Chiar avem nevoie de școală? Prin „școală” nu înțeleg „educație”, ci pur și simplu școlarizare silnică: șase ore de curs pe zi, cinci zile pe săptămână, nouă luni pe an, timp de doisprezece ani. Oare chiar e necesară această rutină ucigașă? Și dacă da, pentru ce anume e necesară? Să nu ne ascundem după justificări precum deprinderea scrisului și cititului ori învățarea aritmeticii, căci două milioane de copii fericiți care învață acasă spulberă aceste justificări. Și chiar dacă n-ar exista copiii care învață acasă,  avem exemplul unui număr respectabil de personalități americane renumite care au ajuns oameni excelenți în ciuda faptului că n-au trecut prin teascul de doisprezece ani prin care trec copiii zilelor noastre. George Washington, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln? Incontestabil, au învățat de la cineva, dar cu siguranță nu au fost produsul vreunui sistem de învățământ și, oricum, nici măcar unul nu a „absolvit” vreun liceu. De-a lungul celei mai mari părți a istoriei americane, majoritatea copiilor nu urma liceul, și totuși acești neșcoliți au ajuns amirali ca Farragut, inventatori ca Edison, magnați industriali ca Rockefeller și Carnegie, scriitori ca Melville, Twain și Conrad și chiar eminențe în educație ca Margaret Mead. De fapt, până relativ recent, odată ce împlineau 13 ani, oamenii nu mai erau considerați copii. Ariel Durant, coautoarea unei istorii universale enorme, în mai multe volume (scrisă împreună cu soțul ei, Will), a pornit în căsnicia ei fericită la vârsta de cincisprezece ani. Și cine ar putea susține la modul serios că Ariel Durant a fost o persoană needucată? Neșcolarizată, neșcolită, poate, dar needucată în niciun caz.

Am fost învățați (adică școliți) în țara asta să credem că „succesul” este sinonim sau cel puțin depinde de „școlarizare”, dar, istoric vorbind, acest lucru nu e adevărat nici din punct de vedere intelectual, nici din punct de vedere financiar. Chiar și în zilele noastre, o mulțime de oameni de prin toată lumea găsesc modalități de a se autoeduca fără să recurgă la „facilitățile” unui sistem de școli care seamănă prea mult cu niște pușcării. Atunci de ce americanii confundă educația cu un asemenea sistem? Până la urmă, care este scopul școlilor noastre publice?

 Școlarizarea în masă, de natură forțată, s-a înstăpânit în teritoriul american între anii 1905 și 1915, deși unora le-a trecut prin cap ideea cu mult mai înainte și s-au făcut, de-a lungul secolului al XIX-lea, eforturi susținute de promovare a ei. În linii mari, acest atac masiv la viața de familie și la tradițiile culturale a avut la temelie, cel puțin în mod declarat, un complex de trei rațiuni:

1. Să formeze oameni buni.

2. Să formeze buni cetățeni.

3. Să ajute pe fiecare să-și realizeze potențialul maxim.

Aceste scopuri declarate sunt și acum trâmbițate pe toate drumurile și, într-o formă sau alta, cei mai mulți dintre noi le acceptăm ca pe o definiție rezonabilă a misiunii sistemului de educație publică, oricât de puțin ar reuși școlile să realizeze din idealul acesta. Dar ne înșelăm amarnic. Înșelarea noastră capătă dimensiuni și mai mari dacă avem în vedere faptul că literatura națională conține numeroase și foarte consecvente enunțări ale adevăratului scop al școlarizării obligatorii. De pildă, marele H.L. Mencken scria în numărul din aprilie 1924 al revistei The American Mercury că ținta educației publice nu este 

[…] să-i înzestreze pe tinerii speciei noastre cu cunoaștere ori să le trezească inteligența. […] Nimic mai departe de adevăr. Scopul […] este pur și simplu să reducă cât mai mulți indivizi posibil la același nivel ce nu comportă dificultăți sau pericole pentru guvern, să distileze și să cultive un tip de cetățean standardizat, să creeze consens social și să elimine originalitatea. Acesta este scopul în Statele Unite […] și acesta este scopul oriunde altundeva.

