ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


La data de 1 octombrie, Biserica face pomenirea: Cinstitului Acoperământ al Maicii Domnului; Sfântului Apostol Anania, din cei 70; Cuviosului Roman Melodul din Siria; Cuviosului Ioan Cucuzel; Cuvioșilor Iosif și Chiriac de la Bisericani.

Cuviosul Iosif de la Bisericani este cel dintâi sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor și întemeietorul mănăstirii cu același nume. S-a născut într-un sat din ținutul Neamț și, de mic, având înclinare spre viața călugărească, a intrat în obștea Mănăstirii Bistrița. Aici a primit tunderea în monahism și a deprins de la părinții bătrâni viața duhovnicească, postul și neîncetata rugăciune. Văzând Cuviosul Iosif că nu are destulă liniște la Mănăstirea Bistrița, a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii și a plecat să se închine la mormântul Domnului din Ierusalim. S-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câțiva ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit într-o peșteră, mai întâi singur, apoi cu câțiva ucenici, răbdând multe ispite de la diavol. Ducând o viață de o înaltă trăire duhovnicească, și-a adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Țara Sfântă. Dar năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, după multă tulburare, Cuviosul Iosif și-a luat ucenicii și a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistrița. Astfel, sihăstria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului în Moldova, pe Muntele Bisericanilor.

După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălțat o mică biserică, al cărei hram era Bunavestire, construind și chilii împrejur. Pentru viața monahală de aici, a statornicit rânduiala achimită (neadormită), după modelul Mănăstirii Studiților de la Constantinopol, ce presupunea rugăciune neîncetată în biserică și la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultarea și dragoste.

Năvălind turcii, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece la Sfântul Munte Athos. Pe drum însă li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde mergeți?”. La această minunată vedere ei, au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!”; iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceți-vă, căci și aici este grădina mea”. În amintirea acestei minuni, ei au așezat o icoană cu chipul Maicii Domnului. Mai târziu, Schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adică „al evlavioșilor”, pentru că monahii se rugau aici cu lacrimi și mulți se vindecau de boli cu rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului Iosif.
 
Arhimandritul Ioanichie Bălan scrie în Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria (pp. 107-108);
 
Ieroschimonahul Iosif Sihastrul era cu metania din Mănăstirea Bistrița. Apoi, ducându-se la Mormântul Domnului, s-a făcut pustnic vestit în pustiul Iordanului, încât numele lui se făcuse cunoscut în tot ținutul Iudeii. Auzind călugării din partea locului, s-au adunat în jurul său 17 sihaștri, dintre care 15 români și doi greci. Și era Cuviosul Iosif duhovnic al sihaștrilor și dascăl al pustnicilor. Nevoința lor era neîncetata rugăciune, iar adăpostul lor îl formau peșterile de pe malul Iordanului.
 
O dată, năvălind arabii în Țara Sfântă, Cuviosul Iosif și-a luat ucenicii și a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistrița. Dar n-a stat mult aici, căci iubind liniștea, s-a retras într-un munte înalt din apropiere, numit de atunci „Muntele lui Iosif”, iar mai târziu, „Muntele Bisericanilor”. Aici toți se nevoiau în peșteri de piatră și în bordeie de lemn și pământ, iar slujba o făceau într-o peșteră mare, ale cărei urme se cunosc până astăzi. Și atât de mult a sporit Cuviosul Iosif, încât se făcuse făcător de minuni.
 
Văzând că se înmulțesc ucenicii lui pe munte, a înălțat o mică biserică de lemn cu hramul Buna Vestire, a făcut chilii de jur-împrejur și a adunat aici o parte dintre călugări. Schitul acesta s-a numit multă vreme Schitul lui Iosif și era una dintre cele mai vestite sihăstrii din Moldova. Cuviosul Iosif a așezat cu legământ în schitul său rânduiala neadormită de slujbă, numită „achimită”, după modelul Mănăstirii Studion din Constantinopol. Astfel, a împărțit pe călugări în trei cete și fiecare ceată slăvea pe Dumnezeu în biserică câte opt ore. Iar rânduiala obștii Cuviosului Iosif era aceasta: neîncetata rugăciune în biserică și la chilii, cântarea psalmilor lui David, postul, desăvârșita ascultare și dragostea între frați. Schitul lui Iosif era singura așezare mănăstirească cu rânduială achimită din țara noastră. Pentru o nevoință ca aceasta, Cuviosul Iosif a fost cinstit de credincioși ca sfânt încă din viață, fiind pomenit în partea locului până în zilele noastre.
 
Mai târziu, Schitul lui Iosif s-a numit de către credincioși Schitul Bisericani, adică „al evlavioșilor”, pentru că monahii se rugau neîncetat cu post și lacrimi, și mulți se vindecau de boli cu binecuvântarea cuviosului. Deci, mult nevoindu-se Sfântul Iosif și ajungând la măsura părinților de demult, și-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului și a fost numărat în ceata sfinților.
 
