Numărul turiștilor străini în Bulgaria a crescut cu 4,4% anul trecut, până la nivelul record de 9,273 milioane de persoane, potrivit datelor ministerului bulgar al Turismului, preluate de Novinite.com(1) . O știre obișnuită despre performanțele unei părți a economiei Bulgariei, turismul. 

 

Vara toridă și perioada concediilor îndeamnă oamenii „să iasă afară”, să cunoască locuri noi, să-și trăiască vacanțele de vis, să călătorească pentru a ”descoperi noi culturi”. Știrea de mai sus, privind Bulgaria, nu lasă cititorul să admire întreg tabloul pe care-l presupun acele cifre. Astfel, populația întregii țări abia de ajunge la șapte milioane, ceea ce înseamnă că în perioada estivală numărul turiștilor reprezintă procente consistente din întreaga populație a țării. Pentru a întreține infrastructura care să poată găzdui și asigura servicii unui număr atât de mare de oameni care vin să fie întreținuți (pe banii lor, firește!), o parte însemnată a poporului bulgar s-a transformat în lucrători în domeniul hotelier (ospătari, cameriste, recepționere și așa mai departe).

Ce să mai vorbim despre destinațiile-cult ale Europei? În Veneția zilnic ajung până la 70.000 de turisti, fapt ce i-a făcut pe rezidenți să se revolte. La fel ca Veneția și alte destinații europene, Amsterdamul a devenit victima fenomenului de "supra-turism", așa că a decis să recurgă la câteva măsuri menite să îi descurajeze pe turiști, relatează CNN. „Motivul pentru care turiștii vin aici este pentru că iubesc ceva anume la Amsterdam, dar la un moment dat, când numărul de turiști crește și tot crește, aceștia ajung să omoare acel ceva de care s-au îndrăgostit la început"(2) , continuă știrea.

Interesant. Amsterdamul se teme că-și va pierde „sufletul orașului”(3), Amsterdamul, orașul cosmopolit care a construit modernitatea europeană, orașul tolerant și primitor cu oamenii de toate rasele, religiile, obiceiurile. Veneția, destinație obligatorie a tinerilor nobili englezi care mergeau pentru câțiva ani în ceea ce numeau Grand Tour, nu mai vrea turiști, Să fie acesta începutul unei crize a „conștiinței europene”?

 

Sintagma de mai sus îi aparține lui Paul Hazard, care investighează în lucrarea sa „Criza conștiinței europene. 1680-1715” modificările apărute în mentalitatea Europei clasice, care au condus în cele din urmă la apariția unei Europe descrisa ca fiind „O gândire veșnic nesatisfăcută. Neîndurătoare cu ea însăși (...) își dă seama că ține în mână doar provizoriul, doar relativul, și că nici pe acestea nu le stăpânește cu trăinicie; iar atunci își reîncepe căutarea disperată care este gloria și chinul său”(4).

 

Atunci când căuta semnele mutației esențiale de la clasic la modern, Paul Hazard începea analiza sa cu călătoriile și constata că personalitățile Europei clasice (Boileau, Racine, Bossuet, Fenelon, Molière) nu au călătorit, au fost sedentari. Oamenii Noii Europe, moderne, iluminiștii Voltaire, Montesquieu, Rousseau au fost toți spirite neliniștite, critice, aflate mereu pe drumuri. Expansiunea Europei, cucerirea politică, economică și culturală a lumii, este rodul unei mentalități la origine „faustice” dar care eșuează în civilizație materială și relativism moral.

 

Turismul zilelor noastre își are începutul în dorința spiritelor moderne din veacul al XVIII-lea de a cunoaște lumea, rareori în autenticitatea ei, deseori pentru a o contrapune propriilor valori creștine și a le relativiza.

Călătoria reprezintă întâlnirea a două culturi: cea locală, obiect al interesului călătorului, și cea modernă sau cultura globală de azi. Raporturile dintre cele două și purtătorii lor sunt departe de a fi atât de amiabile cum facil se poate crede. Călătorul (turistul) este cel care descoperă lumea, este curios, se deplasează rapid și are dorința de a consuma produsele unor culturi autentice: încercarea de a se integra, de a observa un anumit mod de viață, de a vizita monumente culturale sau locuri reprezentative, de a consuma produsele gastronomiei locale. În relația dintre producător și consumator ar fi naiv să credem că ar fi implicat doar factorul economic (a plăti și a ți se oferi servicii – ce înseamnă turismul). Implică o multitudine de alte aspecte, de obicei ocolite în analizele fundamentate strict pe marja de profit. 