Din pricina reputației de satirist a lui Mencken, am putea fi tentați să minimalizăm acest fragment, considerându-l un sarcasm exagerat. Însă articolul său nu se oprește la aceste afirmații, ci aprofundează subiectul, găsind modelul sistemului nostru de educație publică în statul militar prusac, acum dispărut, dar de neuitat. Și, cu toate că în mod sigur era pe deplin conștient de ironia faptului că tocmai participaserăm la război împotriva Germaniei, moștenitoarea gândirii și culturii prusace, Mencken era perfect serios aici. Sistemul nostru de învățământ este într-adevăr de origine prusacă, iar acest lucru este într-adevăr îngrijorător.

Faptul bizar că școlile noastre sunt de sorginte prusacă poate fi găsit menționat într-o mulțime de scrieri, dacă ești atent și știi unde să te uiți. William James a făcut aluzie la el de multe ori la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Orestes Brownson, eroul cărții din 1991 The True and Only Heaven a lui Christopher Lasch, acuza în mod public „prusificarea” școlilor americane înfăptuită în anii 1840. „Al Șaptelea Raport Anual” al lui Horace Mann către Consiliul Școlar al statului Massachusetts, din 1843, este în esență un imn în cinstea patriei lui Frederic cel Mare și un îndemn ca modelul școlar prusac să fie aplicat în America. Receptivitatea Americii față de cultura prusacă nu are cum să fie surprinzătoare pentru cineva care cunoaște istoria asocierii noastre cu acest stat utopic. Washingtonul a avut un consilier prusac în timpul Războiului de Independență și atât de mulți vorbitori de germană s-au stabilit aici înainte de 1795, încât Congresul a început la un moment dat să discute dacă n-ar fi oportună publicarea unei ediții în germană a legilor federale. Dar ceea ce este cu adevărat șocant e că am adoptat cu atâta entu-ziasm unul dintre cele mai rele aspecte ale culturii prusace: un sistem de educație conceput în mod deschis, expres, să producă intelecte mediocre, să schilodească viața lăuntrică, să împiedice copiii să-și formeze aptitudini ample de conducere și organizare, să obțină cetățeni docili și incapabili de a-și realiza potențialul – toate acestea pentru ca populația să fie „gestionabilă”.

***

Primele indicii privind adevăratele scopuri ale învățământului american le-am căpătat de la James Bryant Conant – președinte al Harvard timp de douăzeci de ani, specialist în arme chimice în timpul Primului Război Mondial, director în proiectul bombei atomice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, înalt comisar al zonei de influență americane în Germania postbelică și cu adevărat una dintre cele mai influente personalități ale secolului XX. Fără Conant, probabil n-am fi avut testarea standardizată cu amploarea și stilul de care ne bucurăm astăzi. Nici n-am fi fost binecuvântați cu licee enorme, capabile să adăpostească fiecare între 2000 și 4000 de elevi concomitent, cum este, de pildă, Columbine High School din Littleton, Colorado. La puțin timp după ce m-am retras din învățământ, am dat peste eseul extins al lui Conant publicat în 1959, The Child, the Parent and the State, și am fost mai mult decât intrigat să găsesc o mențiune fugitivă despre cum școlile moderne sunt de fapt rezultatul unei „revoluții” puse în operă între 1905 și 1930. O revoluție? Conant nu dezvoltă afirmația, însă îi trimite pe curioși, ca și pe cei care pur și simplu vor să cerceteze mai în detaliu acest aspect, la cartea din 1918 a lui Alexander Inglis, Principles of Secondary Education, în care „poate fi văzută această revoluție chiar prin ochii unui revoluționar”. 

Inglis, în cinstea căruia s-a instituit o serie de prelegeri pe teme de educație la Harvard, afirmă neechivoc că școala obligatorie americană a fost destinată să joace același rol pe care l-a avut pentru Prusia anilor 1820, și anume să ajute pe cei interesați să țină sub control mișcarea democratică ce tocmai prindea contur și care amenința să dea țăranilor și muncitorilor o voce relevantă la masa de negocieri. Școala obligatorie modernă, de tip industrial, avea menirea de a submina într-o manieră chirurgicală, dacă putem spune așa, coeziunea socială care era de așteptat să se formeze în interiorul acestor clase inferioare. Împărțirea copiilor după obiecte de studiu, după vârstă, după punctajele obținute la nelipsitele teste, ca și după alte criterii și mai subtile, urma să împiedice în mod fatal această masă umană enormă și ignorantă, divizată în copilărie, să se recoaguleze într-un ansamblu unitar cu potențial primejdios. 

