Între cele două războaie mondiale au gândit, au simțit și au creat personalități diferite pe care noi le-am numit generic interbelice. Deși influențați de mentalitățile epocii, ei au rămas in conștiința autohtonă drept călăuze spirituale ale românismului. Cea mai de preț trăsătura a lor pare a fi fost credința in Adevăr. Iar unul din mijloacele pe care le-au folosit a fost teatrul. Față de teatrul antic, în care măștile acopereau chipul si creau iluzii, teatrul interbelic dizolvă măștile cerute de convențiile sociale și transfigurează. 

In Calea Victoriei, roman revelator al epocii, un episod de-o frumusețe ireală a fost intitulat de autor Cheia visurilor. Piesa de teatru descrisă în capitolul respectiv, parte a acțiunii romanului, strânge eroii dramei lui Cezar Petrescu laolaltă și, în timp ce se derulează, de la actori la spectatori transfigurarea este evidentă. …participarea celor o mie de oameni fascinați de lumina scenei, respirând în ritmul versului, strămutați magic pe alt tărâm, unde în clipele acelea nimic din spurcarea de acum un ceas și de peste doua ceasuri nu-i mai atinge și le e străină.(1) Erau ei înșiși.. .Să fi fost interbelicii niște visători? Înclin să cred că nu. Generația lor nu a creat utopii. 

Mihail Sebastian in Jocul de-a vacanța pune la cale si el o evadare din cotidian. Câțiva oameni obișnuiți, purtând cu ei clișee si automatisme, iși petrec concediul la o pensiune in munți. Vila Weber se dovedeste a fi palatul de cleștar din basmul românesc. Jocul insemna de fapt teatru asa cum termenul englezesc play ne arată inca din titlu. Valeriu, unul dintre musafiri, creaza regia unei ieșiri din normalitate și indepartează in cele câteva saptamâni de vacanță toate elementele care i-ar putea ține legați de ocupațiile, gândurile, temerile, vinovățiile pe care le au in viața obișnuită. Radiourile sunt deconectate, cutia poștală e ferecată iar ceasurile sunt oprite. Firește ca ruptura este dureroasă. Valeriu este perceput inițial de toti ca nebun, autorul descriind in tot acest timp disperarea cu care se agață fiecare de marasma rolului sau social. Dupa ce micile drame se ostoiesc, fiecare se oprește la el insuși. Identitățile lor se intrepătrund, unul devine parte din celalalt, poate s-au căutat in viata reala fără a se afla vreodată. Puștiul Jeff este Valeriu adolescent, Corina se dovedește a fi fata din visul lui Bogoiu. Unii învață in jocul ăsta să culeagă o floare (redescoperind prin acest gest firescul), alții află că trasătura unui vapor nu înseamnă doar coordonate temporale, latitudini si longitudini  ci și drumul în sine, parcursul, Calea. 

Este interesantă in Jocul de-a vacanța si tema interbelică a pendulării intre vechi și nou. La fel ca in Huliganii lui Eliade, identificandu-se si el cu crezul noii generații, Mihail Sebastian se oprește la necesitatea schimbării si purificării noastre. Jocul e nou, spune Valeriu. In schimb la ceilalti, la oamenii cuminti, obișnuința, teama de necunoscut sunt vechi. Percepută de interbelici ca misiune istorică, innoirea minții si a sufletului nu presupune niciodată o raporare la modele exterioare, civilizatoare.   

Mircea Eliade, în Nouăsprezece trandafiri, apelează la dramă ca modalitate de evadare din lumea profană și integrare în spațiul sacru.  Teatrul devine  vehiculul unic ce asigură șansa libertății absolute. Intreaga activitate a grupării lui Ieronim Thanase se îndrepta spre reinterpretarea miturilor universale: piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal. „Dar știi foarte bine că nici arta, nici viața nu pot fi înțelese numai prin rațiune. Orice se întâmplă în jurul nostru ar putea camufla un mister, așadar o revelație decisivă, un adevăr cutremurător”(2).  

