ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Generalul-locotenent (rtr.) Constantin Ispas, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial și cetățean de onoare al Municipiului Târgu Jiu, a trecut la Cele Veșnice, în vârstă fiind de aproape 95 de ani. La începutul anului 1986, acesta fusese trecut în rezerva armatei din funcția de Comandant al Centrului Militar Județean Gorj, patru ani mai târziu recâștigându-și calitatea de veteran de război (negată de statul comunist celor care luptaseră și pe frontul de Est) și devenind președinte al Filialei Gorj a Veteranilor de Război. Ultima parte a vieții și-a petrecut-o la Turcineștii Gorjului, unde a desfășurat o bogată activitate literară și memorialistică.

Potrivit Armataromaniei.ro, viața generalului maior de divizie Constantin Ispas, veteran de război, s-a desfășurat în condiții severe, sub auspiciile muncii și ale studiului. 

„Venerabilul veteran s-a născut în satul Turcinești, jud. Gorj, pe data de 23 august 1925, într-o familie cu 5 copii. După absolvirea cursurilor școlii primare a fost încadrat copil de trupă la Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, cunoscând astfel, de la o vârstă fragedă, viața grea și aspră din timpul războiului. 

În paralel cu școala generală a reușit să urmeze și cursurile Academiei Regale de Muzică și Artă Dramatică, București. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, în perioada 1941-1944, cu Regimentul de Gardă 6 „Mihai Viteazul” - Compania de Cercetare, în campania din Rusia. A fost grav rănit și lăsat, astfel, la vatră. După război și-a completat stagiul militar la Regimentul 5 Artilerie Grea Brașov, apoi a urmat cursurile Școlii Militare de Subofițeri Breaza, obținând gradul de sergent major. 

A ocupat mai multe funcții în cadrul Armatei, perfecționându-se continuu. 

Astfel, în anul 1956 a absolvit Academia Militară- Facultatea de Arme Întrunite, iar în anul 1971 a absolvit cursul post academic superior de cibernetică și cursul postuniversitar de management consulting. A ocupat funcții importante în toată cariera militară, printre care amintim funcțiile de cadru didactic din cadrul Facultatății de Arme Întrunite - Academia Militară, șef sisteme informatice la Marele Stat Major, iar spre finalul carierei, comandant al Centrului Militar Gorj. După trecerea în rezervă a fost, pentru o perioadă de 3 ani, primar al comunei Turcinești, iar din 1990 președinte al Filialei Gorj a Asociației Naționale a Veteranilor de Război. 

Domnul general Constantin Ispas s-a remarcat și printr-o bogată activitate literară, publicând mai multe lucrări științifice și manuale necesare studenților la Academia Militară, precum și lucrări istorice printre care menționăm: „Nemuritorii. Generali Gorjeni, valori ale neamului românesc”- 2002, „Vitejii Gorjului - Cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul”-2004, „Lelești, vatră de eroi și viteji”- 2017, Revista „Onoare și Jertfă”- redactor șef ș.a. 

Pentru întreaga activitate desfășurată în slujba patriei, în anul 2018, i s-a conferit titlul de „Cetățean de Onoare” al Municipiului Târgu Jiu”, se arată într-un comunicat.

Viața sa plină de neajunsuri, compensate de muncă și mari realizări, o povestea însuși veteranul de război în 2015 pentru ziarul Condeiul Ardelean

„În partea de Nord a județului Gorj, acolo unde culmile sudice ale masivului Straja se lasă domol spre valea largă a Jiului, se află satul Turcinești, o așezare binecuvântată de Dumnezeu și hărăzită oamenilor cu tot ce aceștia au trebuință pentru un trai îmbelșugat. Într-un asemenea loc m-am născut, la 23 august 1925, și de douăzeci de ani locuiesc în satul unde am văzut lumina zilei.
În anul 1932, părinții m-au înscris la școala din sat. Timp de 6 ani, familia mea a făcut eforturi foarte mari pentru a-și întreține cei 5 copii (eu fiind cel mai mare), fiind nevoiți să-și câștige existența lucrând în curțile și pe pământul țăranilor înstăriți. Eu am fost țăran și rămân cu sufletul înnobilat de acest titlu; port în mine un soi de cumințenie și puritate neaflate altundeva. (Toată viața am avut alergie și chiar supărare când auzeam expresia „măi țărane!”).

