Ion Antonescu este subiectul unui studiu istoric publicat de profesorul Gheorghe Buzatu din care redăm câteva extrase și pe care îl însoțim cu transcrierea unui document istoric - Ultima scrisoare a Mareșalului Ion Antonescu, trimisă de la Jilava soției sale, Maria, cu o zi înainte de execuție și cu doua zile înainte de a împlini 64 de ani (2 iunie 1946):

"Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în fața judecății, după cum stau și-n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această țară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viața noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimașă, de azi, nu ne înjosește și nu ne atinge.

Judecata lui de mâine va fi dreaptă și ne va înălța.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum și viața mea, toata viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălțătoare!

Împrejurările și oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem țării noastre.

Suprema voință a decis altfel.

Am fost un învins, au fost și alții…, mulți alții. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune și pe noi.

Popoarele în toate timpurile și peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic și nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.

Ultima mea dorință e să trăiești. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniștea necesară sufletului și bucata de pâine care azi nu o mai poți plăti.

Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni și călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit și cu care am cunoscut și durerile și lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viața de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie și ultimul tău locaș. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălța, sunt sigur, acolo unde va fi singura și dreapta răsplată.

Te strâng în brațele mele cu căldură. Te îmbrățisez cu dragoste.

Nici o lacrimă!

31 Mai 1946 (Jilava)

ION”

Sursa: Trecutul la judecata istoriei: Maresalul Antonescu pro si contra – Gh. Buzatu (coordonator), Editura Mica Valahie, București, 2006, Pag 399 și următoarele – Henriette Magherescu:  "Eu am consemnat « Ultimul cuvânt »”

Profesorul Gheorghe Buzatu: FAPTA ȘI RĂSPLATA ISTORIEI

Istoria, profesore, i-așa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în țara nimănui,
Mânați de raza nu știu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-așa cum spui,
Sau, mai curând, așa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuși, din ea, să facă Geografie!

                                                                  (Niculae Stoian)

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovați,

și vinovați suntem cu toții:

unii pentru că am tăcut;

 alții pentru că am greșit,

cu toții – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareșalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu și Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum și pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realități indiscutabile, verificabile și susținute pe temeiul unei bogate bibliografii și al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecție în arhive și biblioteci, române și străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanții la evenimente, unii interogați special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette și Gh. Magherescu, Șerban Milcoveanu ș.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci și sute de  personaje, fiecare ajungând să-și ocupe natural locul în funcție de rolul jucat în devenirea, declanșarea și consecințele faptelor desfășurate cu predilecție în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi așezați și vom pleca cei din urmă”

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu și Mihai Antonescu, Gh. Alexianu și Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigațiile pentru a afla și dezvălui Adevărul, și numai Adevărul, despre toate cele care, câte și cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputați specialiști francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza și colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice și de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greș și fără  reținere:

„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaște tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers științific, colecționează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, și stabilește faptele. Istoria ține cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparține nici Parlamentului, nici autorității juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei”

În mod sigur, în 1946, la București și în toată Europa a funcționat orice dar nu … judecata poporului! Care popor și ce judecată au impus condamnarea și execuția Mareșalului Antonescu și a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat –  Tribunalul  Poporului, care, însă, a funcționat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, țigani, ruși basarabeni și ucraineni. Iar ancheta, „procesul” și condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată și de respect față de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa și netrebnicia. De vreme ce Mareșalul Antonescu și colaboratorii lui au fost condamnați pentru crime de dezastrul țării și de război, fiind încadrați automat – în paragrafele înguste și deformate ale „legii internaționale” introduse după 1945 de Moscova, Washington și Londra – drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Național al României din 1941-1944 a eșuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuși un mare adevăr câștigat. Astăzi chiar cei mai înverșunați adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justețea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)”

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menționat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse și aplicate de autoritățile criminale de la București în 1945-1946 și mai apoi. În ceea ce-l privește, Mareșalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, și după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieșit direct din conflagrația anilor 1939-1945, a fost superior ca durată și amploare celui proclamat încheiat. Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ș.a. Nu au acționat direct ori au prefera să acționeze prin reprezentanți, cu recomandări de comuniști și statut de miniștri, juriști, jurnaliști sau șefi ai serviciilor secrete, așa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraș, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan și soția, Alexandru Voitinovici, Iosif Chișinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiușa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ș.a.

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include și printre Judecători ?… Nu figura și Adolf Hitler, care – nu-i așa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit și  împărțit … pacea și drepturile Europei! 

Vinovați de … dezastrul țării și criminali de război? Judecați și condamnați în temeiul unor dispoziții neconstituționale, întrucât România, nemaifiind în stare de  război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovați de „dezastrul țării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945. A fost motivul pentru  care „procesul” grupului Mareșal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit inițial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946…

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „președinția” unui personaj  obscur, controversat și lacheu desăvârșit – Alexandru VOITINOVICI, descoperit și numit de Lucrețiu Pătrășcanu, titular al Justiției în toate cabinetele de la București dintre 1944 și 1948, a acționat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUȘI CRIMINAL. Cu atât mai mult s-a aflat și stăruie în atenția istoricilor situația  Profesorului Gh. Alexianu, întrucât, la atâtea decenii după prăbușirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanțe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deși sfârșesc prin blocarea lor și prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casație și Justiție a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Șerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ sentința Tribunalului criminal de la București din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeții slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari”. (...)

Complotiștii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat

ori au fost manevrați de serviciile secrete străine? 

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareșalul Antonescu și unii dintre principalii săi colaboratori arestați au fost ținuți timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Apoi, predați comuniștilor conduși de inginerul „Ceaușu” (Emil Bodnăraș), ei au fost transportați și adăpostiți într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluați – la cerere – de reprezentanții forțelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinația Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei rusești, la Castelul Golițin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuși arestat la 23 august 1944 și inclus între prizonierii români de război din URSS. Ulterior, prizonierii, găzduiți după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuși unor anchete dure și intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate și ordonate cu grijă de autoritățile sovietice fiind editate.

Deținerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum și a generalilor germani (în frunte cu feldmareșalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunși, cu toții, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuși complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă și diplomații occidentali acreditați la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuși liderul sovietic V. M. Molotov a anunțat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români și germani arestați în România în august 1944, chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflați în detenție. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîșinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români și germani aduși de la București – Mareșalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu și colonel Mircea Elefterescu.

 Din sala „Tribunalului Poporului” a transmis însuși tovarășul Silviu Brucan,

în nume personal dar pentru Poporul Român!... 

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la București, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova, iar aceasta în preajma și, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legația britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o știre falsă, cum că Antoneștii ar fi fost deja aduși la București în ianuarie 1946, pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 și debutul „procesului” la 6 mai 1946. Din corespondența diplomatică n-au lipsit știrile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la București își propusese și compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, și pe canalul Londra – Moscova – Washington.

Așa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la București, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act. În context, Washington-ul a fost de asemenea înștiințat și n-a avut obiecții. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuși celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război naziști.

În consecință, diplomații străini s-au limitat în a urmări desfășurarea „procesului” de la București  și au consemnat – atât Holman, cât și Berry – deznodământul: condamnarea și execuția lui Ion Antonescu și a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu și Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946. În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la București, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu și Gh. Alexianu, execuția lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare.

ISTORIA SĂ JUDECE!

Sursa și integral la : TipoMoldova