Regina Maria a românilor, personalitate interbelică, păstrează in ființa sa toate trăsăturile epocii ei pe care le alătura celor moștenite din ramurile familiilor regale inrudite. Ea are, ca si contemporanii săi, o aplecare evidentă către spectacol la care participă sau pe care il da ea insăși in fiecare clipă: in timpul vizitelor oficiale, a intâlnirilor private cu amici, când trece in revista garda de onoare sau când participă la Paris la Conferința de pace pentru a reprezenta incognito România. In Povestea vieții mele, isi relateaza prezenta entuziasta la un misteriu creștin ce se petrecea o data la zece ani in satucul Oberammergau. Independent de trecerea impului, localnicii puneau in scenă acelasi spectacol, in aceeași regie, cu aceeasi realizare, Patimile lui Hristos. Strămoșii lor ii promisesera lui Dumnezeu in veacul XVII că vor face neintrerupt la un interval de un deceniu acest ritual dacă ii va scapa de ciumă. Momentul nu era unul obișnuit, mai ales că, in aceasta perioadă de zece ani intre două spectacole, sătenii trăiau viețile personajelor pe care urmau a le interpreta. De la vârsta de unsprezece ani, Maria participă ca spectator entuziast de fiecare dată, iar pasiunea cu care vorbește de transfigurarea la care a fost martoră toata viața ne confirmă apetența sa spre Spectacol. 

Reședința de la Balcic, construită in ultima parte a trecerii sale pămantene adună in sine toata ființa reginei alături de filosofia interbelică. Prin Calea ce duce pe sub bolțile inflorite ale grădinilor si prin arcadele de marmură, trece de moara de apî si coboară treptele spre mare, Regina imaginează un drum inițiatic ce-si are capătul in micul lăcaș ortodox din piatră. Mai presus de seria simbolurilor regale si a amintirilor personale, Calea duce spre chintesenta sufletului său uman, un suflet care poate fi de monarh dar poate fi și al oricaruia din noi. Drumul traversează o intreagă pleiada de trăiri, de incercări si de ispite spre a ajunge la izbăvire. Un contemporan, Constantin Brancuși, construise in alt capăt al țării o alta Cale a (pe)trecerii sufletului. In Biserica din stâncă Maria și-a lăsat intru final inima. Prin Poarta Sărutului creată de Brâncuși, ființa muritoare traversează limanul dincolo. Final al trecerii zbuciumate prin lume, spațiul sacru asigura liniștea. Perioada interbelică se termină simbolic cu verdictul Marii Regine: Biserica adăpostește inima și este sensul trecerii noastre. 

Spectacolul aparține vieții dar ia conotații mistice in apropierea morții. Cultul eroilor era o trăsătura importantă a epocii interbelice. Poate doar în Moldova ștefaniană s-au ridicat atatea dovezi de pietate fata de cei morți pentru tară. Regina Maria alături de atâția interbelici a lăsat zeci de mărturii ale rugaciunii românești pentru ei. Așa – zisul misticism denunțat de comuniști ca fiind exclusiv legionar a fost o trăsătură comună interbelică. Fiecare român, de la regină la patriarh și la oamenii politici si până la țăranul aflat la brazdă trăia in acel misticism al vietii impletite cu moartea. În 1919, sub înalta ocrotire a reginei Maria, și prezidată de Mitropolitul, ulterior Patriarhul Miron Cristea, lua ființă „Societatea Mormintele Eroilor Căzuți în Războiul de Întregire Statală și Națională 1916-1919”, care, în 1927, avea să devină „Cultul Eroilor”. Din București in Vrancea, din Caraiman in Târgu-Jiu, toată țara vibra de memorie. Interbelicii au crescut in aceasta comuniune cu cei plecați. Spectacolul devenea măreț si cuprindea o bună parte a suflării românești atunci când treceau la Domnul fii sau fiice iubite ale neamului. 