Ca fiu de țăran sărac, de mic am muncit la câmp sau pe deal, mai mult pe la alții; mereu cu gândul la ziua de mâine, cu multă suferință adunată-n suflet.

Am fost un copil fără copilărie, am cunoscut mai mult ce este amar, adică necazul și sărăcia, durerea și, rareori, bucuria. Starea de sărăcie a familiei mele se adâncea mereu. În aceste condiții, părinții m-au convins că ar fi bine să accept să lucrez, pentru o scurtă perioadă de timp, ca argat în curtea unui țăran înstărit dintr-un sat vecin. Aici, în gospodăria lui B.P., am avut șansa să întâlnesc oameni cu studii superioare în viticultură și pomicultură, oameni cu suflet și dragoste de muncă.

La scurt timp, am devenit feblețea unuia din fiii lui B.P., care, într-o seară, după multe discuții pe teme diferite, mi-a spus că locul meu este în alt domeniu de activitate, nu ca argat.
De la acest om am înțeles că munca are înalta misiune de a ne da voință, energie, curaj, răbdare și perseverență. Tot el îmi repeta mereu: „Vai de acela care n-a învățat să muncească!”. O întâmplare care mi-a schimbat radical destinul La 15 august 1938, ziua în care satul sărbătorește hramul Bisericii, „Sfânta Maria Mare”, am venit și eu de la stăpân pentru a fi alături de cei dragi. În după-amiaza acestei zile frumoase și cu mult soare, se oprește în fața casei noastre o trăsură al cărui vizitiu era un soldat, iar în trăsură un chipeș ofițer, îmbrăcat în ținută de gală, care întreba de familia lui Costică Ispas.

Dialogul cu tatăl meu a fost scurt și emoționant. La despărțire, ofițerul îi spuse fostului său prieten din copilărie: „Măi Costică, îmi dai mie copilul ăla mai oacheș să-l iau cu mine la București?”. Tata, cu bucurie în suflet și lacrimi în ochi, îi răspunde: „Ți-l dau, Traiane, că acasă trăiește foarte greu, iar eu mai am alți copii de crescut”.

După câteva zile, am plecat la București, unde am fost încadrat copil de trupă în structura Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul”, la muzica regimentului.

Aici m-am acomodat repede cu viața grea și aspră din armată și, în paralel cu școala generală, am urmat (fiind admis prin concurs) cursurile Academiei Regale de Muzică și Artă Dramatică din București, unde am avut ca profesori, printre alții, pe Ion Chirescu - teorie și solfegii, Ion Dumitrescu - armonie, pe Ionel Perlea - clasa de dirijat etc.. În acești ani, am acumulat solide cunoștințe în domeniul muzicii clasice universale, care mi-au fost utile toată viața. De la marile personalități ale culturii muzicale internaționale, enumerate mai sus, am învățat și reținut că în viață trebuie să fii sârguincios (muncă permanentă și metodic făcută), că sârguința se capătă prin voința fermă de a nu-ți acorda ore de distracții înainte de a-ți fi îndeplinit datoriile zilnice.

Cariera muzicală începută frumos și cu reale perspective, se întrerupe brusc, ca urmare a rănilor produse de cutremurul din 1940, când am fost scos de sub dărâmături după cca. două ore, cu dantura făcută praf (pentru un trompetist acest lucru însemna sfârșitul carierei).

În Țară, evenimentele dramatice se țin lanț. Rușii ne dau ultimatumul prin care ni se cere cedarea Basarabiei, Bucovinei și a Ținutului Herța. Astfel se produce prima lovitură de dezmembrare a României (23 august 1940). În ianuarie 1941, se declanșează rebeliunea legionară, care a produs asupra mea puternice sechele.

În același an, un alt blestem: se declanșează cel de Al Doilea Război Mondial. Eu, fiind încadrat în statul de organizare al Companiei de Cercetare a Regimentului, al cărui comandat era Traian Diaconescu (cel care mă adusese la București și care, de fapt, era mentorul meu), am plecat pe front, pentru o perioadă de trei ani de zile (iunie 1941 - aprilie 1944), cu Regimentul de Gardă 6 „Mihai Viteazul” în campania din Rusia.

