și eram încredințat că trăiesc în cea mai minunată dintre lumile posibile. Fără să bănuiesc că, undeva în Banat, un erou formidabil își apăra viața, într-unul din cele mai crîncene regimuri cu putință.