Interbelicii caută o altă forma de mântuire a omului prin politică decat cea consacrată de generația pașoptistă. Pentru aceștia din urmă deșteptarea națională si progresul material se realizau in forma raționale care urmăreau civilizarea omului și introducerea țăranului de la Dunăre într-o formă globală de societate bazată in primul rând pe optimism tehnologic. Interbelicii aduc in politică intreg ansamblul de referințe religioase. Așa se face ca mântuirea omului, precum in Evanghelie, se obține prin aflarea Adevărului și prin atingerea absolutului. Mai mult sau mai puțin practicanți religioși, interbelicii pun in scenă vieții laice vaste spectacole asemănătoare epifaniilor având mereu ca referință Sfânta Liturghie. Apelul la irațional, simțirea adusă in politică, reconstituirea corpului social, grav afectat in viziunea lor de ideile burgheze dizolvante, se poate realiza doar intr-o formă ideală de comunitate, cum altfel decat absolută. Un corp mistic, așa cum e biserica, incercau să il transfere in societatea laică. Și așa cum biserica iși are ritualurile ei prin care actualizează veșnicia lui Dumnezeu, așa și interbelicii pun in scenă vaste ritualuri laice prin care cautau sa actualizeze in timpul trăit de ei și in viata socială miturile eterne: poporul roman ca fiind Unul intr-o comunitate de credință, Salvatorul (personaj politic ce intrupeaza constiinta națională – ceea ce s-a intâmplat si in Germania), mitul ciobănașului din Miorița (vezi teofania cu accente pagane de la Maglavit)(3) ...

Intelectuali de marcă ai epocii au crezut, au afirmat in scrierile lor și au promovat credința in schimbarea lăuntrică a românilor prin modificarea statutului lor din cetățeni disciplinați aflat intr-un contract ideal cu puterea politică in părți constitutive organic ale unui corp mistic social insufletit de idealuri comune care nu derivă din contracte si nu se supun votului. 

Astăzi, mai mult decat oricând ne raportam la interbelici. Unii privesc cu nostalgie lupta lor impotriva politicianismului si a corupției, alții iubesc melanjul unic pe care l-au creat intre Biserica si Națiune. Cei mai adaptați filosofiei neomarxiste de azi află in ei pericolul suprem pentru corectitudinea politică si pentru noul orizont postdemocratic. In orice caz, conștient sau nu, interbelicii sunt prezenți mereu atunci când contemporanii noștri apară sau critică actuala stare de lucruri din România. 

Regina Maria a fost pentru cei mai multi dintre autorii occidentalizați ai epocii noastre personajul pozitiv prin excelență fiindcă intruchipa câteva trăsături ideale: a fost constructor de țară si element civilizator, aparținea unor ramuri regale occidentale (avea din plin, deci, noblețe din import), și nu in ultimul rând era femeie (minoritară intr-o lume a bărbaților). Dar aproape intotdeauna, personalitatea Marii Regine apare in scrierile acestora trunchiată, construita strâmb, nefiresc, ca un vitraliu ieftin. Tatiana Niculescu, Diana Mandache sau Lucian Boia aștern, intr-adevăr, nenumarate dovezi ale măreției Mariei, ale spiritului ei viu, inalt, exploziv, dar, conform acestora, rădăcinile acțiunilor ei nu stau niciodată in etosul autohton ci regina, ființă de basm si construcție imaginară venita de peste mări si țări, invie si ordonează un spațiu haotic. 

Spectacol din plin!  Diana Mandache, in una din ultimele sale lucrări, Viva Regina Maria, dedică mai bine de două treimi din carte imaginilor unicat din viața reginei (4). Suverana se imortalizează des si ochiul aparatului fixează in eternitate chipuri, peisaje, scene in mișcare in care Marea Regină este o prezență neobosită in viața românească. Tot ea, in superbul volum Balcicul Reginei Maria, descrie Frumusețea pe care a creat-o aceasta in  cuibul său de la malul mării pentru care are ca surse de inspirație copilaria regală, romantismul propriu si poezia localnicilor musulmani. Ca si Lucian Boia in lucrarea Balcic, Diana Mandache nu dă nicio importanță moștenirii interbelice si spiritualității ortodoxe ci pune totul pe seama gustului regal. Spectacolul, insă, este magnific!  