În primăvara anului 1944, la cerere, am fost admis ca voluntar (împlinisem 19 ani). După o scurtă și sumară perioadă de instrucție, am fost din nou trimis pe front. Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, partea operativă, se găsea în zona Iași - Târgu-Frumos (Bătălia Moldovei).

În luna iulie, am fost grav rănit și trimis de urgență la spitalul din zona interioară nr. 314 Budești (30 km sud București), unde am fost operat. Fiind depistat ca fiind bolnav de TBC, am fost reformat și lăsat la vatră. Următorii trei ani, am fost numai prin spitale și sanatorii. Tata nu venise de pe front, iar mama se îmbolnăvise și ea de TBC. Întreaga familie se găsea într-o dramă ce cu greu poate fi descrisă. Un fenomen incredibil În 1948, bolile grave acumulate în anii războiului dispar cu desăvârșire, iar viața și cariera militară revin în forță.

În toamna anului 1948, norii negri se risipesc, se nasc primele semne ale unei noi vieți. A apărut pentru mine o șansă de supraviețuire, noi posibilități de a-mi relua cariera militară întreruptă de două ori. În luna noiembrie, am fost din nou încorporat în armată pentru a-mi completa serviciul militar (încă un an și jumătate) la Regimentul 5 Artilerie Grea Brașov. Conducerea acestei unități m-a selecționat pentru a urma cursurile Școlii Militare de Subofițeri Politici Breaza. La terminarea școlii, am fost avansat, inițial în gradul de sergent major. După două zile, au fost chemați la București șefii de promoție ai celor 6 diviziuni (printre care și subsemnatul), unde mi s-a comunicat ordinul de avansare la gradul de locotenent, am fost echipați și trimiși la Sibiu pentru acordarea oficială a gradului (30 decembrie 1949)”, este un crâmpei din viața general-locotenentului Constantin Ispas, povestit chiar de el pentru Condeiul Ardelean.

În afară de evocarea anilor tinereții și a activității militare din timpul războiului și de după încheierea acestuia, eroul gorjean povestea în 2015 și ce gânduri îl încearcă la finalul călătoriei pământești.

„Viața mi-a dat luminarea să pot vedea că omul este hărăzit să trăiască sub zodia „acțiunii” și a aspirațiilor pentru autodepășire, iar valorile de bine, de frumos și de adevăr să devină virtuți sacre peste timp și oameni. Timpul le dimensionează oamenilor viața, rostuindu-le realizări și împliniri pe măsura vredniciei lor.

Pentru mine, ca om, timpul a fost țesătura vieții, a fost chemarea către descoperirea realității ființei mele, concretizându-mi scadența trăirii interioare; valoarea timpului mi s-a etalat în intensitatea și plinătatea cu care am trăit clipele existenței, în frumusețea vieții și bucuria de a nutri optimism în viitor.

La cei 90 de ani pe care i-am împlinit, cursa vieții se consideră că se apropie de sfârșit. Aproape de potou fiind, viața mi se perindă în minte, peste întinsul anilor trecuți, într-o panoramă fugitivă de proporții uriașe.

Imaginea timpurilor trăite îmi dă unele potolite emoții, intens meditative, ce mă fac să am în suflet o mixtură de sentimente și reacții psihice.

Cum idealurile și visurile tinereții, strâns legate de Neam și Țară, au fost împlinite, mă leagăn și eu într-un sentiment de mulțumire, ca orice român care aparține de generația care a dus lupta sfântă de eliberare a pământurilor străvechi românești.

Am impresia că este adevărat ce se spune: fericirea firii omenești, ca și desăvârșirea ei stau în a ne face datoria.

Valurile vieții, când mai învolburate, când mai potolite, dar într-un iureș necontenit, împreună cu șuvoiul neîncetat al timpului, m-au angrenat în cursa vieții pe care o văd, acum, ajunsă aproape de capăt.

Am cunoscut bine viața umană, încât pot spune că am văzut multe și am învățat multe.

Totodată, am fost convins că nimic nu ne face mai necesari în viața umană ca dragostea și respectul pentru semenii noștri”, se destăinuia veteranul de război reporterului Condeiului Ardelean. http://condeiulardelean.ro/articol/generalul-de-divizie-r-constantin-c-ispas-la-91-de-ani-destainuiri-si-marturisiri-pe