Sfinte Preacuvioase Părinte Iosif, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
 
Cuviosul Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la începutul sec. al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peșteră din muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur, în aspră osteneală, timp de 60 de ani. Vara și iarna petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, biruind, cu puterea lui Hristos, neputințele firii și ispitele diavolului.

Pe acest cuvios l-a cunoscut și Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea cuviosului la Domnul, i-a sărutat sfintele moaște. Este cunoscut ca unul dintre marii sihaștri din Carpați, având o viață pilduitoare: trăirea în desăvârșită lepădare de sine, smerenie și în neîncetată rugăciune. Și-a dat sufletul lui Hristos, numărându-se printre sfinții români, cinstiți de popor. Moaștele lui au fost așezate în peștera în care a trăit, peșteră ce se poate vedea și astăzi și în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburări din țară, sfintele moaștele au fost împărțite.
 
Arhimandritul Ioanichie Bălan scrie în Patericul românesc despre Sfântul Chiriac de la Bisericani (†1660):
 
Preacuviosul Părintele nostru Chiriac de la Bisericani este numărat printre cei mai mari asceți și cuvioși ai Bisericii Ortodoxe Române. El s-a nevoit la începutul secolului XVII în obștea Mănăstirii Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. Apoi, aprinzându-se de dumnezeiescul dor, s-a retras la pustie într-o peșteră din Muntele lui Simon și acolo s-a nevoit singur în cea mai aspră osteneală zeci de ani. Iar nevoința lui era aceasta: vară și iarnă petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, slăvind neîncetat pe Dumnezeu și biruind desăvârșit, cu darul lui Hristos, neputințele firii și ispitele diavolului.
 
Pe acest mare sihastru și purtător de Dumnezeu l-a cunoscut încă din viață Mitropolitul Dosoftei, căruia mai târziu i-a sărutat și sfintele moaște, precum însuși scrie: „Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la bunătăți și podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de Bisericani, gol (petrecând) și ticăloșit în munte 60 de ani...”.
 
Despre acest sfânt se scriu următoarele în Patericul sfinților din Moldo-România: „În anul 1660, Preacuviosul Părintele nostru Chiriac, din tânără vârstă îmbrățișând viața monahicească în Sfânta Mănăstire Bisericani și sporind întru adâncă smerenie și întru îndelungă răbdare și iubind sărăcia lui Hristos de bunăvoie, s-au îndepărtat cu totul de petrecerea cea împreună cu oamenii și s-au sălășluit prin munți și prin stâncile cele înfricoșate de pe lângă râul Bistrița și acolo, cu trupul gol, s-au nevoit în singurătate, în ger și în arderea soarelui, șasezeci de ani până la sfârșitul său... și se serbează la 31 decembrie”.
 
Sfântul Chiriac de la Bisericani a ajuns cu nevoința pe marii sihaștri din pustiul Egiptului și în special pe Cuviosul Onufrie, a cărui petrecere s-a ostenit s-o urmeze. Trupul său gol a fost împodobit de Dumnezeu cu peri de sus până jos și umbrit de darul Duhului Sfânt, încât nici frigul, nici foamea, nici diavolii nu-l vătămau. El este unul dintre cei mai mari sihaștri din Carpați, care aduce la noi o asemenea îngerească nevoință: trăirea în desăvârșită lepădare de sine, în golătate și în neîncetată rugăciune.
 
Ajungând la măsura desăvârșirii, Cuviosul Chiriac Sihastrul și-a dat sufletul său în brațele lui Hristos și a fost numărat în ceata sfinților români, fiind canonizat de popor. Moaștele lui au fost așezate în peștera în care a trăit, ce se păstrează până astăzi și în care s-a făcut mai târziu un mic paraclis pictat în cinstea lui. Apoi, din cauza deselor tulburări din țară, credincioșii au împărțit moaștele între ei. (Doxologia)
 

Demult tare, când pământul Moldovei era scăldat de sângele oștenilor Sfântului Ștefan cel Mare, viețuia la Mănăstirea Bistrița un ieroschimonah îmbunătățit. Numele său era Iosif Sebastian. Aprins de dorul de a vedea Sfântul Mormânt al Domnului și de a păși pe urmele sfinte ale Mântuitorului nostru, a plecat la Ierusalim, sălășluindu-se apoi în peșterile din pustiul Iordanului, scrie Maria Burlă la Doxologia:

Aflând de viața sa cuvioasă și harul discernământului cu care îl înzestrase Milostivul Dumnezeu, în jurul său s-au adunat să ucenicească cincisprezece călugări români și doi greci, trăind în rugăciune și în desăvârșită ascultare.

Liniștea le-a fost, însă, tulburată de năvălirea arabilor în Țara Sfântă, fapt ce l-a determinat pe Sfântul Cuvios Iosif să-și ia ucenicii și să se întoarcă cu toții în țara Moldovei. S-au statornicit nu departe de Mănăstirea Bistrița, pe un munte ce s-a numit inițial „Muntele lui Iosif”, iar mai apoi „Muntele Bisericanilor”.