Tatiana Niculescu. Pune sub lupa neamul românesc si află o explicație a stagnării lui din postmodernitate: atitudinea introspectivă a filosofiei interbelice care se păstrează, incă, in substratul autohton. Autoarea iși asumă Spectacolul ca cea mai de preț figură a perioadei si fiecare chip interbelic pe care-l discută cuprinde in mare parte psihologia scenei. Folosește o dubla măsura, însă. Unii nu jucau teatru, erau autentici. Alții, dimpotrivă, erau iluzioniști, farsori.  In fapt atât unii cât si ceilalți se exprimau in registru interbelic – prin spectacol iși jucau convingerile, idealurile și, ca orice interbelici, căutau mântuirea omului. Dacă a avut cineva curiozitatea să asculte discursuri ale unor lideri politici ai epocii va rămâne în mod sigur surprins să constate că tonul dramatic, vocea voit gravă, încercarea de impresionare afectivă a ascultătorului se regăsește la toți, fie că vorbim de Regele Carol al II-lea, de Iuliu Maniu, de mareșalul Ion Antonescu, de Corneliu Zelea Codreanu sau... de Nicolae Ceaușescu.

Criteriile pentru care autoarea contemporană menționată mai sus îi privează pe unii dintre ei de autenticitate pare a ține mai degrabă de part-prisurile cu ideologia corectitudinii politice de azi, decât de arta spectacolului interpretată de aceștia.

De pildă, autoarea alege din jurnalele Reginei Maria fraze, bucăți de idei, din care realizează montaje în acord cu corectitudinea politică de azi. Mistificare intelectuală! Le trece in contul Mariei după ce le face un preambul generos. „Deși e soție de rege și nu regina domnitoare precum Victoria(5) , deși România nu e o țară in care femeile să fie acceptate usor la conducere(6) deși țara se desprinde greu din lentoarea obiceiurilor patriarhale feudale și a bârfelor provinciale, Maria rostește in 1916: Aș vrea sa fiu eu rege, i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineața până seara cu cuvinte aspre si fapte și mai aspre daca ar fi nevoie...” .(7)

Pentru autoare, Regina reprezintă elementul occidental curat si civilizator care vrea să schimbe tarele romanești. Finalul citatului care aparține unui stil totalmente interbelic este și el inclus in acest registru, al acțiunii politice hotărâte de schimbare și asanare a mentalității orientale. Spunea Maria: Nu e vremea sa ezităm sau să încercăm experiențe, e vremea pentru acțiune, acțiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare si lipsă de vlagă pun in primejdie țara. De fapt ideea, spusă cam cu aceleași cuvinte, o regăsim la aproape orice lider politic extremist al perioadei! Este o frază directă, o frază ce aparține gândirii interbelice pentru care acțiunea, Adevărul si țara sunt sfinte. Asemenea exprimări reprezintă în epocă urgența acțiunii naționale contrapusă delăsării, lașității și corupției unor elite liberale și cât se poate de occidentalizate!

Generozitatea autoarei cu privire la evoluția scenică a Reginei Maria lipsește aproape cu desăvârșire atunci când realizează biografiile altor doi mari maeștri ai stăpânirii maselor din perioada interbelică. Este vorba de Corneliu Zelea Codreanu și de Arsenie Boca.

Tatiana Niculescu evită să-l critice direct pe liderul extremei drepte,  folosind aparent izvoare si mărturii ale epocii, dar autoarea suprimă spectacolul, dezvrăjește si lasă spectatorilor spre analiză un personaj cu o descendență obscură, fricos, violent și cu un real talent manipulator. Atunci când apare la universitatea din Berlin, Codreanu compensează puțina atenție de care s-a bucurat printre studenții germani printr-un mic delir de grandoare. Unica sa calitate pare a fi spiritul organizatoric și disciplinat. La intruniri, Codreanu se strecoară, pentru a citi reviste ale vremii se furișează in podul casei, si unicul element de inspiratie pentru acțiunile sale pare a fi lucrarea lordului Baden Powell, Cercetașii. Termenii folosiți de autoare sugerează si ei un personaj obscur, dornic de admirație: in fotografii Codreanu se infătișeaza țanțoș. Intr-o pagină și jumatate, Tatiana Niculescu vorbește despre structura demografică eterogenă a  României Mari si culminează cu un citat din Alexandru Vaida-Voievod: unirea nu avea să insemne neaparat inchegarea națiunii române fiindcă ardelenii și basarabenii ieșiți dintr-o continuă revoluție culminată în Unirea cu Regatul României erau, ca și bucovinenii inadaptabili fiindcă (sic) erau dornici să contribuie la introducerea in țara mărită a acelorași stări civilizate ca la ei acasă –acasă, adică în cadrul administrației austriece. Tatiana Niculescu a concluzionat: poate nu întâmplător, cei mai entuziaști reprezentanți ai generației tinere aveau să fie un bucovinean și un ardelean(8). Adică doi inadaptați. 

