Odată cu Marșul pentru Viață, desfășurat în urmă cu o săptămână, au simțit o nevoie de comunicare urgentă și  reprezentanții comunității LGBT ( și ce o mai apărea în sintagma,căci lista este mereu deschisă.)

Indignați de mesajul celor ieșiți să manifeste pașnic împotriva avorturilor, activiștii pentru diversitate au împânzit traseul marșului din București cu mesaje care de care mai pestrițe și violente. Obscenitatea publică nu a fost doar deranjantă, mai ales în condițiile în care mulți dintre participanți și-au adus copiii alături de ei, dar s-a plasat dincolo de limita penală prin vandalizarea unei biserici-monument din Capitală.

 

S-ar părea că libertatea de exprimare rămâne dreptul capital în jurul căruia toate celelalte drepturi ofilesc. Nu putem interzice nicidecum oamenilor să se manifeste public, chiar dacă ei pot deranja. Valorile societății deschise, ale unei comunități multiculturale (sâc), nevoia de sincronizare cu exemplele de succes ale Apusului, ne forțează să acceptăm aceste derapaje. Binele pe care îl vom experimenta cândva din constrângerile impuse acum va compensa toate frustările și neînțelegerile actuale. O țară model are nevoie de cetățeni toleranți, deschiși la nou, debarasați de prejudecăți retrograde, capabili să suporte limbajul frust și mesajele tranșante. 

Dar să fie oare libertatea de exprimare chiar atât de inviolabilă? Să  fie vorba aici de un drept fără de care nu poate fi imaginată nicio societate respirabilă? 

Până să aflăm răspunsul la aceste întrebări, să vedem, totuși, cum se raportează activiștii LGBT și instituțiile statului român (vorba vine) la dreptul la liberă exprimare când în discuție se află statutul homosexualilor, de pildă.

În 2013, după ce senatorul PNL Puiu Hașotti a afirmat că nu are nimic ce să le reproșeze homosexualilor, deși îi consideră oameni bolnavi, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a condamnat public astfel de declarații pe care le-a considerat homofobe. Înainte de a primi verdictul,Hașotti și-a făcut un autodafe în fața CNCD, unde a susținut că afirmațiile sale sunt "nepotrivite, neconforme cu realitatea”, iar el nu este un homofob. Lecția libertății de exprimare a fost învățată.

 

În același an, CNCD a sancționat organizațiile Pro Vita pentru Născuți și Nenăscuți, precum și Alianța Familiilor din România pentru două panouri publicitare care "discriminau” pe criterirul orientării sexuale. Cele două asociații au trebuit să plătească o amendă de 1000 lei, iar în urma procesului desfășurat, Înalta Curte de Casație și Justiție a României a menținut decizia autorității supreme în privința libertății de exprimare. Semn că spiritul vremurilor noi bântuie prin toate clădirile importante ale României.

În fine, în același an fatidic, unul dintre soliștii formației hip-hop Paraziții a fost, la rândul său, amendat cu 3000 lei, de aceeași instituție, deoarece a discriminat un concurent într-o emisiune, pe aceleași motiv ale „orientării” sexuale. Televiziunea la care se desfășura concursul a fost și ea penalizată cu 10000 lei. Diversitatea și toleranța trebuie forțate până va pricepe tot românul ce are și ce nu are voie să spună în public. Iar această armonie comunitară dobândită cu ajutorul nuielei poartă numele de societate modernă.

Exemplele de mai sus ar trebui să fie suficiente pentru a vedea că nu există niciun fel de inviolabilitate a libertății de exprimare. Cel puțin când vine vorba de minoritățile sexuale. De altfel, după cum se poate vedea din istoricul acestor dezbateri în alte țări, întotdeauna mai avansate pe drumul spre degringolada absolută, libertatea de exprimare funcționează doar într-o singură direcție. 

Astăzi, orice individ are dreptul fundamental să spună ce vrea cât timp o face spre demantelarea valorilor și normelor tradiționale. Înjuri Biserica, familia, istoria neamului și obiceiurile tradiționale, devii premiant cu coroniță în întrecerea socialistă pentru cel mai deschis la minte om. Primești premii pentru fantezia creatoare, ți se iau interviuri, apari pe prima pagină și te așteaptă milioane de aprecieri și prieteni pe rețelele sociale. 

Ai făcut greșeala să crezi că poți vorbi liber și spune ce gândești despre subiectele tabu ale epocii noastre? Te așteaptă un nesfârșit șir de epitete infamante, dintre care unele au trimiteri penale. În cel mai bun caz, primești un diagnostic de fobie, dar care netratat poate evolua cu o rapiditate incredibilă spre fascism sau rasism. Așa că, aviz amatorilor!

Pe de altă parte, este naiv să te gândești că poate exista vreo comunitate în care libertatea de exprimare poate funcționa fără niciun fel de opreliști. În fond, toată dezbaterea și lupta se dă între tipul de principii și virtuți  (sau absența lor) pe care o societate se fundamentează. 

În comunitățile premoderne, orice insultă adusă regelui sau Bisericii te scotea fără multe fasoane din rândul persoanelor considerate normale. Decembriștii care au încercat să-l asasineze pe țarul Nicolae I au fost primiți în drumul spre Siberia de poporul pe care doreau sa-l „elibereze”, cu bolovani, noroi și injurii. Mai târziu, spre sfârșitul secolului XIX, când urmașii decembriștilor au plecat în popor să-l lumineze cu povești despre dispariția monarhiei și paradisul care urma să fie instaurat ulterior de socialiștii binefăcători rezultatul a fost același. Bolovani, noroi și injurii. Și câteva bâte rupte pe spinare.

În societățile tradiționale, s-a păstrat până astăzi ceva din firescul tăcerii asupra valorilor sacre ale grupului. În Thailanda, de pildă, există în continuare infracțiunea de lezmajestate. Insultele la adresa suveranului nu trebuie să fie în mod necesar scrise negru pe alb. Exprimările infamante,  distrugerea unor fotografii sau a unor statui ale regelui se pot solda cu închisoarea. De asemenea, cei care arată cu degetul imaginea regelui sau a lui Buddha pot avea neplăceri. De două ori pe zi, în Thailanda se cântă imnul de stat, iar locuitorii regatului se opresc atunci din orice activitate. A face altfel echivalează cu o insultă. Mai mult, și aici de cele mai multe ori tocmai reprezentanții simpli ai comunității locale sunt cei care aplică sancțiunile.

Așadar, bătălia pentru libertatea de exprimare e doar o simplă interfață pentru menținerea sau distrugerea unei comunității. O comunitate nu se poate clădi sau prezerva cât timp toate valorile pe care se sprijină îi sunt atacate violent.