„Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”, cartea publicată în 2004 și tradusă acum în română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului produs de ideologia corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecutului, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectă poate naște justificate semne de întrebare. În fine, dacă până în 2004, Kimball se concentrase asupra efectelor produse de revoluția culturală în societate ("The Long March”) și academie ("Tenured Radicals”), în "Siluirea maeștrilor” eseistul își propune să ilustreze cu foarte mult umor dezastrul produs în artă de corifeii liniei de partid.

 

Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenal două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Prima ține de ceea ce autorul numește, într-un eseu, "trivializarea scandalosului” și constă, în ultimă instanță, în ridicarea mediocrului, a scabrosului, a pornografiei și a perversiunilor la rang de creație superlativă. A doua metodă constă în "violul maeștrilor”, adică în subminarea creațiilor exemplare până mai ieri, printr-o hermeneutică pusă în slujba nihilismului. Duchamp și a sa mustață aplicată Mona Lisei rămâne, poate, exemplul paradigmatic prin excelență, dar el nu este decât o instanță mai radicală și mai onestă în fond, față de comentariul academic contemporan, care interpune în permanență "teoria” între operă și privitor. Este absurd, bineînțeles, a pretinde absența oricărei teorii în receptarea estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizică, aflate în slujba egalitarismului celui mai dezumanizant.

Operele nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referință la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o grilă, "teorie” care decelează motivele și intențiile ascunse privitorului până la momentul apariției hierofanților postmoderni. Erminiile sunt strict politice. Adică: feministe, marxiste, psihanalitice, sau o combinație dintre toate.

 

Istoria artei s-a transformat, ne demonstrează Kimabll, într-o luptă contra injustițiilor sociale pe care trebuie să le eradicheze. "Merită subliniat că principala problemă, principala pierdere, rezidă nu în programul particular denunțat: războiul împotriva patriarhatului, a capitalismului, marșul contra "valorilor formaliste”, a "eticii burgheze” sau a presupeselor norme de reprezentare "depășite”. Indiferent ce părere are cineva despre aceste campanii (…) ele dislocă arta, retrogradând-o la statul de proptea într-o poveste care nu-i aparține”.

 

În exclusivitate, ActiveNews vă oferă un fragment din Epilogul volumului, un stimulent pentru a citi întreag carte.

Mai multe-s pe pământ și-n cer, Horațio, 

Decât închipuie filozofia.(1)   

Salvând aparențele

Mi-ar fi fost ușor să scriu de două ori mai mult. Aș fi putut apela la istoricul de artă marxist T.J. Clark și la eforturile sale de a înțelege modernismul ca fiind „legat și stimulat de un proces central: acumularea de capital și propagarea piețelor capitaliste într-o parte din ce în ce mai mare a lumii”(2) . Aș fi putut include meditațiile lui Cristelle Baskins asupra cufărului cassone din arta renascentistă și „intersecția dintre feminism, studii de gen, istoria artei și critica postmodernă”(3). Aș fi putut vorbi pe larg despre influenta interpretare a lui Michel Foucault a tabloului Las Meninas (Domnișoarele de onoare) ca „vid esențial: dispariția necesară a ceea ce este temelia sa – a persoanei cu care se aseamănă și a persoanei în ai cărei ochi este doar o asemănare”(4). (Priviți ilustrația tabloului. Ce avem aici: un „vid esențial” sau un portret al infantei Margarita?) Pe scurt, când vine vorba despre siluirea maeștrilor, ne confruntăm cu o abundență de exemple.  

Am început această carte întrebând de ce predăm și studiem istoria artei. Exemplele adunate în paginile anterioare sugerează că există, în mod esențial, două răspunsuri opuse. Unul dintre acestea – răspunsul meu – este că predăm și studiem istoria artei pentru a afla despre artă. Răspunsul oferit de către establishmentul academic al artei este că predăm și studiem istoria artei pentru 1) a arăta cât este unul sau altul de inteligent și 2) pentru a subordona arta unei agende afiliate politic, social sau filosofic. 

 

În treacăt fie spus, inteligența nu poate fi pusă la îndoială. La urma urmei, este nevoie de multă ingeniozitate pentru a trage concluzia că litera „î” („i” cu accent circumflex) este echivalentă cu o „femeie fecundată” care, la rândul său, este echivalentă cu o „femeie circumcisă.” Întrebarea este dacă o astfel de inteligență este fructuoasă și iluminantă – sau doar derutantă.   

Cititorii vor fi remarcat că interpretările mele privind tablourile nominalizate în Siluirea maeștrilor sunt mai simple și mai directe decât cele oferite de către istoricii de artă pe care îi critic. Ceea ce înseamnă, de asemenea, că interpretările mele sunt mult mai puțin ingenioase. Este acesta un cusur? Consider că pictura lui Sargent, Fiicele lui Edward Darley Boit, reprezintă un portret de grup al fiicelor lui Edward Darley Boit, nu o alegorie despre „procreare, artistică, precum și biologică”. În mod similar, consider că pictura lui Courbet, Prada, înfățișează o scenă de vânătoare, nu  o „reprezentare deplasată și metaforică a actului, a efortului mental și fizic de a picta”. Care este abordarea mai potrivită?