În cazul lui Arsenie Boca, incă din titlu apare tendința descralizantă (Ei mă consideră făcător de minuni)(9) . Legăturile ilustrului călugăr cu episcopul Nicolae Bălan, cel care a realizat revenirea greco-catolicilor la ortodoxie (horribile dictu!) prin acțiunea forțată impusă politic de regimul comunist, îl condamnă pe acesta fără putință de tăgadă să rătăcească în ceata spiritualiștilor lui Rudolf Steiner. Influența lui Arsenie Boca asupra credincioșilor se datorează, potrivit Tatianei Niculescu, unor abilități intens cultivate din registrul new-age. Nu intenționez (nici nu am căderea și formația) să divaghez aici asupra sfințeniei acestuia, dar misticismul maselor și arta spectacolului cultivată în interbelic de lideri politici sau religioși cred că ar merita o investigație mai amplă și mai ales nepărtinitoare din partea unor istorici ai culturii și mentalităților interbelice. 

Altfel, ne vedem siliți să acceptăm teze precum aceea că mitul Reginei Maria ar avea la bază personalitatea puternică și integră (sic!) a acesteia, rod al lumii anglo-saxone de origine (și ascundem jenați că imprima zvastica pe fiecare scrisoare a ei), în timp ce figurile iconice ale lui Corneliu Codreanu sau Arsenie Boca sunt realizate prin manopere dolosive, în acord cu lumea coruptă a spațiului românesc, care i-a produs. Cred că este mult mai roditor să înțelegem nu atât regia din spatele apariției lui Codreanu pe cal alb și cu steag în mână, în fața miilor de țărani, cât autenticitatea trăirii și universul mental de așteptare mistică al românilor de acum 100 de ani.

Interesant este că pentru intelectualii interbelici teatrul are menirea de a recupera atât sinele individual cât și accesul la veșnicie. Prin spectacol ei căutau să ajungă la inima și sufletul privitorului, să il scoată din mundan, din pragmatism si materialismul de zi cu zi, să il introducă intr-o altă realitate, cea adevarată. Si nu voalul amăgitor creat in vizunea lor de către societatea burgheză. Ca și în nuvelele lui Eliade, scopul este evadarea din realitatea liberală si mântuirea intr-o alta ordine, de tip mistic.

Spre deosebire de dreapta interbelică, pentru marxiști spectacolul este doar un instrument de propagandă. Adresând-se maselor și marxiștii pun in scena vaste spectacole sociale. Dar scopul lor nu mai este să il scoată pe individ din prezent, să il mute intr-un corp ideal dincolo de rațiune, ci urmarește tocmai încolonarea individului in prezent, intr-o masă care vorbeste pe o singură voce si supusă unui Salvator foarte prezent și real, secretarul general al Partidului. 

Vechea stangă a păstrat aceste vaste spectacole pe tot parcursul existenței regimurilor guvernate de ea. Căderea lui Nicolae Ceaușescu și-a avut originea in distrugerea unui asemenea spectacol care era menit să dovedească unitatea masei in jurul său, și pe care alții l-au transformat in dovada expusă pe micile ecrane a ruperii consensului dintre masă si tiran. Ceea ce a urmat nu a fost decât un alt spectacol, revoluția în direct, unde Binele invinge Raul si Patria e salvată.

Interesant este că, spre deosebire de hidoasele spectacole de masă, teatrul a supraviețuit în comunism ca o insulă a libertății. Așa cum în biserică aflai o altă lume și un alt mesaj decât cel oficial, tot astfel la teatru te puteai identifica oricând cu personaje clasice asupra cărora ideologia nu avea putere. 