Lauda lui Dumnezeu, săvârșită necontenit

Aici călugării se nevoiau în peșteri de piatră sau bordeie din lemn și pământ, rugându-se neîncetat cu post și lacrimi. Starețul lor i-a organizat în rânduiala slujirii neîntrerupte, împărțindu-i pe monahi în trei cete, fiecare ceată slujind câte opt ore: prima se ruga, a doua lucra cu mâinile (împletea metanii, coșuri etc.), iar a treia se liniștea la chilii, această rânduială fiind după modelul Mănăstirii Studion din Constantinopol. Din opt în opt ore, se schimbau la biserică, astfel încât lauda lui Dumnezeu se săvârșea necontenit. La vremea aceea, Schitul lui Iosif era singura așezare monahală cu această rânduială din țara noastră, numită și „achimită”, adică neadormită.

Dorind să desăvârșească jertfa lor pentru Domnul, din multa lor dragoste, ucenicii Sfântului Cuvios Iosif, de două ori pe săptămână, în nopțile de miercuri spre joi și sâmbătă spre duminică slujeau cu toții și se rugau fără întrerupere, făcând de veghe. Pentru râvna lor au fost numiți „bisericoși” sau „bisericani”, denumire ce s-a extins și asupra mănăstirii pe care au întemeiat-o mai târziu.

În pădurile ascunse din munți, departe de larma înfricoșătoarelor lupte cu turcii și cu tătarii, călugării veniți din Țara Sfântă își păstrau rânduielile monahale deprinse în locurile unde au umblat picioarele Mântuitorului, neoprind rugăciunea și nevoința pentru Hristos.

„Rămâneți pe loc, că și aceasta este Grădina Mea”

Dar brațul voievodului Ștefan se clătina în fața noilor cotropitori, care parcă izvorau de dincolo de hotarele țării Moldovei. Păgânii ard și pustiesc mănăstirile, printre care și Schitul Bisericani. Sleiți de atâta prăpăd și vărsare de sânge, cuvioșii călugări i-au cerut Sfântului Iosif, care ajunsese la o vârstă înaintată, să plece în Sfântul Munte Athos, pentru ca viața lor de rugăciune să nu mai fie asuprită și tulburată.

Primind încuviințarea, și-au adunat degrabă bruma de lucruri rămase, și-au mai întors o dată privirile către zidurile bisericii arse și au început a coborî muntele. N-au apucat să facă câțiva pași, căci iată, între ramurile unui stejar din fața lor izbucnește o vedenie de fulger, în care se arată Preasfântă Născătoarea de Dumnezeu, îmbrăcată împărătește, cu chipul plin de blândețe și lumină. Căutând cu ochi milostivi spre acești călugări speriați, îi întreabă: „Unde vă duceți, părinților?”/ „Ne ducem la Sfântul Munte Athos, în Grădina Maicii Domnului”, au răspuns aceștia. „Rămâneți pe loc, că și aceasta este Grădina Mea”, le-a spus ea cu blândețe și a dispărut. De atunci, în semn de amintire și veșnică cinstire a acelei minuni, între crengile stejarului a vegheat totdeauna o icoană a Maicii Domnului, așezată de Sfântul Cuvios Iosif.

Minunea ce a ajuns la urechile Sfântului Ștefan cel Mare

Copleșiți de harul minunii, Sfântul Cuvios Iosif și ucenicii lui s-au supus întocmai poruncii Maicii Domnului și s-au întors înapoi. Vestea minunii s-a răspândit ca fulgerul în Moldova, ajungând și la urechile Sfântului Ștefan cel Mare. Însuși Măria Sa va pune piatra de temelie a unei falnice mănăstiri, care să-i adăpostească pe monahii cei evlavioși. O parte dintre ei, mai râvnitori, au primit binecuvântare să pustnicească. După numele lor au fost botezate dealurile din jurul Mănăstirii Bisericani, unde fiecare și-a găsit adăpost și loc prielnic de vorbire cu Dumnezeu. Poiana unde se află astăzi Mănăstirea Bisericani se cheamă „Poiana lui Iosif”, iar dealurile, munții și poienile dimprejur poartă numele ucenicilor săi: „Poiana Varnavelor”, „Dealul lui Miftode”, „Muntele Simon”, „Muntele Pir” ș.a.

Urmașii Cuviosului Iosif i-au urmat exemplul viețuirii pline de sfințenie. Unul dintre aceștia, Sfântul Chiriac, s-a nevoit gol, în munte, șaizeci de ani. La moaștele acestui pustnic s-a închinat Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, după cum mărturisește în cartea „Viața și petrecerea sfinților”: „Eu, nevrednicul vlădica Dosoftei, m-am învrednicit să mă închin la moaștele celui dintâi între sfinți, Părintele Chiriac, care s-a nevoit în peșteră în Muntele Bisericani vreme de șaizeci de ani, ajungând la măsura lui Onufrie cel Mare”.