 

Într-unul dintre eseurile sale despre pictură, Henry James constată că „există o limită în ceea ce merită să încerci să spui despre cei mai mari artiști”(5). Cred că este valabil pentru întreaga artă. Cel mai mare risc profesional pentru un critic sau istoric de artă este să permită vorbelor să intervină între privitor și experiența nemijlocită a artei – să substituie un contact estetic cu unul verbal. După cum observa undeva Clement Greenberg, arta este „mai degrabă o chestiune de evidență și simțire, de deducție emoțională, decât de intelectualizare sau informare, iar realitatea artei este relevată doar în experiența nemijlocită, nu în reflecția asupra acesteia”. Adevărul purificator este că cea mai bună artă îl reduce pe critic la un fel de agent matrimonial, un intermediar între privitor și opera de artă. Deseori, cel mai bun lucru pe care îl poate face un critic este să realizeze o introducere și apoi să se dea la o parte.   

Există mai multe motive pentru asta. Un motiv are de-a face cu ceea ce am putea numi superficialitatea profundă a experienței estetice. Asemenea trăirii multor lucruri omenești, experiența artei este, în esență, una a aparențelor, a ceea ce se află la vedere. În ceea ce privește astfel de realități, efortul de a privi dincolo de aparențe duce deseori nu la aprofundare, ci la denaturare. Filosoful Roger Scruton a atins acest adevăr când a observat că „nu există o eroare mai mare în studiul lucrurilor omenești decât să crezi că a căuta ceea ce este esențial trebuie să ne conducă la ceea ce este ascuns”(6).  Acesta este adevărul profund din spatele remarcii zeflemitoare a lui Oscar Wilde potrivit căreia doar o persoană foarte superficială nu judecă după aparențe. 

Obiectivul meu, în Siluirea maeștrilor, a fost în principal negativ: să-l dotez pe cititor cu un nas pentru nonsens și absurditate. Într-unul dintre minunatele sale Christmas Crackers, John Julius Norwich relatează îndemnul cu care John Alexander Smith, profesor de filosofie morală și metafizică la catedra Waynflete a Oxford, a început o serie de prelegeri în 1914: 

Domnilor, sunteți pe cale de a începe un ciclu de studii care vă va ocupa timp de doi ani. Este o aventură nobilă. Dar aș vrea să vă reamintesc un aspect important. Unii dintre voi, când veți părăsi universitatea, veți intra în slujba Bisericii, sau în Barou, în Camera Comunelor, în serviciul public, în Administrația Colonială și a Indiei Britanice sau în diferite profesii. Unii ar putea ajunge în Armată, alții în industrie și comerț; unii ar putea deveni moșieri. Câțiva – sper că foarte puțini – vor deveni profesori sau cadre didactice universitare. Dați-mi voie să fiu clar cu voi. Cu excepția celor din ultima categorie, nimic din ceea ce veți învăța pe parcursul studiilor nu vă va fi câtuși de puțin util mai târziu, cu excepția unui singur lucru: dacă veți munci din greu și cu inteligență, ar trebui să puteți descoperi când cineva spune idioțenii, iar acesta este, în opinia mea, principalul, dacă nu chiar singurul scop al educației(7). 

 

Am citat multe idioțenii în această carte. Speranța mea este că cititorilor le va fi pe viitor mai ușor să identifice, să se amuze pe seama și să respingă idioțeniile care au infectat studiul academic al istoriei artei. Acest exercițiu de igienă mentală este prețios în sine, asigurând un mijloc de rezistență la tendința anticivilizatoare a hiperbolei interpretative motivate politic. 

Mai există un beneficiu secundar, care are legătură cu anchilozarea intelectuală. Cu alte cuvinte, sper că Siluirea maeștrilor va oferi o vaccinare împotriva inti-midării academice. Aserțiunile jefuitorilor critici despre care vorbesc în această carte sunt atât de bizare și exprimate într-un limbaj atât de respingător, încât multă lume aderă năucită sau este redusă la tăcere. Mă bucură să cred că Siluirea maeștrilor va ajuta la contracararea acestei anestezii, determinând mai multe persoane să se opună inacceptabilului. 

Iar aceasta mă aduce la aspectul pozitiv al argumentului meu. Deși Siluirea maeștrilor este ostilă jafului practicat de critică asupra artei, își propune, în același timp, să încurajeze elementele binefăcătoare, plăcute, civilizatoare care sunt conforme în mod tradițional experiențelor noastre cu arta frumoasă. Într-un sens, aceasta este o ambiție foarte modestă, întrucât deseori se întâmplă ca maximul pe care-l poate face un critic este să elimine dezordinea care amenință plăcerea directă a artei. Adevărat, acea dezordine include uneori reziduurile ignoranței sau ale insensibilității, și, în această pri- vință, criticii și istoricii de artă pot oferi îndrumări utile care să faciliteze privirea operei pentru ceea ce este. Dar, în fond, funcția acestora este una umilă: să curețe buruienile care obstrucționează înțelegerea nemijlocită a operelor de artă. 

Desigur, această sarcină modestă are un motiv corolar ambițios, și anume să contribuie la reinstaurarea artei pe locul său adecvat în economia vieții culturale: ca sursă de desfătare estetică și revigorare spirituală.

Note:

1) William Shakespeare, Hamlet, Actul I, Scena 5, p. 189.

2) T.J. Clark, Farewell to an Idea: Episodes from a History of Modernism, Yale University Press, New Haven, 1999, p. 7.

3) Cristelle L. Baskins, Cassone Painting, Humanism, and Gender in Early Modern Italy, Cambridge University Press, Cambridge, 1998, p. 25.

4) Michel Foucault, The Order of Things: An Archaeology of the Human Sciences, Random House, New York, 1973, p. 16.

5) Henry James, „Les Maîtres d'Autrefois”, The Painter's Eye, p. 118.

6) Roger Scruton, „The Classical Vernacular: Architectural Principles in an Age of Nihilism”, St. Martins Press, New York, 1994, p. 41.

7)Citat în John Julius Norwich, More Christmas Crackers, Viking, Londra, 1990, p. 14.