Este cu atât mai trist să constat azi moda reinterpretărilor postmoderne ale autorilor sau ale pieselor clasice, de cele mai multe ori propagandă neomarxistă de cea mai joasă speță. 

De curând am mers la Pădurea spânzuraților de la TNB, pusă în scenă de Radu Afrim, „după Liviu Rebreanu”.

În fapt, nu avem de-a face cu nici o reinterpretare a lui Rebreanu. Avem de-a face cu o falsificare a marelui scriitor, ale cărui personaje trăiau drama opoziției dintre loialitate și datorie, pe de o parte, și sentimentul național, pe de altă parte, ambele la fel de legitime dar aflate în opoziție în cazul dramatic al românilor ardeleni. Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a murit spânzurat fiindcă era un naționalist care a făcut o alegere dureroasă, dezertând decât să lupte împotriva fraților săi.

 

FOTO: Emil Rebreanu

Am rezistat o oră (spectacolul are 4 ore) la o reinterpretare neomarxistă a marelui autor interbelic, plină de clișee de pe agenda stângii (refuzul autorității și al statului național, ecologie etc. etc.). Trebuie să ai obrazul foarte gros pentru a recreea în an centenar un Apostol Bologa prizonier al educației religioase primită de la mamă, ceea ce l-a făcut apoi să fie un opresor, slujbaș devotat al împăratului habsburg. El trăiește o criză de conștiință în fața morții unui om. Și apoi să lansezi avertismente că România de azi va avea soarta Austro-Ungariei dacă va continua cu opresiunea. Într-adevăr, o punere în scenă care i-ar fi entuziasmat pe tovarășii din Comintern ce declaraseră în 1923  România stat multinațional și opresor. 

Dar și mai dureros este că o sală plină de spectatori de toate vârstele aprobă cu frenezie mesajul. În România noastră dragă, a mai căzut o redută: teatrul.

Note:

 1. Cezar Petrescu, Calea Victoriei, Bucuresti, Litera international, 2009, pag. 247

 2. Mircea Eliade, 19 trandafiri in Proză Fantastica, vol II, ed. Fundatiei Culturale Române, 1992, pag. 351  

 3. Colindul popular al Maglavitului: ”Colo, colo-n răsărit, Colo-n șesul înflorit, Pe rîtul lui Maglavit, Ciobănaș cu oi trecea, Și din fluieraș doinea, Dumnezeu i s-arăta Și-n lume că-l trimitea, Tuturor ca să vestească, De rău să se pocăiască, Cerul să nu-i potopească. Și lumea se înturna, Pe Dumnezeu cuvînta. Dumnezeu iertare da. Dintr-o ciotură uscată. Apă bună și curată, De greșale iertătoare, De dureri alintătoare” (http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Mihai%20Urzica%20%20Minuni%20si%20false%20minuni.pdf)

4. Titlurile din josul fotografiilor sunt edificatoare: Regina Maria decorează drapelul regimentului de roșiori pe platoul Copou, mai 1917, Regina oferă țigarete soldaților din Regimentul 9 vânători, Regina împarte mâncare si apa soldaților, Regina Maria, principesa Ileana si principele Nicolae alături de copiii săraci de la Popricani, acolo unde generalul Ernest Ballif și maiorul Georgescu contribuiseră la organizarea cantinelor sub egida suveranei, etc, etc.

5. Regină a Angliei, bunica reginei Maria, un model pentru aceasta

6. Autoarea își arată din plin feminismul cu toate că această îndepărtare de la fapta politică a reginelor  și transmiterea pe linie barbateasca a tronului este o caracteristica a legii salice, lege folosita inclusiv de Carol cel Mare in veacul VIII si adoptata de marea parte a Caselor regale europene. 

7.Tatiana Niculescu, Regina Maria, ultima dorință, București, Humanitas, 2015, pag. 75

8. Tatiana Niculescu, Mistica rugăciunii și a revolverului, București, Humanitas, 2017, pag. 47

9. Idem, Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca, București, Humanitas, 2018