Inglis găsește șase funcții de bază ale învățământului modern, a căror împletire o constituie scopul acestuia – adevăratul scop al acestuia;  naivilor care încă mai cred în cele trei țeluri ale educației menționate mai devreme, oricare dintre aceste șase funcții ale învățământului modern ar fi suficient să le facă părul măciucă:

1.Funcția de reglare și adaptare. Școlile au misiunea de a le inculca elevilor reflexe și obișnuințe permanente de reacție față de autoritate. Desigur, formarea acestor reflexe face imposibilă exercitarea gândirii critice. De asemenea, distruge în mare parte ideea că în școală ar trebui să se învețe lucruri folositoare și interesante, întrucât nu poți proba și confirma formarea reflexului de obediență atât timp cât nu ești sigur că-i poți face pe copii să învețe și să facă lucruri prostești și plictisitoare. 

2.Funcția de integrare. Alt nume pentru această funcție este „funcția de uniformizare”, pentru că ea constă în a-i face pe copii cât mai asemănători posibil. Oamenii conformiști sunt previzibili, iar previzibilitatea este foarte folositoare pentru cei care doresc să manevreze și să țină în frâu o forță de muncă de dimensiuni foarte mari. 

3.Funcția de diagnostic și îndrumare. Școala trebuie să determine rolul social potrivit pentru fiecare elev. Aceasta se face prin înregistrarea și prelucrarea matematică și anecdotică de date și dovezi în documente cumulative. Documente cumulative care sunt de fapt caziere. Da, fiecare dintre dumneavoastră aveți cazier școlar.

4.Funcția de diferențiere. Odată ce li s-a hotărât (sau „diagnosticat”) poziția socială „destinată”, copiii sunt împărțiți după acest criteriu și ulterior educați exclusiv în funcție de locul hotărât pentru ei în angrenajul social – nu li se permite să învețe nimic altceva pe lângă ceea ce presupune destinația lor socioprofesională. Asta o fi însemnând să ajuți copiii să-și realizeze potențialul maxim? 

5.Funcția de selecție. Această funcție nu se referă la alegerea personală, ci la conceptul darwinist de selecție naturală, așa cum l-a aplicat chiar el la ceea ce tot el considera „rase favorizate”. Pe scurt, ideea este să contribui la „evoluție” prin încercări intenționate de îmbunătățire a materialului reproductiv. Școlile trebuie să le lipească etichete în frunte celor necorespunzători – prin note proaste, cursuri de recuperare școlară, precum și alte mijloace punitive –, astfel încât colegii lor de generație să-i considere inferiori și să-i elimine practic din loteria reproducerii. Acesta este rostul tuturor micilor umilințe la care sunt supuși sistematic copiii, începând cu clasa întâi: să pună mizeria la locul ei, adică la canal.

6.Funcția propedeutică. Sistemul social construit de aceste reguli are nevoie și de o elită prin care să se realizeze concret guvernarea, conducerea maselor. În acest scop, un număr restrâns de copii este în mod discret antrenat să dirijeze și să întrețină acest proiect perpetuu, să vegheze și să exercite un control cât mai eficient asupra unei populații imbecilizate științific și cu ghearele tăiate din carne; țelul ultim este ca această populație să nu pună niciun fel de probleme guvernului, iar corporațiile să nu rămână vreodată în pană de forță de muncă obedientă. 

Din nefericire, acesta este scopul educației publice obligatorii în această țară. Și, ca să nu cumva să trăiți cu impresia că Inglis a fost vreun psihopat cu idei excentrice și cinice privitoare la educație, trebuie să vă spun că nu a fost singurul promotor al acestei ideologii. Însuși Conant, preluând și dezvoltând ideile lui Horace Mann și ale altora, a susținut și promovat infatigabil un sistem american de învățământ de aceeași factură. Oameni ca George Peabody, principalul finanțator din Sud al impunerii prin lege a școlii obligatorii, fără îndoială au priceput perfect că sistemul prusac era deosebit de eficient în a crea nu numai un electorat inofensiv și o forță de muncă slugarnică, dar și o adevărată turmă de consumatori decerebrați. Nu le-a luat mult timp titanilor industriali ca să-și dea seama ce profituri enorme se pot obține cultivând și manevrând prin educație publică o astfel de turmă; dintre ei, să menționăm doar doi, foarte renumiți: Andrew Carnegie și John D. Rockefeller. 