 

Acolo unde avem de-a face cu o întâlnire dintre purtătorii a două culturi diferite apar probleme de limbaj și comunicare. Din istoria culturii știm că există tendința ca unul să se impună și să îl ia în stăpânire pe celălalt, indiferent că vrea sau nu vrea. În cazul turismului clientul (cel servit) din start se găsește pe poziții superioare. Chiar dacă el vine să descopere. Cu toate acestea, turistul se găsește în poziția cuceritorului, a reprezentantului culturii globale. Ospitalitatea tradițională îl face pe cel care oferă, pe purtătorul culturii autentice, să fie interesat și să urmărească starea de bine a turistului. Cel care oferă caută să se adapteze la ceea ce-i place celui care plătește. Aparent, cel de departe, turistul, vrea să i se ofere întru totul culoare locală, autenticitatea, dar așa cum o cunoaște acesta mediată de cultura globală și de reflexele sale de om modern.

 

Ca să înțelegeți mai bine, gândiți-vă cum ar putea ca un tânăr turist european să se integreze în cele câteva zone culturale diferite de lumea lui pe care le vizitează într-un an. Cunoașterea nu poate fi decât superficială, iar așa zisa integrare înseamnă, de obicei, regăsirea confortului de acasă într-un mediu ușor schimbat pe care-l percepe de obicei exotic. Cine a cunoscut cu adevărat, de exemplu, satul tradițional maramureșan care încă mai trăia pe la mijlocul veacului trecut, știe că ceea ce i se oferă turistului astăzi este o fantoșă. O transpunere a confortului de la oraș într-o zonă geografică de obicei idilică. Orice cultură autentică integrată în circuitele turistice se vede nevoită a se transforma pe sine. Puțin turiști ar aprecia lipsa de confort și trăirea țărănească în mijlocul unor ocupații pastorale din satul vechi maramureșean cu mirosul de animale, cu disconfortul camerelor mici, cu lipsa grupurilor sanitare, canalizării, apei calde, sobele încălzite pe lemne și frigul pătrunzător. 

 

Omul maramureșean care creștea vite, cosea fân și îngrijea livezi (adică era țăran) nu mai poate fi același în aspectele care țin de cultura sa materială și spiritualitatea sa, atunci când devine proprietar de pensiune sau, de cele mai multe ori este chelner, cameristă, vânzătoare de suveniruri. Se petrece o distorsiune fundamentală între ceea ce era înainte și modul în care viața și sensul ei erau naturale, și custodele unui muzeu în aer liber pe care-l îngrijește în ziua de azi. Se petrece o distanțare fundamentală între persoana care, la un moment dat a produs prin cultura sa aceste bunuri de valoare și care îndeplineau o funcție precisă, și custodele de azi pentru care acele bunuri înseamnă un preț de piață și îi aduc un profit. Trebuie să fim siguri că atunci când o zonă tradițională a fost pusă pe harta turismului acolo nu mai puteți descoperi cultura autentică care trăia la un moment dat(5). Veți găsi doar samsari și prestatori de servicii. Duhul locurilor și duhul oamenilor mor și le ia locul duhul comerțului.

Ceea ce am văzut până acum – de fiecare dată turismul a însemnat transformarea unor zone tradiționale, intrarea lor în modernitate, muzeificarea anumitor aspecte ale satului tradițional: un mod pitoresc de a păstra elemente de lemn în construcții sau garduri, pe ici-colo anumite elemente ale portului tradițional sau ustensile, broderii, icoane, și pe lângă toate acestea o puternică schimbare a mediului antropogenic. 

 

Crearea circuitelor turistice, cu infrastructura aferentă, antrenează după sine globalizarea zonelor izolate, cu schimbarea în profunzime a oamenilor. Nu este întâmplător faptul că în însemnările călătorilor de veac XVIII oamenii, credințele lor, morala, vestimentația, se regăsesc descrise cu lux de amănunte. Este din ce în ce mai greu azi să descoperi interes față de oameni în scrieri de călătorie. Poate și fiindcă peste tot sunt cam aceiași.

Note: