La 100 de ani de la Marea Unire, am întrebat politicieni, academicieni, artiști, dacă (mai) cred în România. Și atâta dragoste am găsit în răspunsul lor, încât am pus la un loc 100 de motive pentru ca noi toți să credem în România. 
O mărturisire într-un singur glas: Da, credem în România!

ImunoMedica

 
Acad. Dr. Victor Voicu -  Medic, Vicepreședinte al Academiei Române:

"De ce cred în România ?  

România este unică pentru mine, este Patria mea. 
Aici, am văzut lumina soarelui, am citit la lumina lunii, am suferit, m-am bucurat, am plâns și am fost fericit. 
Aici, mi-am definit vocația, am obținut succese sau neîmpliniri, am cunoscut oameni de anvergură morală și profesională, generoși și demni, care mi-au fost modele și cărora le rămân recunoscător pentru întotdeauna.
Aici, am învățat la școli bune, cu profesori dedicați misiunii lor  și am identificat mari dascăli, personalități strălucite ale românilor, cu nimic mai prejos decât reperele și valorile europene.
Aici, am identificat pe marii fondatori ai culturii, civilizației și științei românești. 
Aici, am descoperit anvergura  și dedicația unor mari oameni de stat, uriașe personalități ai politicii românești, stâlpi ai națiunii și fondatori ai statului român modern. 
Aici, am identificat mari personalități de alte etnii, evrei, francezi, armeni, germani, etc. care și-au pus destinele în slujba românilor, unii chiar cu sacrificiul vieții.
Aici, pe acest pământ, se află acei oameni minunați, anonimi, fideli și credincioși   României profunde, nealterată de vreme și vremuri.
Aici, m-am născut și aici voi rămâne în veșnicia pământului românesc.
Iată câteva dintre cele 100 de motive care fundamentează credința mea nealterabilă în Patria mea, România”.
 
Prof. Cătălin Zamfir - sociolog, membru corespondent al Academiei Române, Președintele Institutului de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române:

„De ce cred în România ? Simplu. Pentru că eu cred în mine. Eu fac parte din România, dar, ceea ce e mult mai mult, România e o parte a ceea ce eu sunt. Eu sunt limba română, sunt familia și rudele mele, eu sunt locul în care m-am născut și în care trăiesc. Eu sânt societatea în care trăiesc: bună și rea, cu oamenii buni și răi, cu instituțiile care adesea se ceartă absurd și dureros. România, așa cum este, este
locul în care întreaga mea viață s-a desfășurat și se va desfășura. E normal să cred în ea. Dar asta înseamnă totodată că mă simt responsabil de această partea a acestui eu însumi și încerc să fac ce pot pentru a o face să fie așa cum îmi doresc”.  
 
Col. (r) Ion Petrescu - jurnalist, analist militar, cofondator al Clubului Militar Român de Reflecție Euroatlantică:

De ce cred în România? În granițele interbelice ale Țării s-au născut bunicii mei, bunica la Cetatea Albă – azi aflată sub ocupație efemeră străină -, iar bunicul în comuna Lencăuți, din județul Soroca, chiar pe malul drept al Nistrului, în România de Est, ruptă samavolnic, de Patria Mamă, prin agresiunea sovietică, în urma odioasei înțelegeri dintre doi dictatori criminali, Hitler și Stalin.

De ce cred în România? La nord de capitala județelor dintre Prut și Nistru, în localitatea Românești, a văzut lumina zilei mama mea, salvată de invazia răsăritenilor cu locomotiva al cărui mecanic era chiar tatăl ei, ce nu s-a oprit, la momentul nefast al refugierii forțate – accelerată de loviturile, cu patul armei, ale unor soldați estici – decât la Gheorghieni, în Transilvania, pământ românesc. Acolo a poposit ulterior și Regele Mihai I al României, care a stat de vorbă cu refugiații basarabeni, s-a oprit în fața bunicii, ce era în brațe cu fata sa – cea care mai târziu avea să îmi dea viață - și i-a oferit o ciocolată. Un detaliu de care își mai amintea fostul suveran, într-o discuție purtată la Palatul Elisabeta, unde am poposit, în anii ’90, cu alți oficiali, civili și militari, din Ministerul Apărării Naționale.

De ce cred în România? În august 1968, imediat după invazia sovietică în Cehoslovacia, tatăl meu, ofițer de grăniceri, devenit ulterior comandant de brigadă, a participat la întrunirea de la București, unde președintele de atunci al țării a reiterat determinarea de a fi apărată Țara, chiar cu prețul vieții, dacă trupele străine, masate la granițele noastre de est și vest vor invada România. Nopți întregi, grănicerii din acea vară teribilă, au văzut tancurile sovietice mărșăluind noaptea, la lumina reflectoarelor, demonstrativ și amenințător, dincolo de frontiera nordică, spre Praga. Și nimeni nu a defectat.

De ce cred în România? În decembrie 1989, tot grănicerii au fost primii care au semnalat afluirea de convoaie militare la frontiera estică, dar și la cea vestică. Și apoi reprezentanții lor au fost invitați la dialog, cu emisarii celor dornici să intre pe teritoriul românesc. Peste tot, comandanții batalioanelor de grăniceri au spus clar, că România nu are nevoie de "ajutor” militar străin, pentru menținerea statalității sale, după schimbarea regimului politic.

De ce cred în România? Ca unul care am avut șansa să fiu în preajma oficialilor români, care au fost la Summitul NATO de la Praga, din anul 2002, unde țara noastră a fost invitată să devină membră a celei mai puternice alianțe politico-militare din lume, știu și prețuiesc faptul că fără trimiterea primului batalion românesc în Afganistan – la cererea expresă a Comandamentului Suprem Aliat de la Mons – nu am fi avut parte de actualul statut de aliat al celor pentru care rămâne aprinsă făclia simbolică a Statuii Libertății, cea de peste Ocean.

De ce cred în România? Pentru că tinerii de azi, printre care și cei doi fii ai mei, au o mentalitate de învingător, generată de voința de a își urma calea fără a fi influențați de informările și comentariile partizane, de pe micul ecran, opțiunea lor zilnică fiind pentru judecarea semenilor după fapte, nu după pasagere vorbe.

De ce cred în România? Pentru că în nicio altă țară – oricât de prosperă economic ar fi aceasta, inclusiv cu o democrație consolidată – nu este mai frumos ca pe plaiurile mioritice, așa cum sunt acestea, bântuite, din când în când, de câte un crivăț geopolitic.

Iar junii care vin după noi nu vor fi cu nimic mai prejos decât înaintașii lor demni, doritori de libertate, de la 1 Decembrie 1918. Dimpotrivă. Cu siguranță mai puternici, dar la fel de mândri de țara lor”. 


Daniel Gheorghe - istoric, deputat:

„Pentru mine, România este destin, trecut si viitor deopotriva. La fel precum părinții fondatori ai României Mari au reusit să ridice o națiune înfrântă si să realizeze o Reîntregire care cu nici un an înainte de clipa de la 1 Decembrie  Alba Iulia părea mai departe ca niciodată, la fel si noi avem datoria de a le urma exemplul si a întrema și întări România. Cred în România pentru forța ei de a reveni în momentele critice ale istoriei, pentru eroismul de care știe să dea dovada atunci când pare deplin căzută, cred in România pentru că niciodată nu a putut fi distrusă de nicio mare putere care si-a dorit acest lucru. Dumnezeu să binecuvânteze România și să nu uităm niciodată sacrificiile și patriotismul înaintașilor noștri, cei care ne-au dăruit o Țară!”

Cătălin Sturza - publicist:

„Cred în România deoarece poporul acesta a rezistat în istorie când mulți i-au cântat, de multe ori, prohodul. Un popor latin aflat într-o mare de slavi – care popor, în mod miraculos, vorbește și scrie azi o limbă preponderent romanică. Niște principate mici între imperii mari – care principate, în mod miraculos, nu sunt asimilate și înghițite.
 
Niște negustori și crescători de animale între politicieni și războinici – care negustori și crescători de animale, în mod miraculos, nu sunt spulberați în războaie. Niște agricultori sedentari luați cu asalt de valuri de migratori – care agricultori sedentari, în mod miraculos, îi asimilează pe migratori, val după val. Niște urmași ai Bizanțului împunși în coaste de Semilună, dar și de alte confesiuni creștine – care urmași, în mod miraculos, își păstrează fondul cultural și spiritual bizantin, mult după înghițirea Bizanțului de către Semilună. Dacă istoria ar fi fost un joc de strategie, aceste mici principate ar fi fost măturate și asimilate de mult. Dar iată că istoria nu e un joc de strategie – sau nu este un joc a cărui soartă e decisă doar de strategii umani. Și iată că marile valuri ale istoriei s-au spart, de multe ori, de aceste mici principate, de reacționarismul țăranului, de priceperea politică și militară a unor mici boieri sau aventurieri, și de tenacitatea Bisericii. Suntem un mare popor în Europa? Fără îndoială că nu. Suntem o mare piatră de încercare în Balcani – și în Europa? Fără îndoială că da. De aceea cred în România – și cred că România își va împlini rostul ei în istorie cât timp românii vor rămâne români – ceea ce înseamnă, în primul rând, să rămână cu rădăcinile în istoria lor; să rămână în creștinism și în Biserică; și să rămână nedezbinați de multele încercări ale vremurilor, care au mai fost și cu siguranță că vor mai fi”. 
 

Matei Dobrovie - jurnalist, deputat:

„Cred în România pentru că este țara mea și o iubesc cu bune și cu rele. Aici m-am născut și aici m-am întors de fiecare dată. Patriotismul nu-l regăsesc în discursurile populiste ale politicienilor, ci în gestul oamenilor care au venit din toată țara la sfințirea Catedralei. Catedrala este un simbol al unității și al legăturii între cei care au fost înaintașii noștri, între noi și cei care vor fi după noi. Am văzut mulți români frumoși care au venit din toată țara, înfruntând frigul și oboseala, pentru ca să participe la acest moment istoric. Nu i-a adus nimic altceva la București decât iubirea pentru Dumnezeu, Biserică și Neam!

Cred că România mai are un viitor atâta vreme cât avem Mânăstiri în care călugări evlavioși se roagă pentru noi toți, avem Duhovnici și preoți cu har care ne reamintesc sensul vieții și ne repun pe cale atunci când o luăm pe alături. 

În ciuda jafului și a distrugerilor de tot felul la care a fost supusă țara noastră, România are în continuare o frumusețe și o bogăție a peisajelor naturale extraordinare, creație și dar al lui Dumnezeu. Nu au putut distruge oamenii cât ne-a dat El!

Pentru toți oamenii care-și manifestă iubirea de țară, ajutându-și aproapele aflat în nevoie, făcând gesturi mici, dar din suflet, cred în România. 

Pentru că încă nu ne-am decuplat de tot de eroi, strămoși și voievozi, de cei care s-au jertfit pentru țara asta, cred că avem un viitor, atâta vreme cât nu uităm trecutul”.

George Simion- președintele Mișcării Unioniste „Acțiunea 2012”:
 
„Cred în România pentru că în timpul marșului Centenar, făcut pe jos de la Alba Iulia la Cișinău, am întâlnit atâția români care plângeau când ne vedeau cu steagurile în mână, încât- oricât ar încerca unii sau alții să ne facă să uităm cine suntem- poporul acesta va exista încă 2000 de ani!”
 
Răzvan Constantinescu- medic:
 
Cred în România pentru că am încredere în români. O țară nu înseamnă, în primul rând, reperele geografice care o descriu, ci oamenii care o locuiesc. Și ai mei au fost mereu buni oriunde s-ar fi aflat de-a lungul istoriei. Dacă ar fi să mă gândesc doar la meseria mea, de exemplu, tinerii noștri medici sunt foarte apreciați peste tot unde se duc. Și eu sunt mândru să le fiu compatriot. Pentru că nu țin cont de formele grotești la care au ajuns autoînjurăturile de neam cauzate de denaturarea sentimentului patriotic. Mă simt ca aparținând unui popor ales și pot înțelege că singura posibilitate de a-l scoate de pe șinele firescului este tentativa de a-i induce abandonarea respectului de sine. Faptul că rezistă la această agresiune mă face să cred și mai mult în România. Iar cumpenele de-a lungul timpului prin care am trecut confirmă credința mea.

Sofia Vicoveanca- interpretă de muzică populară:

„Iată că ne aflăm în ziua marii sărbători a Marii Uniri. Tuturor românilor de aici și de pretutindeni: sănătate, putere și speranță! Să vi se îndeplinească toate visele și să fim mai uniți, mai demni și mai iubitori de țară. La mulți ani, România!”