***

Asta-i povestea. Acum o știți. Nici nu e nevoie să facem apel la conceptul marxist de luptă între clase ca să înțelegem că pentru orice administrație de nivel înalt, politică sau economică, metodele de imbecilizare a populației, de demoralizare a lor, de dezbinare, precum și de distrugere a elementelor neconforme prezintă un interes deosebit. Discuția legată de ele poate fi purtată în termeni de stratificare socială, cum a fost cazul unei cuvântări ținute în 1909, în fața unor profesori de școală generală și liceu din orașul New York, de către Woodrow Wilson, pe atunci președinte al Universității Princeton: „Dorim să creăm o clasă de persoane cu educație liberală și dorim să creăm o altă clasă de persoane, o clasă mult mai mare, de trebuință în orice societate, care să nu beneficieze de educație liberală, ci să fie pregătită în vederea executării anumitor sarcini de muncă manuală grea.” Însă motorul deciziilor scârbavnice care urmăresc aceste scopuri nu are nevoie de elaborări și explicații care recurg la conceptele legate de clasă. El poate rezida pur și simplu în frică, sau în convingerea de acum familiară tuturor că „eficiența” este valoarea supremă, și nu dragostea, libertatea, bucuria sau nădejdea. Mai presus de toate și cel mai adesea, motorul acesta constă în pură lăcomie. 

La urma urmei, se puteau obține averi enorme într-o economie bazată pe producție de masă și organizată în așa fel încât să favorizeze mai degrabă marile corporații decât antreprenoriatul ori fermele familiale. Dar producția de masă cere și un consum de masă, iar americanii începutului de secol XX considerau că a cumpăra lucruri de care nu ai într-adevăr nevoie este nefiresc și în esență o prostie. Învățământul obligatoriu a fost pentru corporații ca un dar ceresc în domeniul formării unei mentalități consumiste în rândul americanilor. Nici nu a fost nevoie ca școlile să desfășoare activități explicite prin care să implanteze în mințile copiilor gândul că trebuie să consume nonstop, pentru că deja îi încurajau să facă un lucru și mai eficient: îi încurajau să nu gândească deloc. Ceea ce i-a transformat în ținte facile pentru o altă invenție măreață a erei moderne – marketingul. 

Acum, nu trebuie să fii mare specialist în marketing ca să știi că există două grupuri de oameni care pot fi convinși oricând să consume mai mult decât au nevoie: copiii și dependenții de toate soiurile. Dacă vorbim despre transformarea copiilor noștri în dependenți, se poate spune că școala a făcut o treabă destul de bună, însă trebuie să recunoaștem că a reușit excepțional să ne transforme copiii în copii. Și nici aceasta nu e o coincidență. De la Platon la Rousseau și chiar la dragul nostru dr. Inglis, gânditorii din toate timpurile au știut că, dacă închizi copiii cu alți copii, fără nicio șansă la responsabilitate și independență, încurajați să dezvolte numai trăsăturile de caracter trivializante − lăcomie, invidie, gelozie și lașitate − o să reușești să-i faci să crească fără a putea deveni vreodată adulți în adevăratul sens al cuvântului. În ediția din 1934 a cărții lui, binecunoscute pe atunci, Public Education in the United States, Ellwood P. Cubberly a vorbit   admirativ, în detaliu, despre strategia de prelungiri succesive ale școlii obligatorii care s-a soldat cu doi până la șase ani adăugați artificial perioadei copilăriei. Iar școlarizarea silnică era la început la vremea aceea. Același Cubberley a fost un apropiat al lui Inglis: amândoi au fost directori în departamentele care editau manuale la Houghton Mifflin – Cubberley a fost directorul departamentului de editare a manualelor pentru școala primară, în timp ce Inglis a organizat editarea de manuale pentru gimnaziu. Cubberley a fost și decan al influentei School of Education de la Stanford și a purtat o corespondență foarte prietenoasă cu Conant de la Harvard. În cartea sa Public School Administration (1922), Cubberley scria că „Școlile noastre sunt […] fabrici în care materia primă (copiii) trebuie să fie modelată și să i se dea formă […]”. Și aceasta este misiunea școlii – să-și construiască și să-și formeze elevii în concordantă cu specificațiile stabilite de cei în drept.

Se vede cu ochiul liber în societatea actuală care erau acele specificații. Maturitatea a fost exclusă din aproape orice latură a vieții noastre. Legile care permit divorțul facil au eliminat nevoia de a face, prin efort personal, relațiile să funcționeze; împrumuturile căpătate cu ușurință au dus la slăbirea capacității de autocontrol financiar; divertismentul facil împiedică oamenii să învețe să-și ocupe timpul în mod plăcut și folositor, iar răspunsurile facile, cu care oamenii au fost literalmente îndopați, au suprimat nevoia de a pune întrebări. Am devenit o națiune de copii, fericiți să ne predăm mințile și voințele unor discursuri politice și unor lingușeli comerciale care pe niște adulți adevărați i-ar insulta de-a dreptul. Cumpărăm televizoare, iar apoi plătim și pentru emisiunile pe care le vedem la televizor. Avem sau nu nevoie, cumpărăm adidași de 150 de dolari perechea, apoi, când se dezintegrează, la foarte puțin timp după achiziție, cumpărăm alții. Conducem SUV-uri și suntem complet convinși că n-are ce să ni se întâmple rău, chiar și atunci când ne răsturnăm cu ele și stăm spânzurați cu capul în jos până la venirea echipei de descarcerare. Și, cel mai rău dintre toate, nici nu îndrăznim să suflăm o vorbă când Ari Fleischer ne avertizează să „avem grijă ce vorbim”, deși într-un cotlon al minții noastre încă mai bântuie amintirea vreunei ore de școală în care ni s-a spus că America este țara libertății și a oamenilor liberi. Pur și simplu, achiziționăm avertizarea ca pe atâtea alte bunuri și servicii inutile și înjositoare. Educația noastră din școală a avut grijă, după cum i-au fost trasate sarcinile, să primim cuminți tot ceea ce vor unii și alții să ne vâre pe gât.

***

Dar să vă dau și niște vești bune. Îndată ce pătrunzi logica învățământului modern, capcanele și vicleniile lui sunt destul de ușor de evitat. Școala îi instruiește pe copii în așa fel încât să devină angajați și consumatori; pe copiii dumneavoastră învățați-i să devină buni conducători și să aibă spirit de aventură. Școala formează copii cu reflexul obedienței; învățați-i pe ai dumneavoastră să gândească critic și independent. Copiii bine școliți se plictisesc extrem de repede, au atins un anume prag de tocire a sensibilității; pe ai dumneavoastră ajutați-i să-și dezvolte o viață lăuntrică bogată, care să-i împiedice să se plictisească vreodată. Îndemnați-i să se ocupe cu lucruri serioase, cu lucrurile așa-zis de oameni mari, din orice domeniu: istorie, literatură, filosofie, muzică, artă, economie, teologie – toate lucrurile pe care știu atât de bine profesorii de școală să le evite. Acordați-le copiilor dumneavoastră multe momente de singurătate, ca să învețe să se simtă bine de unii singuri și să-și alcătuiască discursuri interioare coerente. Oamenii bine școliți au fost condiționați să urască singurătatea, care îi îngrozește; ei caută fără încetare companie, fie că e vorba de televizor, de calculator, de telefonul mobil sau de prietenii facile, găsite repede și la fel de repede abandonate. Copiii dumneavoastră merită o viață mai bogată și mai valoroasă și pot avea o astfel de viață dacă-i veți ajuta.

În primul rând, trebuie să conștientizați ce sunt în realitate școlile: nimic altceva decât laboratoare în care se fac experimente pe minți crude și gingașe, centre de instrucție și detenție în care se educă obișnuințele și atitudinile cerute de societatea corporatistă și corporatizată. Beneficiile școlii obligatorii sunt insignifiante pentru copii; scopul ei real este să-i transforme pe copii în argați. Nu îngăduiți să se adauge nici măcar o zi copilăriei copiilor dumneavoastră. Dacă David Farragut, la o vârstă preadolescentină, a fost în stare să captureze o ditamai nava britanică, dacă, la aceeași vârstă, Ben Franklin putea lucra ca ucenic tipograf (și cam în aceeași perioadă și-a stabilit un program de studiu care astăzi l-ar șoca pe un student senior de la Yale), nimeni n-ar putea spune de ce ar fi în stare copiii dumneavoastră. După o viață lungă, după treizeci de ani în tranșeele învățământului oficial, am ajuns la concluzia că geniile se găsesc pe toate drumurile. Pe cele mai multe, de fapt pe aproape toate, le reprimăm, pentru că încă nu ne-am dat seama cum se poate „gestiona” o populație de oameni foarte inteligenți și foarte educați. Eu cred că soluția este simplă și splendidă. Să-i lăsăm să se administreze singuri.