Una din cele mai stranii situații din istorie este legătura ancestrală între populațiile Spaniei și României, deși, dacă ne aplecăm cu atenție asupra celor mai noi cercetări britanice despre originile primelor popoare europene, lucrurile nu par a mai fi atât de misterioase.

Din ce cunoaștem până acum, avem similitudini surprinzătoare, dar încă neexplicate științific, între arta paleolitică de pe teritoriul Spaniei și României, apoi câteva prime contacte politice în timpul lui Mihai Viteazul și lansarea teoriei latinității în secolul al XIX-lea, sprijinte pe componenta spaniolă a personalității și mediului familial ale împăratului Traian. Scriitorul spaniol Ramon de Basterra (1888 - 1984) a fost primul care a semnalat similitudinile fondului mitic româno-spaniol în lucrarea din 1921 "La obra de Trajano"( Opera lui Traian). Cu o intuiție care amintește de Nicolae Iorga, pe care l-a cunoscut, autorul spaniol lansa ipoteza că legăturile dintre populațiile din Spania și Dacia sunt mai vechi decât cucerirea romană a lui Traian. Ipoteza se referă la probleme de origine a geto-dacilor și a celtiberilor din teritoriul Numantia, unde exista, în zona cea mai de nord, un trib al pelendonilor ale căror credințe erau similare sau identice cu cele geto-dacice. Aveau un calendar lunar, ca cel de la Sarmizegetusa dacică, un zeu teluric Dis Pater care locuia într-o peșteră, ca Zamolxis, o zeiță care simboliza fertilitatea și un zeu protector al lumii vegetale pe care îl chema Drusuna.Pelendonii - a căror rezonanță cu Pelendova de la Craiova nu poate trece neobservată - se considerau nemuritori, iubitori a muri pe câmpul de luptă, de unde spiritul lor era ridicat în cer de vulturi.

Ramon de Basterra găsea în tradiția cea mai veche a triburilor din Numantia și Dacia două elemente comune: ideea de cataclism ca o condiție indispensabilă a nașterii unui nou curs istoric și ideea că la originea poporului se află un fluviu. Prin regiune curge cel mai mare râu al Spaniei, Ebro, care se revarsă în Marea Mediterană printr-o deltă. Toate aceste similitudini sunt tulburătoare și probabil că provin din fondul comun indo-european. Dar există și o identitate a destinului, care probabil că nu este întâmplătoare, între triburile celtiberice din Numantia și cele din Dacia, pentru că, la fel ca și geto-dacii, pelendonii și aliații lor au condus două decenii de ostilități cu romanii, între 153 și 133 î.Hr., fiind până la urmă asediați de în cetatea lor, pe care au incendiat-o și unde s-au sinucis în masă - cum sugerează Columna lui Traian la cucerirea Sarmizegetusei -, pentru a nu fi luați prizonieri. Încă o dată și acest exemplu se adaugă teoriei suprapunerii de fonduri genetice în zona Olteniei. Nu avem în momentul de față o explicație pentru denumirea Dacia Mediterranea dată unei provincii atestate la 283 în mijlocul Balcanilor, cu capitala în orașul Serdica (Sofia de astăzi), la mare distanță de Mediterana. și nu știm dacă denumirea nu se referea cumva la originea coloniștilor.

Șase ani mai târziu, în 1927, profesorul craiovean Alexandru Popescu-Telega publică o lucrare despre "asemănarea uimitoare" între folclorul iberic și cel românesc, în special oltenesc. Autorul consideră că superstițiile și datinile unui popor reprezintă partea cea mai adâncă a memoriei unui popor pentru că implică ritualuri. El observă că legenda românească a Mănăstirii Argeșului sau a Meșterului Manole, care cunoaște numeroase variante balcanice, este compusă din două părți: povestea construcției mănăstirii și povestea morții meșterului. Însă, în timp ce toate variantele balcanice și maghiare conțin numai prima temă, "legenda spaniolă se aseamănă cu a noastră și în partea a doua, parte pe care celelalte povestiri nici nu o amintesc măcar". Legenda Cucului și a turturicii precum și povestea Sarea-n bucate sunt în folclorul românesc și iberic expresii ale unor teme străvechi ale pierderii perechii și respectiv ale ultimului copil care aduce cea mai mare bucurie.

Dar genul popular unde identitățile româno-iberice sunt spectaculoase, până la detaliu și în exclusivitate româno- iberică, este al jocurilor copiilor, cum este jocul de Șotron de la noi și Rayuela - Calderon din Spania. Popescu-Telega constata astfel că numai între jocul spaniol și Țencușul sau Șodronul "există asemănare, ci între toate, absolut între toate jocurile noastre copilărești și cele spaniole; și există coincidențe atât de mari încât dacă am citi traducerea unei colecții de jocuri copilărești iberice, și o colecție de a noastră, fără să știm care e spaniolă și care este română, n-am putea desluși pe cea iberică de a noastră". Profesorul craiovean a făcut inclusiv experimentul de a prezenta unui grup de copii din Oltenia un joc spaniol la care a înlocuit termenii spanioli cu cei români; copiii au recunoscut imediat jocul Cirica din Oltenia.

În lumea ritualurilor de înmormântare, la români și la spanioli s-a păstrat obiceiul "păgân" al bocitoarelor plătite, de proveniență romană, bocitoarele din Extremadura numindu-se lloronas: en varios pueblos de Extremadura conservase todavia la costumbre pagana de que algunas mujeres(lloronas) vayan en los entierros derramando lagrimas que paga la familia del muerto. Dar confruntarea oltenilor cu problema morții este însă mult mai complexă și mai rezistentă peste milenii.

Autor Alex Mihai Stoenescu

Sursa: Istorie și civilizație, Nr. 18/2011, p. 79.